Header image

Despre pielea altuia sau cum judecăm pe nedrept

15:04, miercuri, 4 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

În ultimii ani, în timpul Postului Mare, îmi amintesc mereu același incident, care a avut loc cu opt sau nouă ani în urmă. Către acel moment aveam puţin peste douăzeci de ani, eram studentă la fără frecvenţă şi locuiam la o mănăstire mică.

Postul Mare la o mănăstire privit de o începătoare. Timpul unei fericiri aproape absolute şi senine. Slujba de dimineață, la care sunt prezenţi nu mai mult de vreo zece închinători. Pe iconostas se strecoară o rază de soare de primăvară, cei de la strană au reuşit să îngheţe şi maicile cu grijă îi încălzesc cu șaluri de puf. Poți citi catisme frumoase și calde, ce-ţi încălzesc sufletul, cuvintele acestora devin clare şi pentru incepatori, dar sensul încă nu este „pierdut ” de la repetările frecvente.

Apoi prescurele, masa mai târzie și spălarea vaselor, care deasemenea aduce bucurie…un lucru făcut întru Slava lui Dumnezeu. Apoi slujba de seară, când corul pare un cocon confortabil de lumină în biserica din semiîntuneric, luminată doar de lumânări. Seara într-o gospodărie de la sat cu lectura cărților, pregătirea pentru Împărtășanie, şi un ceai „cu nimic.”

Și într-o singură clipă, acest „paradis de pe pământ” se spulberă de preotul din centrul raional.

– Părinte, mi s-a îmbolnăvit paracliserul. Nu aş putea ruga pe una dintre maicile de la mănăstire să mă ajute o săptămână? Poate ar putea să o ajute puţin şi pe soţia mea pe lângă casă? – Tânărul părinte, parohul bisericii orăşeneşti, a intrat la finalul slujbei ca un şuvoi energic, în liniştea ce domnea în jur.

– Într-un aşa un timp, pe cineva din maici … Înțelegi şi singur nu e prea folositor. Aici avem o studentă, Elena, este o persoană care nu s-a decis încă, aşa că poate să vadă şi viața de familie. Să cânte cei drept nu prea ştie , dar slujba a învăţat-o şi poate citi …

Astfel soarta mea s-a hotărât şi plec „în lume”, în centru raional, unde din primăvara Postului Mare înfumuseţată de soare și pârâiaşele din zăpada topită de la mănăstire, ne întâlneşte doar urba cu murdăria zăpezii adunate pe ici şi colo, scurtele bețivilor din stațiile de autobuz, și melodiile ce nu au nimic cu perioada postului.

Pe teritoriul bisericii: lemne de foc, sfoare pentru haine, biciclete pentru copii…Cel puţin nu se aud melodiile ce m-au întâlnit în oraş şi m-au şi cazat separat, în clădirea școlii de duminică. Îmi examinez noua mea „chilie” imensă, luminoasă, arunc în cană fierbătorul electric şi mă instalez mai confortabil pentru a putea citi până la slujba de seară.

Încă nu a reuşit să fiarbă apa, când s-a auzit o bătaie insistentă la uşă.

– Tanti Lena! Sunteţi tanti Lena, nu-i aşa? Bună ziua! Aţi venit pentru mult timp la noi? Sunteţi călugăriță? Nu? Dar de ce nu?

„Copii. Mici. Un dezastru … „- închipuirea mea despre copiii cu vârsta mai mică de cea a claselor primare era destul de vagă, adâugându-i-se şi un amestec de panică. Unele închipuiri le aveam din cărţi, inclusiv despre educaţia religioasă, dacă era ea implimentată şi aici, încă nu era prea clar.

Până meditam eu, copiii, trei fetiţe, care dacă şi au trecut pragul şcolii, erau abia în şcoala primară, neîncetând să vorbească fără a se asculta una pe alta, îmi examinau puţinele lucruri. Mergeam în urma lor şi mă simţeam de parcă mi-au adus o bombă, și nu era prea clar când va exploada.

– Tanti Lena, mama v-a chemat! Haideţi să mâncăm!

Din păcate, fetiţele erau complet inaccesibile pentru scuzele mele politicoase, şi în curând mă conduceau spre casă, iar eu mă simţeam prizonier de război, mângâindu-mă cu ideea că slujba va începe în curând. În casă ne-au întâlnit doi gemeni de vreo doi ani și jumătate și un copilaş care încă nu era în stare să meargă. „Șase” – am numărat eu cu tristeţe și am salutat-o pe mama lor, o femeie, care părea să nu fi trecut de treizeci de ani.

