Header image

„Cincizecimea personală“ sau preoţia împărătească a mirenilor

Azi trăim într-o lume în care Duhul Sfânt este înăbuşit şi alungat de indiferentism, materialism, egoisme de tot felul sau false duhuri şi energii. De aceea Cincizecimea trebuie să fie o sărbătoare cu mare încărcătură pentru omul modern, şansa unor noi posibilităţi pe care oamenii le primesc de la Duhul Sfânt. Ea ne cheamă să ne găsim vocaţia comunitară, să trăim într-un orizont obştesc, să nu cedăm ispitei egoismului ridicată la rang de virtute.

I Pregătirea aperceptivă
Cincizecimea, eveniment istoric relatat în cartea Faptele Apostolilor, reprezintă ziua de naştere a Bisericii Creştine. Dacă la Înălţarea Domnului firea noastră omenească a fost urcată pe tronul împărătesc din ceruri, la Cincizecime S-a pogorât Duhul Sfânt la firea noastră. Puterea Duhului Sfânt coboară peste Sfinţii Apostoli şi din oameni obişnuiţi îi face oameni „preaînţelepţi“, curajoşi în cele ale credinţei. Sfântul Duh nu a venit doar pentru Sfinţii Apostoli, ci a venit să îmbrăţişeze întreaga creaţie. El îi pecetluieşte pe toţi cei botezaţi de-a lungul istoriei până la sfârşitul veacurilor, îi însoţeşte şi îi însufleţeşte duhovniceşte. De aceea spunem că Cincizecimea nu are doar o dimensiune eclesială, ci şi una personală. Cu fiecare creştin se petrece (se repetă) Taina Cincizecimii la Sfântul Botez prin Sfânta Mirungere, iar oamenii credincioşi trăiesc o continuă Cincizecime, o continuă împărtăşire cu darurile Sfântului Duh.
II Anunţarea temei
Pornind de la evenimentul universal al constituirii văzute a Bisericii, vom vorbi despre „Cincizecimea personală“ şi preoţia împărătească a mirenilor aflată în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt în lume.

III Tratarea

Preoţia împărătească a mirenilor

Sfânta Taină a Botezului a fost numită de către părintele Alexander Schmemann „Cincizecimea personală“, adică o însuşire proprie a harului lui Dumnezeu pentru a se întări viaţa creştină dobândită la Botez. Prin această Taină se îndeplinesc, astfel, cuvintele Mântuitorului Hristos că fiecare dintre noi trebuie să ne naştem din nou „din apă şi din Duh“.
Creştinii născuţi prin Botez şi sfinţiţi prin Mirungere au o „preoţie împărătească“ sau „duhovnicească“, deosebită de preoţia sfinţitoare sau ierarhică şi într-un fel premergătoare acesteia. Prin „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin“, credincioşii pot colabora cu preoţia sacramentală, devin „coliturghisitori“, adică împreună-lucrători cu preotul în actul liturgic. Misiunea „preoţiei împărăteşti“ este aducerea jertfelor duhovniceşti prin prezenţa şi participarea la Sfânta Liturghie, pomelnicul şi ofrandele aduse, prin faptele dragostei frăţeşti, prin rugăciune. Toţi creştinii trebuie să fie participanţi activi la viaţa Bisericii în lume. De aceea, a conştientiza „preoţia împărătească“ nu este altceva decât a trăi plenar condiţia de creştin.
Aşa cum la Cincizecime Duhul Sfânt S-a pogorât sub formă de limbi ca de foc, individualizate pentru fiecare Apostol, le-a dat putere, i-a împrospătat, i-a binecuvântat, în starea în care se aflau ei, tot aşa fiecare om are chemarea lui personală, vocaţia lui, şansa lui de a înflori şi rodi într-un mod special. Marea provocare a creştinului de astăzi este să conştientizeze la ce anume este chemat, ce vocaţie are, ce loc trebuie să umple ca „piatră vie“ în Biserică.
Sfântul Apostol Pavel spunea despre slujirea creştinilor: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor“ (I Cor. XII, 28). În mod concret, preoţia împărătească a mirenilor se poate manifesta prin următoarele slujiri: liturgică prin coliturghisire dialogală; didactică în cazul profesorilor de religie şi învăţământul teologic; pimenică sau conducătoare în conformitate cu Statutul Bisericii Ortodoxe Române; misionară prin viaţa în Hristos şi după măsura darului cu implicare socială, culturală, ştinţifică, economică, didactică, politică după nevoile comunităţii.
Preoţia împărătească este o realitate eshatologică, aşa cum dă mărturie Sfântul Ioan Evanghelistul în Cartea Apocalipsei, atunci când descrie Noul Ierusalim: „Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul este templul ei“ (Apocalipsa XXI, 22). Acest lucru arată că nefiind templu, nu mai este nici preoţie sacramentală, ci doar împărătească şi că toţi ne vom împărtăşi şi vom sluji Mielului nemijlocit. Pregustăm această experienţă în Săptămâna Luminată, când fiecare credincios practicant, bărbat sau femeie, gustă din Sfintele Paşti (pâine şi vin special sfinţite), administrându-le singuri timp de o săptămână.

