Header image

ASCEȚI ÎN LUME: Părintele Vasilie Trombukis

16:17, sâmbătă, 16 noiembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , ,

ASCEȚI ÎN LUME: Părintele Vasilie Trombukis

S-a născut în 1902 în satul Sfikia, județul Imatias, dintr-o familie de preoți. Tatăl său se numea Ioan și era preot și duhovnic. De asemenea, bunicul și străbunicul său au fost preoți. La fel și fratele său Atanasie și un nepot de-al său au devenit preoți. Și Vasilie a dorit să continue această tradiție.

S-a căsătorit cu o fată cuviincioasă din același sat, pe care o chema Ianula, și au dobândit nouă fii. Unul din ei a murit la vârsta de doi ani.

Din învățăturile Sfântului Cosma Etolianul, pe care îl iubea și îl citea mult, a învățat că preoții trebuie să fie hirotoniți după patruzeci de ani, ca să fie maturizați duhovnicește. A studiat la o școală teologică, dar a învățat multe și de la tatăl său, părintele Ioan. Apoi a fost hirotonit diacon, după aceea preot și a liturghisit în satul unde a fost rânduit preot slujitor.

După ce au adus pe lume nouă copii, s-a înțeles cu preoteasa s-a Ianula să trăiască în curăție, precum frații, și să doarmă separat. Această înțelegere au respectat-o până la adormirea lor. Pentru a fi convinsă și preoteasa că trebuie să doarmă pe paturi separate, de trei ori s-a rupt patul singur, fără vreo pricină, atunci când Părintele Vasilie s-a dus să se culce.

– Tu în colțul tău, iar eu în colțul meu, i-a spus Părintele Vasilie.

În toți anii săi de slujire preoțească nimeni nu l-a văzut pe Părintele Vasilie fără reverendă, nici chiar preoteasa sa. Iar atunci când mergea să se spele, mergea cu reverenda. Spunea:

– Preotul fără rasă, nu este preot.

Chiar și culionul său de preot nu și-l scotea niciodată, decât în camera sa. Era foarte atent și evlavios. După Sfânta Liturghie nu mergea la vreo casă străină, ci întotdeauna se întorcea acasă, unde avea spălător special, iar acolo spăla primul pahar pe care îl folosea după consumarea Preacuratelor Taine. Mai târziu, când a îmbătrânit, aceasta o făceau ai săi. Nu-i lăsa să spele primele vase pe care le folosea la chiuveta casei sale, ci la acel spălător. În ziua în care slujea nu se spăla și nici barba nu și-o spăla. Avea un prosop cu care o ștergea, iar când acesta se murdărea, îl ardea. Postea fără untdelemn lunea, miercurea și vinerea și în toate posturile de peste an. Mâncarea lui preferată în acele zile era ceai cu posmag și ceapă cu cartofi copți pe cărbuni.

Părintele Vasilie avea frica lui Dumnezeu și iubea mult rugăciunea. Se ruga mereu. Tipicul său zilnic era următorul: se trezea la ora 4 dimineața, iarna aprindea soba, își punea epitrahilul și citea rugăciuni până la 6:30. Apoi își lua rasa, mergea în biserică și citea slujba. După-amiază citea Vecernia.

La Sfintele Slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie era atent, nu se grăbea, ci era cu totul dăruit slujirii. Părintele Vasilie era serios și împodobit cu dumnezeiască cuviință, pe care o transmitea și copiilor săi care ajutau în Sfântul Altar. Atunci când psaltul trecea cu vederea unele tropare, Părintele Vasilie se mâhnea, însă din delicatețe nu-i făcea observații, ci mergea la strană și le citea el însuși. Când avea vreun psalt străin, le citea el pe toate și astfel întârzia.

Odată, în timp ce avea aprins sfeșnicul ănaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga, lumânarea s-a îndoit și i-a luat foc veșmântul. Părintele Vasilie, fiind adâncit în rugăciune, nu și-a dat seama. A ars aproape cea mai mare parte din felon, în afară de icoana Mântuitorului ce era cusută pe el, stiharul, o parte din reverendă, puțin din vestă și din flanea și a ajuns până la piele, dar el tot nu a simțit nimic. Și-a scos apoi veșmântul, l-a împăturit, dar nici atunci nu și-a dat seama ce i se întâmplase. Când s-a întors acasă, i-au spus ceilalți și abia atunci a văzut și el. Plin de recunoștință, a strigat:

– Îți mulțumesc, Maica Domnului, că m-ai păzit și nu am pătimit altceva mai rău.

