Header image

„Cel mai important pentru un iconar este relația sa cu Dumnezeu”

20:14, joi, 20 iunie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Nicolae Tsilsavidis este considerat unul dintre cei mai buni iconari ai Greciei moderne. El conduce atelierul de icoane, fondat în 1960 de către tatăl său Constantin († 2002). Printre lucrările acestui atelier se numără  picturile din biserica Sf. Grigore (Palama) în Tesalonic, din mănăstirea Sfinților Rafail, Nicolae și Irina în Gumenise, de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Stuttgart (Germania), din Biserica Sârbă a Sf. Vasile din Toulouse (Franța) și de la Biserica Bunăvestirii din Beirut (Liban).

– Atelierul de icoane din familia dumneavoastră există mai mult de o jumătate de secol. O astfel de continuitate rar întâlneşti astăzi. Spuneţi-ne ce anume a legat familia dumneavoastră de iconografie?

– A început chiar mai devreme de 1960. În timpul celui de-al doilea război mondial, când tatăl meu era încă un copil, familia sa se afla sub ocupația germană. Viața era destul de grea, îndurau şi foame. Și iată tatăl meu, ascultând despre vieţile sfinților, relatate de mama sa, se întreba: unde sunt acești sfinți astăzi? Și cum să-i vezi? Şi din această dorință de a-i vedea pe sfinţi s-a trezit interesul faţă icoane. Iniţial doar îi privea, apoi a început să le redăie chipurile. Aceasta era hrana lui spirituală. La nouă ani, tatăl meu a pictat prima icoană și așa s-a decis calea vieții sale. În acest drum s-a întâlnit cu un sfant viu – stareţul Paisie Aghiorâtul. Odată, când tatăl meu era într-o dificultate serioasă, de la care nu vedea nici o cale de izbăvire, stareţul Paisie l-a salvat prin rugăciunile sale şi el a supraviețuit. Tatăl meu de multe ori s-a întâlnit și a vorbit cu stareţul. S-a păstrat chiar şi una dintre icoanele lui neterminate, care îi reprezintă pe sfinții moderni, printre care tatăl meu l-a redat şi pe stareţul Paisie.

Și cum dumnevoastră personal aţi ajuns la iconografie? A fost o decizie personală, sau ascultarea voii tatălui?

– Eu pur şi simplu m-am născut în ea. Din copilărie mereu eram în atelierul tatălui, îl ajutam. Și îmi plăcea foarte mult. Astfel pentru mine nu a existat nici un punct de decizie, nu a existat problema care va fi alegerea mea. Totul a venit de la sine. Tatăl nostru nu ne-a presat și cei doi frați ai mei nu şi-au unit inițial viața lor cu iconografia. Dar, după moartea tatălui, ei de asemenea au venit în atelier şi acum deja de mulți ani, lucrăm împreună.

–  În ce stil iconografic lucraţi?

– Tatăl meu a studiat toate tehnicile de pictură religioasă. Aceeași sarcină era şi în fața mea, așa că am studiat nu doar de la tata, dar am mers ca ucenic şi la alţi iconari. Încă de pe vremea tatălui în atelier erau comandate icoane din diferite țări, și am lucrat în diferite stiluri – de la antichitatea romană la pictura secolului al XIX-lea, cu utilizarea tehnicilor dezvoltate în ambele tradiții şi cea de est și de vest. Dar, personal, mă simt mai aproape de tradiția iconografică bizantină din epoca Comnenilor (sec. X-XII), în special de școala macedoneană.

– Pictarea icoanelor nu este doar o meserie. Într-un anumit sens, aceasta este o acțiune spirituală. Ați putea să ne vorbiţi despre acest aspect al iconografiei?

