Header image

Ce e cu ziua de 14 februarie, numită „a sfântului valentin” sau „a îndrăgostiţilor”?

12:58, luni, 13 februarie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Dacă să cercetăm calendarul şi Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, atunci vedem, că în ziua de 14 februarie (atât potrivit calendarului gregorian, cât şi celui iulian) nu întâlnim pomenirea Sfântului Valentin. Biserica Ortodoxă cinsteşte şi pomeneşte trei sfinţi cu numele de „Valentin”:

― la 24 aprilie / 7 mai – Sfântul Mucenic Valentin (228);

― la 6 / 19 iulie – Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin preotul (269);

― şi la 30 iulie / 12 august – Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin (Ualentin), episcopul Interamnei (din regiunea Umbriei, Italia) (273) (datele sunt arătate potrivit ambelor stiluri calendaristice: vechi şi nou).

Aici n-am pomenit pe Noii Mucenici şi Mărturisitori cu numele de „Valentin” ce au pătimit pentru Hristos în sec. XX). Nici unul din aceşti trei sfinţi nu este persoana, de numele căreia este legată la mijlocul lunii februarie, deja de mai bine de 15 ani – „ziua Sfântului Valentin”, numită „…a îndrăgostiţilor…”, când apar aşa-numitele „valentine” („valentinke”) – ilustrate (vederi) speciale romantice în formă de inimioare.

Enciclopedia catolică indică de asemenea trei sfinţi cu numele de „Valentin”, care sunt indicaţi în Martirologiu în ziua a 14-a a lunii februarie. Aceeaşi ediţie aminteşte de sărbătorirea populară a „zilei Sfântului Valentin”. Originea acestei sărbători trebuie căutată, fără îndoială, în credinţa populară superstiţioasă din Evul mediu, când se credea că pe la mijlocul lunii februarie la păsări începe perioada nupţială. În legătură cu aceasta ziua de 14 februarie era considerată drept zi consacrată în special pentru cei îndrăgostiţi: puteau fi expediate şi transmise scrisori de dragoste, se dăruiau bibelouri, ce aminteau de dragoste.

Literatura engleză şi franceză din sec. al XV-lea aminteşte de o asemenea practică. Se pare că cea mai timpurie menţiune despre aceasta aflăm în baladele a 34-a şi a 35-a ale poetului John Gower (1327-1408). Cei care se aleg (se îndrăgostesc) în timpul acestei sărbătoriri, trebuie să se numească unul pe altul – „Valentin” al său. Dame Elizabeth Brews descrie în Paston Letters perechea demnă, pe care ea doreşte s-o găsească şi s-o aleagă pentru fiica sa, adresând cuvintele sale alesului curtezan: „Luni, vărul meu, va fi ziua sfântului Valentin, şi fiecare păsărică îşi va găsi perechea. Şi dacă tu vei dori să vii marţi seara şi te vei înarma cu răbdare, eu cred lui Dumnezeu, că tu vei vorbi cu bărbatul (soţul) meu, şi eu mă voi ruga, ca noi să încheiem acest lucru”. În curând după aceasta tânăra doamnă a expediat aceluiaşi bărbat o scrisoare, semnând-o: „Dragului meu Valentin, John Paston, escvaierul”.

Mai târziu obiceiul de a alege şi de a expedia „valentine” treptat s-a dat uitării şi a fost regenerat abia în sec. XX.

În prezent în Occident acest obicei a devenit o sărbătoare neoficială foarte răspândită, iar odată cu căderea „cortinei de fier”, a pătruns şi pe teritoriul statelor post-sovietice. Amintirea de „ziua îndrăgostiţilor” noi o auzim astăzi tot mai des şi mai des. Internet-ul propune o mulţime de site-uri, unde poţi citi despre această „sărbătoare, a lua cunoştinţă cu exemple de jocuri speciale, a afla ce se cuvine de a scrie pe „valentinkă” şi de a o expedia imediat prietenei (sau prietenului).

Tradiţia romano-catolică nu mărturiseşte despre apariţia „zilei sfântului Valentin” ca fiind în legătură cu vreunul din sfinţii, pomenirea cărora se săvârşeşte în această zi. În ciuda părerii larg răspândite, această sărbătoare poartă un caracter pur laic.