Liturghisea adeseori, chiar și la sărbătorile mici. Nici chiar atunci când era singur în biserică nu renunța la slujbă. Rămânea cu paraclisiera, o bătrână care își petrecea mai tot timpul în biserică, și cu psaltul. Când nu avea psalt, punea copii mici să citească răspunsurile. Câte Liturghii nu a făcut împreună cu copilașii cei nevinovați și cu Îngerii!

vasileios-trombukis

De la înmormântări și parastase nu lua niciodată bani. Numai de la nunți și botezuri, dacă îi dădeau, lua cinci drahme, iar trei le dădea la biserică. Spunea că la aceste evenimente îmbucurătoare pentru care se fac cheltuieli, poate și preotul să ia ceva.

Când epitropul mergea cu discul prin biserică, trecea mai întâi pe la preot și apoi pe la ceilalți. Când Părintele Vasilie lua salariul, jumătate îl dădea săracilor. Atunci fiul său se plângea spunându-i că au diferite nevoi, dar Părintele Vasilie, cel sărac și cu mulți copii, îi răspundea:

– Există alții care au nevoi mai mari. Noi, slavă lui Dumnezeu, suntem bine.

Iubea și purta grijă de „bunăcuviința casei Domnului”. Când angaja argați pentru a întreține și a renova cele șase biserici ale satului, întotdeauna ajuta și el.

Părintele Vasilie avea Harul lui Dumnezeu. Credința sa era simplă, vie și mare. Rugăciunea sa făcea minuni. Îl chemau să citească rugăciuni la bolnavi și se vindecau. Punea epitrahilul și mâna sa pe capul bolnavului și nu o ridica până ce nu se scula bolnavul singur.

La fiecare cincisprezece zile făcea Sfântul Maslu și Agheasmă în biserică pentru a se aduna creștinii. În lipsa psalților punea copii mici să citească. Aceștia citeau pe silabe, iar Părintele Vasilie aștepta cu răbdare. Mergea pe la toate casele atunci când îl chemau, fără să murmure. Niciodată nu primea bani. Dacă vreodată îi puneau ceva în buzunar și insistau să primească, „ca să prindă rugăciunea”, așa cum spuneau, îi lua, dar apoi îi arunca în cutia milei.

Când afla că o familie are probleme, citea singur rugăciuni în fiecare zi până când vedea că se rezolvă acele probleme. Ca un păstor bun ce era, iar nu ca un năimit, priveghea și se ruga pentru oile sale cele cuvântătoare. Chiar și atunci când se îmbolnăveau dobitoacele cele necuvântătoare îl chemau să citească rugăciuni. Atunci își lua epitrahilul, Molitfelnicul și icoana Sfântului Modest. Așeza icoana în iesle și nu se oprea din citit până când și ultimul animal se făcea bine. Cei care primeau această binefacere îi duceau din recunoștință daruri, două ouă, un kilogram de grâu și altele. Bani nu lua, căci spunea că rugăciunea este în dar.

Atunci când era secetă aduceau în sat Moaștele Sfântului Simeon Stâlpnicul și ale Sfântului Clement al Ahridei. Trăgea clopotul și ieșeau toți locuitorii satului ca să întâmpine Sfintele Moaște. Apoi se făcea litanie în tot satul. Înainte de a ajunge în piață pentru a intra în Biserica Sfinților Constantin și Elena începea să plouă. Desigur, aveau cu ei și umbrele, fiindcă întotdeauna ploua torențial.

O familie oarecare a semănat cu multă osteneală floarea soarelui pe un ogor de șase pogoane. Au cărat apă cu mularii și s-au ostenit timp de douăzeci de zile. Când au mers să prășească ogorul, au văzut că tot ce răsărise se uscase din pricina viermilor care mâncaseră rădăcina. Când a aflat bunul și milostivul Părinte Vasilie, a făcut Agheasmă și a sfințit ogorul. Într-o săptămână ogorul a înverzit și a odrăslit din nou. Această familie povestește că până astăzi cultivă floarea soarelui și nu mai este mâncată de viermi.

