Header image

Curăţia în cadrul Căsătoriei

Dumnezeu a dat omului înclinatii trupesti nu în vederea desfrâului, ci pentru înmultirea neamului omenesc. Judecatile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va înmultiti si umpleti pamântul si-l supuneti! (Facere 1, 28) – este dumnezeiasca porunca, lipsita de orice întinaciune. Insa omul, prin caderea lui în pacat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumnezeiesti si a început sa întrebuinteze înclinarile lui trupesti catre rau.

Creatorul a rânduit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2, 18), ci sa aiba familie. Familia a fost planuita de Dumnezeu ca un loc sfânt pentru nevointa întru evlavie, curatie si viata sfânta. În Noul Testament, unde se restabileste curatia dintru început a firii omenesti, se vorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19), în care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfânt si în care toate madularele se îndreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele: “Tatal nostru, Care esti în ceruri…” Oamenii casatoriti trebuie sa convietuiasca în deplina credinciosie unul fata de celalalt, demonstrând prin aceasta si credinciosia lor catre Dumnezeu. Curatia si dragostea reciproca – iata legatura dintre barbat si fe¬meie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singura privire plina de pofta în afara casatoriei devine deja un mare pacat (Mat. 5, 28).

Cel casatorit este legat prin porunca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta, exprimata înca din rai prin cuvintele: De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amândoi un trup (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a întarit sfintenia si neîncalcarea unirii prin nunta, spunând: Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta! (Mat. 19,6).

Greseala împotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri: 1) tradarea ori preadesfrânarea, care în ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie; 2) curvia chiar în hotarele nuntii, atunci când oamenii casatoriti nu traiesc fireste, asa cum legea dumnezeiasca a poruncit si constiinta ne da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni. Toate aceste necuratii sunt urâciune în fata lui Dumnezeu. Ele au condus înca de demult omenirea desfrânata (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai târziu la focul si pucioasa care au pedepsit Sodoma si Gomora (Facere 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer. De aceea, pentru cei ce înmultesc pacatele, Dumnezeu si pe noi ne va pedepsi, dupa proorocirea Sa, însa de aceasta data prin focul universal prin care se va întrerupe existenta acestei lumi pacatoase, ca sa se arate ceruri noi si pamânt nou, în care locuieste dreptatea (2 Petru 3, 13).

Toate fapturile au prin fire predispozitia de înmultire, însa la animale instinctele sunt pastrate în felul lor primitiv. Fapturile necuvântatoare se împreuneaza nu în vederea desfrânarii, ci ca sa împlineasca înmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influenta demonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se întâmpla adesea caderi înfioratoare si, ca urmari ale acestora, si catastrofe naturale.

Domnul Iisus Hristos a venit ca sa ne învete adevarata viata întru curatie si sa ne dezbare de pervertirea morala în care am fost atrasi. El a binecuvântat casatoria prin prezenta Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) si a osândit necuratia nu doar în forma ei cea mai grosiera, a preadesfrânarii, ci si cel mai “inofensiv” chip al necuratiei, privirea plina de pofta catre celalalt gen, spunând: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: “Sa nu savârsesti adulter!”. Eu însa va spun voua ca oricine se Uita la femeie poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui! (Mat. 5, 27-28).

Si Sfintii Apostoli s-au luptat plini de râvna împotriva preadesfrânarii si a diferitelor chipuri ale desfrânarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2, 14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfântul Apostol Pavel a delimitat clar curata si binecuvântata nunta de oricare chip de manifestare a necuratiei, spunând: Cinstita sa fie nunta întru toate si patul nespurcat. Iar pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfatuieste: …Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, din cauza desfrânarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau…, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decât sa arda (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa învatatura Sfintei Biserici, legiuita nunta, încheiata în numele Domnului (1 Cor. 7, 39), este unica dezlegare a problemei privitoare la convietuirea între un barbat si o femeie.

Casatoria are, în afara scopului ei de temelie – nasterea, de fii (1 Tim. 2, 15), înca si un alt scop important – de a fi paza a curatiei. Sfântul Ioan Gura de Aur învata: “Omul trebuie sa se casatoreasca pentru a alunga pacatul si pentru ase izbavi de orice fapta a desfrânarii. Anume pentru aceasta trebuie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc sa ducem o viata curata”. Dupa învatatura acestui mare barbat, casatoria nu este o piedica a curatiei, ci mai degraba ea o pazeste si o întareste. Din aceasta pricina, tradarea este un mare si greu pacat. “Omul casatorit, daca încalca casatoriile altora ori priveste cu pofta la vreo femeie straina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu oricât s-ar îndreptati prin fire”. Aceasta judecata, foarte aspra la prima vedere, este în realitate întru totul îndreptatita, deoarece, daca monahii dintru început se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdarii, omul casatorit poate sa-si manifeste pornirile lui trupesti, în limitele legiuitei casatorii. Dar a privi plin de pofta în afara acestor cadre, acesta este un pacat vadit, fiind un semn al desfrânarii, si nu al dorintei de înmultire a neamului omenesc prin legiuita si binecuvântata casatorie. Astfel, omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne- voiasca, si aceasta pe când e înca tânar, si sa nu astepte sa îmbatrâneasca, pentru a vietui în curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune si lupta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.

Sfântul Vasile cel Mare lamureste în chip minunat: „Virtutea curatiei nu o are acela în care dorintele necurate au slabit ca urmare a batrânetii, ori a bolii, ori din vreo alta pricina. Într-un astfel de om, chiar de ar mai si vietui pacatul, trupul lui neputincios îl împiedica de la fapte pacatoase. Curatia este silire continua, în afundul sufletului, si ucigatoare a urmelor miscarilor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel si a dobândit aceasta virtute, a înradacinat întru sine curatia cea potrivnica pacatului”.

Din Arhim. Serafim Alexiev, Curăția, Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul

Contact Form Powered By : XYZScripts.com