– În procesul muncii iconarul îl caută pe Dumnezeu prin sfinții Săi, pe care ar trebui să-i imite. Căutarea lui Dumnezeu – este scopul nostru, întru aceasta este îndreptată lumea interioară a iconografului. Eu sunt doar un instrument al lui Dumnezeu, un slujitor al celor sfinte. Cela care arată. Iconarii vechi înainte de semnătură puneau şi cuvântul „care arată”. Iconarul  – este robul lui Dumnezeu care cere: „Dă-mi ca să le transmit oamenilor. Eu singur nu deţin nimic.” Ceea ce face el, este rodul rugăciunii și este de dragul rugăciunii. Este indivizibil. Iconografia trebuie să devină rezultatul rugăciunii, iar ca să înveţi rugăciunea, te rogi în faţa icoanei.

– Există pericole spirituale în calea iconarului  și cum pot fi ele evitate?

– Există mai multe moduri de a te rătăci, și doar unul singur – să rămâi pe calea lui Dumnezeu. Această metodă este o înțelegere că tot ceea ce ai – este de la Dumnezeu. Tatăl meu îmi spunea:  „Dacă crezi că ai ajuns la nivel avansat, că foarte rapid înveţi tehnologia pictării, trebuie să începi toate de la zero. Aminteşte-ţi că eşti un slujitor al Domnului, că îl pictezi numai pe El și că  cauţi doar dragostea Lui.” În ceea ce privește aptitudinile tehnice, tatăl îmi aducea următorul exemplu. Dacă ai început să crezi prea multe despre tine, opreşte-te și ieşi afară. Ridică o frunză căzută şi priveşte perfecțiunea cu care a fost creată de Dumnezeu. Toate sunt de la El. Întoarce-te și roagă-te Domnului: „Nu am nimic. Te am doar pe Tine. Tu ești ceea, ce caut. Tu îmi dai toate de ce am nevoie.” Tatăl meu spunea: „Toate ce fac oamenii  – este repetabil, este realizabil, e ușor. Este imposibil de a realiza ceea ce ne dă Dumnezeu. Anumea aceasta este ceea ce trebuie să transmiţi oamenilor.” Când tatăl meu lucra la Sfântul Munte, crea diverse picturi murale, mozaicuri, oamenii le priveau şi îşi expuneau admiraţia. Și el le spunea, de ce admiraţi aceasta? Dumnezeu le dă oamenilor posibilitatea de a deveni sfinţi – aceasta este o adevărată minune. Și acesta este – scopul nostru, orice am face. Tatăl meu mereu era în muncă, întotdeauna într-o stare de rugăciune. Mama mea îl chema să mănânce, dar nu-l mai vedea la masă.

– Ce, în opinia dumneavoastră, este esențial pentru munca de iconograf?

– Cel mai important este legătura cu Dumnezeu. Și ea vine prin intermediul artei. Este important să ne amintim că suntem o ființă creată de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că atunci când lucrezi  toată firea ta trebuie să fie îndreptată către Hristos. Dumnezeu întotdeauna este cu tine. Oriunde ai fi. El te susţine, El te conduce. Și adesea mai mult prin absența sa, decât prin prezență. Absența lui Dumnezeu – este acea durere care te face să te mişti, atunci când conştientizezi şi suferi de la prezența Lui în absența sa. Aceasta dă naștere la durere și setea de Dumnezeu. Și de asemenea este foarte importantă păstrarea Tradiției Bisericii – trebuie să te ţii de ea. Urmarea Tradiției taie din egoism. E ca o reamintire constantă: „Nu tu ai făcut asta! Te bazezi pe umerii atleţilor predecesorilor tăi”. Eu singur nu reprezint nimic, doar cu cei care au parcurs acest drum înaintea mea, sunt cineva. Mi-e frică să contemplez munca mea și încerc să-mi reamintesc pilda talanților. Totuşi nu este de folos nici „blocarea” în gândurile despre propria nevrednicie. Principalul este să fii direcţionat spre relația și comuniunea cu Dumnezeu. Și Dumnezeu poate pe toate să le acopere prin harul său și vă te ridice deasupra păcătoșeniei şi slăbiciunilor tale.

Sursa pravoslavie.ru

traducere din l.rusă pentru www.ortodox.md

Contact Form Powered By : XYZScripts.com