Nepotul său, Ioan, s-a îmbolnăvit grav de trei ori și credeau că avea să moară, dar de fiecare dată s-a vindecat cu rugăciunea Părintelui Vasilie. Prima dată era mic, avea doar un an și jumătate. Avea convulsii, scotea spume pe gură și i se zbătea tot trupul. Atunci Părintele Vasilie a început să-i citească rugăciuni, deși mama copilului și mătușa lui credeau că murise, fiindcă se liniștise și începuse să se răcească. Au aprins o lumânare și au pregătit cele necesare pentru înmormântare. Dar Părintele Vasilie ținea strâns căpșorul copilului sub epitrahil și le-a făcut semn – când citea rugăciuni, nu vorbea nimănui – să lase în grija lui copilul. S-a rugat deasupra lui timp de trei ore, până ce copilul s-a ridicat sănătos.

A doua oară i s-a întâmplat același lucru și atunci au bătut clopotele ca pentru înmormântare. După convulsii a rămas nemișcat, cu ochii dați peste cap. Bătrânele spuneau că și-a înghițit limba și a murit. Au aprins o lumânare și se grăbeau să-l îmbrace ca să nu se răcească. Părintele Vasilie a continuat netulburat să citească rugăciuni. După câtva timp copilul s-a ridicat și a ieșit afară ca să se joace cu ceilalți copii, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Același lucru s-a petrecut și a treia oară.

Nepoata sa, Iulia, povestește:

„Eram trei frați. La medic nu ne duseseră niciodată. Nu știam nici de medicamente, nici de doctori. Bunicul nostru, Părintele Vasilie, era medicul. Rugăciunea pe care o citea cu epitrahilul îi tămăduia pe toți bolnavii. Stăruia în rugăciune. Oriunde îl chemau, el mergea îndată, chiar dacă ar fi fost zăpada de doi metri. Citea rugăciuni până se tămăduia bolnavul. Veneau bolnavi și din satele dimprejur ca să le citească rugăciuni”.

În anul 1974, la sărbătoarea Proorocului Ilie, turcii au atacat Cipru, iar tinerii din sat au fost înrolați. Cei trei fii ai Părintelui Vasilie așteptau să fie înrolați și ei și de aceea s-au gândit să aducă câțiva baloți de trifoi și de paie, pentru ca femeile să aibă cu ce hrăni animalele în lipsa lor. Odată, în timp ce Părintele Vasilie liturghisea, a ajuns vestea că fiii săi au căzut cu tractorul într-o râpă și că tractorul s-a rostogolit de mai multe ori. Atunci toți cei din biserică au ieșit afară și nimeni nu a mai stat să ia anaforă. Cu toții murmurau:

– Dar ce fel de tată este acesta care nu iese afară să vadă ce au pățit copiii lui?

Cu toții așteptau să-i găsească morți, dar nimeni dintre ei nu a pățit nimic, ci numai unul s-a zgâriat la mijloc și i s-a fisurat o coastă.

Părintele Vasilie a rămas liniștit și s-a rugat, și a ieșit din biserică numai după ce a consumat Sfintele Taine. Atunci o oarecare femeie l-a întrebat:

– Părinte, s-ar fi prăpădit biserica, dacă ai fi ieșit ca să vezi ce au pățit copii tăi?

Însă Părintele i-a răspuns:

– Bine că am fost în biserică, căci dacă aș fi fost afară, adevărat îți spun, toți trei ar fi murit.

Nepoata sa, Iulia, povestește:

„Pe când aveam un an, mi-au ieșit niște bube, mai întâi pe cap, iar apoi pe tot trupul. Eu, desigur, nu-mi aduc aminte nimic, dar mi-au povestit toate acestea bunicul (Părintele Vasilie) și tatăl meu.

Bubele făceau puroi și până la vârsta de un an și jumătate nu mi-a crescut păr pe cap, nici măcar gene nu aveam. Bunicul meu mi-a citit niște rugăciuni, dar părinții voiau să mă ducă și la medic. și astfel, m-au dus la doctori, dar tămăduire n-am aflat. Medicii, când m-au văzut, au spus:

– Copilul va muri.

