Header image

Lunea căsătoriei – ”Ce mai faci?” ”O iubesc pe soția mea!”

În goana după confort și viață ușoară nu mai știm că doar prin greutăți și jertfă se sfințește căsătoria și își poate împlini rostul ei creștinesc. Căci, după cum orice realizare nu este prețuită decât dacă este însoțită de un anumit efort, și căsătoria nu poate duce la mântuire dacă nu presupune și anumite dureri, sarcini, probleme, căci acestea călesc pe cei doi soți, și sporesc dragostea dintre ei. Iar dragostea este și cea care îi ajută să treacă împreună, cu zâmbetul pe buze, cu pace și chiar cu bucurie peste orice greutate. Căci jugul lui Hristos, deci al iubirii, ”este bun, și sarcina” sa ”e ușoară”.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a‑ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).
În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.

„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Fragment din predica ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia,
la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul
– Muntele Athos. Partea a III-a.
Preluare din revista Familia Ortodoxa.
Rubrică îngrijită de Oltea Boldureanu

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com