Există presupuneri, că această sărbătorire îşi trage originea de la sărbătoarea romană „Lupercalia” – festival al erotismului în cinstea zeiţei „febrilei” iubiri Juno Februata. Toţi lăsau activităţile şi trebile lor şi se începea veselia şi distracţiile, scopul cărora era aflarea jumătăţii (perechii) dorite. Toţi se loveau cu anumite centuri, numite „februa” (de unde şi denumirea lunii – „februarie”) – se credea că acestea sunt dătătoare de succese în dragoste, fericire în căsătorie, etc.…

Potrivit surselor laice este răspândită legenda despre Sfântul Valentin, nefiind fondată şi argumentată de surse istorice autentice. Legenda aceasta povesteşte cum împăratul roman Claudiu II (268-270) îşi puse în gând să cucerească lumea, dar armata romană ducea lipsă acută de ostaşi pentru campaniile militare, ceea ce împiedica planurilor războinice. Cei căsătoriţi nu doreau să-şi lase soţiile, iar cei îndrăgostiţi – iubitele. Izvorul tuturor nenorocirilor Claudiu II îl vedea în căsătorie şi de aceea a interzis ritualul cununiei. Dar episcopul Valentin n-a luat în seamă interdicţia tiranului şi săvârşea cununii în taină. Foarte curând Valentin a fost aruncat în temniţă. Cu câteva zile înainte de execuţie la el a fost adusă o fată, fiica unuia din temniceri, care era grav bolnavă. Se spune că Valentin având darul tămăduirilor, a vindecat-o, însă el însuşi nu mai putea fi ajutat cu nimic. Pedeapsa capitală era hotărâtă pentru ziua de 14 februarie. Cu o zi înainte de execuţie Valentin a cerut de la temnicer o foaie, o pană şi cerneală şi repede a scris fetei o scrisoare de adio. La 14 februarie anul 270 el a fost executat. Iar fata a deschis scrisorica, în care Valentin a scris despre iubirea sa (a făcut o declaraţie de dragoste) şi a semnat „Al tău Valentin”. Aceasta a şi pus temelia tradiţiei „zilei sfântului Valentin”, care mai apoi a devenit una a „cultului sfântului Valentin”.

Faptul că această legendă este absolut lipsită de orice autenticitate se vede cel puţin şi din aceea, că  este zidită pe un evident anacronism: în Biserica Primară (în sec. al III-lea) nu exista un ritual (cin) special bisericesc al Cununiei. Sfânta Taină a Nunţii sau a Cununiei se săvârşea printr-o binecuvântare şi rugăciune scurtă a episcopului şi prin comuniunea euharistică (împărtăşirea) comună a mirelui şi a miresei. Rânduiala de sine stătătoare a Cununiei – e de o provenienţă destul de târzie şi e cunoscută nu mai devreme de sec. al IX-lea. În Rusia până la sfârşitul sec. al XVII-lea Cununia era o formă de încheiere a căsătoriei numai pentru păturile înstărite ale poporului şi abia mai târziu ritualul bisericesc a pătruns şi în rândurile de jos.

Şi atunci apare întrebarea: putem sau nu de a sărbători „ziua sfântului Valentin”? Care este atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de această „sărbătoare”?

Aici trebuie dat un răspuns foarte prudent. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”– scrie Apostolul Pavel creştinilor din Corint (I Corinteni, 6, 12). Pot oare creştinii să fie iubiţi şi iubitori? Numaidecât, chiar mai mult decât atât, numai în Creştinism capacitatea de a iubi, vocaţia spre iubire a fost ridicată în legătură nemijlocită cu înseşi firea omului. Din Sfânta Scriptură noi ştim, că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere, 1, 27). Apostolul Ioan Teologul scrie, că„…Dumnezeu este iubire” (I Ioan, 4, 8). De aceea a iubi – înseamnă a realiza în sine chipul lui Dumnezeu, iar a creşte în iubire – înseamnă a te apropia de Dumnezeu. Dar aici e neapărat necesară o esenţială remarcă. În limbile română, rusă noi cunoaştem numai un singur cuvânt – „dragoste” sau „iubire” („любовь”) – prin care noi exprimăm o serie de concepţii complet diferite, printre care şi dragostea faţă de Dumnezeu, şi sentimentul faţă de omul iubit (adorat), şi dragostea prietenească, şi dragostea părintească, şi dragostea faţă de neam, strămoşi şi datini, şi afecţiunea (ataşamentul) faţă de un obiect oarecare, şi, în sfârşit, aşa-numita acţiune „de a face dragoste” („занятие любовью”). În această privinţă limba noastră e cu mult mai săracă decât cea greacă, în care au fost scrise textele Noului Testament. În limba greacă avem „dragoste – éros”; „dragoste – agapi”, „dragoste – filia” ş. a. Cel mai puternic sentiment care a cucerit întreaga fire omenească – este „éros-ul”. În textele greceşti acest cuvânt este întrebuinţat când se are în vedere dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, dragostea faţă de Dumnezeu şi sentimentul iubitului faţă de iubită (în cărţile slave de cult deseori este tradus prin „рачéние”: „Усладил мя еси любовию, Христе,  изменил мя еси Божественным Твоим рачением” [„Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”] a se vedea în Rânduiala Sf. Împărtăşiri).