Aveam o mâncărime puternică și de aceea mă scărpinam mereu în cap. Mai am și acum semn la ceafă.

Într-o dimineață, în timp ce bunica aprindea soba, iar bunicul citea rugăciuni înaintea icoanelor, tatăl meu a adormit și l-a văzut în vis pe Sfântul Gheorghe, călare pe cal, zicându-i: «Oriunde vei merge, fiica ta nu va afla tămăduire, fiindcă leacul este la mine. Să vii să-mi aprinzi candela, ca să văd puțină lumină. Îi voi lăsa doar un semn, ca să-și aducă aminte de mine întotdeauna».

Bunicul, când a auzit visul tatălui meu, m-a dus îndată în biserică și a săvârșit Sfânta Liturghie. Timp de trei zile am fost înfășurată într-un cearșaf, încât nu puteam nici să mă mișc, nici să plâng, ci numai dormeam. Unele rude, care mă vedeau astfel, spuneau:

– A murit… Îngropați-o!

Bunicul însă spunea:

– Lăsați-o, ca să se împlinească cu ea cele spuse de Sfântul Gheorghe!

Când mi-au scos cearșaful, trupul meu era cu desăvârșire curat; toate bubele dispăruseră. Doar o singură bubă rămăsese la ceafă. Încet-încet a început să-mi crească și părul”.

Odată l-au chemat pe Părintele Vasilie într-un sat ca să citească exorcisme unui băiat demonizat. Timp de patruzeci de zile a mers în fiecare seară în acel sat, călare pe un măgăruș. Intra în biserică la ora 10 seara și până la ora 3 dimineața citea rugăciuni fără întrerupere. Apoi se odihnea două-trei ore, iar odată cu răsăritul soarelui se întorcea acasă. După o vreme, pe când demonizatul părea că s-a mai însănătoșit, într-o bună zi a scăpat din mâinile părinților care îl țineau, a smuls cartea din mâinile Părintelui Vasilie și a aruncat-o la intrarea bisericii. Demonizatul alerga prin biserică, striga și mugea de aceea i se și citeau rugăciunile noaptea, fiindcă ziua s-ar fi îngrozit lumea când auzea urletele lui. Părintele Vasilie însă continua să citească netulburat exorcismele, stând în picioare nemișcat, de parcă ar fi ținut cartea în mâini, vreme de o oră. Apoi demonizatul s-a dus singur și a luat cartea și a pus-o în mâinile preotului. În felul acesta a continuat să citească din Molitfelnic.

După patruzeci de zile tânărul s-a vindecat cu desăvârșire, spre slava lui Dumnezeu, iar acum trăiește în sat și și-a întemeiat și familie.

Altădată, Părintele Vasilie s-a întors acasă după citirea exorcismelor, și-a lăsat măgărușul și a pornit spre biserică ca să facă Utrenia. Atunci fiul său l-a mustrat, din dragoste, pe tatăl său, zicându-i:

– Tată, abia ai venit. Stai puțin și te odihnește!

Atunci Părintele i-a răspuns liniștit:

– Voi sunteți agricultori și trebuie să mergeți la câmp, la munca voastră. Eu sunt preot și trebuie să merg la biserică. Nu vă îngrijiți de mine! De vreme ce m-am făcut preot, trebuie să-mi îndeplinesc îndatoririle preoțești. Pe mine aceasta mă odihnește.

Aceste ultime cuvinte le spunea adeseori.

Încă de la naștere Părintele Vasilie a avut deasupra sprâncenei stângi o bubă care semăna cu o floare. Această bubă s-a mărit din pricină că apăsa mereu pe ea culionul. Ceilalți îi spuneau să facă operație plastică, dar el nu voia. Mai târziu a început să aibă niște dureri insuportabile, dar niciodată nu s-a plâns, nici nu arăta vreodată că suferă. Doar pe Maica Domnului o chema în ajutor. Starea lui se înrăutățea tot mai mult. Această bubă i-a mâncat toată pielea și pleoapa, ajungând să nu mai poată închide ochiul. Abia când a început să-i curgă sângele – aceasta nu o voia, fiindcă liturghisea în fiecare zi – a primit să facă operație plastică la vârsta de șaptezeci și cinci de ani și pentru trei-patru ani s-a simțit bine. Apoi însă rana a înaintat spre ochi și a zăcut la pat cu temperatură mare cinci luni de zile. Îl îngrijea nepoata sa, Iulia, pe care o iubea și pe care o numea „buna mea infirmieră”. Adeseori îi spunea:

– Buna mea infirmieră, Maica Domnului să te ocrotească.