Duhul Sfânt în Biserică şi în lumea de azi

Pericopa de la Sfântul Evanghelist Ioan care se citeşte la praznicul Rusaliilor ne arată că oamenii fără Duhul Sfânt sunt foarte împrăştiaţi, rămân adepţii unui punct de vedere personal şi nu se pot ridica la înţelegerea adevărurilor veşnice. Până nu Se coboară Duhul Sfânt, oamenii nu pot fi comunitari cu adevărat, nu pot spune asemenea Părinţilor Sfintelor Sinoade „Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă“. Duhul Sfânt vine, străbate minţile, sufletele şi constituie un adevăr comun, veşnic, dincolo de părerile personale ale fiecăruia. Din 12 Sfinţi Apostoli foarte deosebiţi unul de altul, Dumnezeu a făcut, prin lucrarea Duhului Sfânt, o primă comunitate. Este taina pe care încercăm să o trăim noi toţi în Biserică. La fiecare Sfântă Liturghie aşteptăm pogorârea Sfântului Duh („pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci-L înnoieşte nouă“) ca să fim integraţi toţi în această unitate epiclectică în care se află Maica Domnului şi cei 12 Apostoli, Sfinţii Îngeri şi toţi sfinţii lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a se face înţeleşi, posibilitatea de comunicare de la inimă la inimă, de la minte la minte. Şi aceasta va rămâne pentru totdeauna zestrea Bisericii. Astfel, Cincizecimea vine ca o recuperare a unui moment de rătăcire în istoria omenirii, şi anume ridicarea Turnului Babel când s-a întemeiat o comunitate bazată pe ambiţie. La Cincizecime, Sfinţii Apostoli au primit focul Cuvântului (sabia Duhului) care arde graniţele dintre oameni, care duce la unitatea şi înţelegere, păstrând identitatea celui care cuvântă, dar şi a celui care ascultă.
Duhul Sfânt este o Prezenţă permanentă în lume, în Biserică şi în inima omului. Şi această Prezenţă se va face simţită până la sfârşitul veacurilor, când Biserica se va extinde la dimensiunile întregii lumi. Viaţa Bisericii nu poate fi decât una de invocare a Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine şi ierurgii, dar şi la nivel personal. Orice creştin îşi începe rânduiala de rugăciune prin rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule…“. Nu putem să Îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru“ decât în Duhul Sfânt. Toată viaţa creştină este dusă în umbra Duhului, pe care-L simţim în inima noastră ca dragoste, bucurie, pace (Galateni V, 22), care lucrează în noi daruri şi tămăduiri.

IV Asocierea

Creştinii sunt chemaţi să conştientizeze că sunt „preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu“ şi că viaţa lor este sfinţită, curăţită, înnoită de lucrarea Duhului Sfânt printr-o „Cincizecime personală“ continuă. Duhul Sfânt Se dăruieşte tuturor, vrea să facă o comunitate din oameni separaţi, îi uneşte în Biserica lui Dumnezeu, Trupul cel tainic al lui Hristos.

V Generalizarea

Prin Duhul Sfânt, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, curge şi creşte viaţa dumnezeiască în Biserică. În afara Cincizecimii nu există adevărată unitate între oameni decât în moarte. Unitatea care dă viaţă şi sens vieţii, care înnoieşte şi împrospătează vine din Învierea Domnului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Chiar dacă lucrarea Duhului în Biserică nu se mai realizează prin minuni sensibile ca la Rusalii, El întreţine viaţa dumnezeiască în ea cu împreuna-lucrare a omului.

VI Aplicarea

Întreaga noastră viaţă trebuie să stea sub semnul Cincizecimii şi al preoţiei slujitoare prin care ne sfinţim pe noi înşine şi contribuim la sfinţirea lumii.
Sursa Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com