Orice om, care a citit cât de puţin serios Noul Testament, poate să menţioneze, că în Sf. Scriptură relaţiile lui Dumnezeu cu omenirea (cu Biserica) se aseamănă cu relaţiile dintre bărbat şi femeie: Hristos îngrijeşte Biserica ca un soţ grijuliu, iar Biserica îi răspunde cu fidelitatea corespunzătoare. De aceea adevărata dragoste omenească întotdeauna este binecuvântată de Dumnezeu şi este încuviinţată şi respectată cu toată demnitatea de Sfânta Biserică. Dar sentimentul înalt şi curat ce uneşte pe bărbat şi pe femeie „într-un trup” anume în viaţa de familie, trebuie deosebit de pseudo-iubirea pătimaşă cea din afara căsătoriei. Din punct de vedere ortodox, îmbinarea de cuvinte „a face dragoste” sună sinonimic cu „ a săvârşi o nelegiuire”, adică a fi pe pragul pângăririi sufletului şi trupului. „A iubi” şi „a te folosi” – sunt antonime. Dragostea şi pasiunea nu sunt una şi aceeaşi. Şi aici nicidecum nu am în vedere dispreţuirea trupului care este străină tradiţiei ortodoxe autentice. Apropierea (intimitatea) fizică a soţilor, accentuez, anume a soţilor, nu a unor tineri înflăcăraţi de patimi, – este pe drept cuvânt firească şi justificată pentru că ea exprimă pe deplin unitatea lor, şi anume nu numai unitatea intereselor sau a sarcinilor şi problemelor vieţii, ci unitatea cea mai profundă şi statornică – unitatea în Hristos. Asemenea unire a doi oameni într-un trup se sfârşeşte logic cu apropierea (intimitatea) trupească, dar nicidecum cu „a face dragoste”. În acest ultim caz fiecare „partener” tinde să-şi satisfacă ale sale patimi, propria trufie, să obţină satisfacţie pentru sine, iar pe celălalt om îl sesizează (posibil şi inconştient) numai ca pe un izvor pentru plăceri.

Mediul laic declară  că „ziua de 14 februarie”, numită „a sfântului Valentin” este  „ziua îndrăgostiţilor” şi, în consecinţă, pentru majoritatea tinerilor această zi a devenit una a desfrâului deschis, a unor josnicii şi fărădelegi de nedescris. Noi însă, vrem să spunem, că asemenea declaraţie, pe drept cuvânt bolnavă şi asemenea „sărbătoare”, pe care unii o înalţă la rangul de „tradiţională, a iubirii libere”, încercând să-i găsească „origini” religioase (precum că „…sfântul Valentin ar fi ocrotitorul îndrăgostiţilor…” (?!) – este o defăimare şi o batjocorire adusă Sfintei Tradiţii şi Sinaxarului bisericesc – Biserica n-are nimic comun cu aşa-numita „sărbătoare” plină de urâciune şi lipsită de orice sens şi moralitate care întunecă cu totul sentimentul curat şi veşnic al dragostei celei adevărate. Iar în adevărata dragoste, cea plină de jertfire şi trăire pentru fericirea omului de alături – euforia, pasiunea şi aprinderea spre plăcere – lipsesc: tu vezi omul aşa cum este, fără înflorituri şi înfrumuseţări de tot felul, şi înţelegi, că el este scump, mai bine zis de nepreţuit pentru tine, şi nu de aceea că anume în „ziua de 14 februarie” ai avea „posibilitatea şi libertatea” să-i „demonstrezi” că el este „cel mai-cel mai”, ci pur şi simplu pentru că acesta este – anume el.

Biserica Ortodoxă nu neagă că perioada (perioadele) îndrăgostirii – este poate cel mai dorit şi aşteptat timp din viaţa tinerilor şi tinerelor, dar se cuvine de a ţine minte, că îndrăgostirea nu este şi nu se sfârşeşte cu „o relaţie sexuală furtunoasă”, după cum consideră multe minţi limitate şi reduse. Dragostea este virtutea, trăirea însoţită de rugăciune în „hotarele legii şi după rânduiala firii” ce duce la desăvârşire, la dobândirea vieţii veşnice.

De aceea, tinerilor, băieţi şi fete, dacă voi cu adevărat sunteţi îndrăgostiţi, veniţi la Lumină, în Biserică – întotdeauna, şi azi (14 februarie) şi mâine, 15 februarie – ziua Întâlnirii, a Întâmpinării (sărbătoarea Întâmpinării Domnului). Întâlniţi-vă aici şi vă rugaţi împreună unul pentru altul. Doar rugăciunea – îndreaptă voia omului, ce doreşte binele celui de alături. Dacă ochii voştri vor fi îndreptaţi spre una şi aceeaşi icoană, atunci încă un fir va apropia şi mai mult inimile voastre unul de altul.

Protodiacon Ioan MUNTEANU 

Sursa: http://csf.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com