Oricât de bolnav ar fi fost, nu își lăsa niciodată rugăciunile. Odată, pe când avea 40° temperatură, a mers și a citit o rugăciune nurorii sale care se afla într-o cameră alăturată, căci își zicea: „Poate nu voi mai putea să mai citesc. Mai bine să citesc acum, fiindcă pe ea o socotesc mai presus decât fiica mea”. Apoi s-a dus și s-a întins pe pat, după care a căzut în afazie și a rămas în această stare până la adormirea sa, fără să mai poată avea contact cu mediul înconjurător. Nepoata sa, Iulia, îl striga:

– Bunicule, bunicule! dar el nu auzea.

Tot ea povestește despre fericita sa adormire:

„Seara târziu s-a sculat și a dat binecuvântare pentru începerea slujbei și s-a rugat până dimineață. Dimineață însă, când am văzut că eu îi vorbeam, iar el nu-mi răspundea, am pus înaintea lui icoana Sfântului Atanasie și i-am spus:

– Bine, mie nu-mi vorbești și-ți închizi ochii, dar acestui Sfânt, căruia i-ai liturghisit, nici lui nu îi vorbești?

Atunci și-a deschis ochii, și-a făcut cruce și a sărutat icoana spunând:

– Da, îl cunosc… Este Sfântul Atanasie.

Apoi s-a întins iarăși, fără să mai audă sau să înțeleagă ceva. După puțin, când i-am pus înainte icoana Maicii Domnului, s-a ridicat și a sărutat-o. O privea și lacrimile îi curgeau din ochi. Apoi a adormit pentru totdeauna. Pe atunci aveam douăzeci de ani. Așa cum eram singură, deodată am văzut Cerul deschizându-se – era ora 5 dimineața – și o lumină pogorându-se peste bătrân și luminându-l. În acea lumină vedeam Îngeri care zburau și psalmodiau. Mi s-a părut că acea lumină a luat ceva de la bătrân, iar apoi a dispărut. Odată cu ea au plecat și Îngerii și au încetat și psalmodiile”.

Era 6 decembrie 1982, praznicul Sfântului Nicolae. Părintele Vasilie avea o evlavie deosebită la Sfântul Nicolae și de aceea îi cânta adeseori troparul. În această zi Dumnezeu l-a chemat lângă El ca să slujească la Jertfelnicul cel ceresc împreună cu Sfinții și cu Îngerii, lângă Stăpânul Hristos, pe Care atât de mult L-a iubit și Căruia cu credință și cu deplină dăruire I-a slujit, slăvind astfel Numele Lui. Binecuvântarea lui să ne însoțească mereu. Amin.

Veșnică să fie și pomenirea celei mai credincioase slujitoare a sa, a paraclisierei Elena. Aceasta făcea prescurile, aprindea candelele, ieșea cu sfeșnicele, tăia anafora, îl ajuta în toate. Oricât de departe ar fi mers Părintele Vasilie, ca să slujească la vreo bisericuță din afara satului, ea îl urma mergând pe jos. Cei din sat o credeau neroadă și o numeau „Baba Leana neroada”, dar ea era foarte înțeleaptă. Mai târziu, când a fost dezgropată după adormirea ei, au văzut că oasele ei erau legate între ele, culoarea lor era galbendeschis și răspândeau bună mireasmă. Femeile care se aflau acolo se bănuiau una pe alta, crezând că una dintre ele a pus niște arome, dar apoi au înțeles că buna-mireasmă venea de la osemintele „Babei Leana neroada”. Aceasta au observat-o și alții, căci la fiecare dezgropare care se face în sat obișnuiesc să meargă toți sătenii.

Sursa: Ieromonahul Eftimie Athonitul – Asceți în lume, Editura Evanghelismos, București 2009

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com