Atent trec după gazdă la bucătărie, încercând să-mi păstrez calmul. Iar în interiorul meu începe o luptă grea, o luptă cu păcatul judecării, care deja m-a şi învins. Judec modul cum îşi duce gospodăria preoteasa, „scutecele căzute pe podea – trebuie să ajungi la aşa o stare! Iar la baie? Dezastru total! La bucătărie nici nu poţi intra … „. Condamn educaţia din familie: „Ce copii sălbatici! Și toate deja poartă cercei, cât de vulgar … „. Trec şi la judecarea bucatelor: „supă cu hrişcă? Mda, ce mai bucate! Şi în sfârşit condamn aranjamentul existent în familie, atunci când capul familiei întreabă ce să gătească pentru cină. „A găsit matuşca ocupaţie demnă de un preot, ce să mai spun … „

Cu jumătate de oră înainte de slujbă, părintele m-a rugat să calc nişte hăinuţe pentru copii, şi mă apuc de ele cu un murmur interior: „Iată că ai şi post, și rugăciune – doar o împrăștiere și lucruri lumeşti.” Peste o jumătate de oră, matuşca intră în cameră: pe podea un munte de albituri curate șifonate, iar alături de mine cinci, maximum – șase hainuţe pentru bebeluşi călcate, iar eu, după „toate regulile”, o calc pe a şaptea. Mi-a mulţumit şi m-a condus la slujbă.

În dimineața următoare deja o judec şi pe matuşcă, ea, soţia unui preot, nu merge la slujbe „nici chiar în post”, nu se roagă, nu cântă la strană, nu aduce nici copiii. Aşa trece o săptămână: slujbe, casa preotului, unde ajut lent şi fără tragere de inimă, condamnând și evitând copiii, și cu prima ocazie evadând în „chilia”mea, unde pot să mă rog în linişte și să citesc cărţile iubite. În sfârşit pot să mă reîntorc la mănăstire, unde mă pot afunda fericită în „viața normală a Bisericii”, dar mult timp încă judec în sinea mea viaţa întâlnită în familia preotului şi îmi imaginez în minte – cum ar trebui să fie …

Ei bine, au trecut doar câţiva ani și Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a realiza „piesajele” închipuite în viață: m-am căsătorit, iar soțul meu a devenit preot. Aveam doar un singur copil, când uneori pe podea se întâmpla că puteai găsi scutece, iar să nu intru la bucătărie s-a întâmplat deja în timpul sarcinii. Și atunci la acea bucătărie a început a găti soțul – din cauza toxicozei nu prea mai eram în stare să meditez la ce e vrednic să facă un preot şi ce nu … Avem deja trei copii și încep să mă obișnuiesc. Uneori, pentru câteva ore reuşesc să fac în casă o ordine perfectă care se întâmplă că ţine până seara. Uneori mă predau și domnește haosul. În cazul dacă aveam șase copii, haosul, cred că ar fi mult mai mare …

Iar încercarea de a merge la slujbă într-o de zi de lucru cu copiii, este cum s-a dovedit, un act de sadism față de cei ce se adună: într-o biserică goală orice strigăt al unui copil, este ca sunetul unei sirene. Iar să merg la biserică fără copii –ar însemna să-i las în grija soțului, privându-l de unica zi liberă. Şi de fapt sunt încă multe ce nu-mi reuşesc….

Acum văd că judecarea – este un păcat în primul rând împotriva ta însuţi. Noi suntem creaţi după asemănarea lui Dumnezeu şi prin descoperirea binevoitoare a aproapelui, ar trebui să reuşim să ne apropiem şi de atotcunoaşterea dumnezeiască. În schimb, noi suntem mulțumiți cu propria cunoaştere la tot şi la toate. Încercând să reducem toate la propria experienţă, făcând „speculații” asupra cum ar trebui să fie, și nedorind nici să încercăm să cunoaştem – cum şi de ce se întâmplă …

Dar să implimentez în practică înţelegerea la care am ajuns oricum este încă dificil: acum sunt căsătorită, am propria familie, şi am început să-i judec pe locuitorii mănăstirilor. Doamne, oare încă cât …

traducere şi adaptare Lozan Natalia

site sursă http://foma.ru/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com