Header image

Necesitatea educaţiei religioase

Nu vom putea înţelege bine rolul educaţiei religioase în societetea contemporană, dacă nu vom face o mică incursiune în istoria poporului nostru în raport cu educaţia religioasă a strămoşilor noştri.

Istoria poporului nostru este o mărturie vie a relaţiei strânse dintre om şi Dumnezeu. Biserica şi şcoala au contribuit simţitor la educaţia religioasă a poporului.
Ele au făcut ca strămoşii noştri să fie credincioşi, corecţi, de o moralitate exemplară. Cu regret, în manualele de istorie sunt cuprinse mai mult doar date istorice, istorii ale războaielor, dar modul de trai şi valorile spirituale sunt foarte puţin reflectate sau chiar deloc.
Încercarea de a face educaţie religioasă în şcoli nu este o inovaţie, ci este o revenire la ceva „normal”, după o perioadă în care am fost privaţi de posibilitatea de a împărtăşi copiilor cel mai de preţ lucru – credinţa.
Astăzi se pot auzi voci care zic că ”trebuie lasat copilul să crească mare şi mai apoi el însuşi să aleagă”. Este cea mai ipocrită afirmaţie. Aceasta ar însemna că noi admitem că în sine copilui ar fi atât de rău, încât ar putea să aleagă să nu
fie cu Dumnezeu, or noi ştim cine nu este cu Dumnezeu.
Noi, cei care ştim că Dumnezeu există şi aşteaptă să facem ceva pentru semenii noştri ca să-L cunoască nu putem fi indifirenţi. Iar dacă suntem şi pedagogi şi ne-au fost încredinţate, în oarecare măsură, sufletele copiilor, responsabilitatea creşte. Noi nu vom prezenta un raport unui om, ci vom da răspuns chiar în faţa lui Dumnezeu. Şi nu vom fi întrebaţi câtă matematecă, istorie sau geografie au ştiut copiii, ci în ce măsură am reuşit să facem tot ce stă în puterile noastre pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut şi aproape de copii. Susțin aceasta pentru că unii părinţi (deseori influenţaţi de învăţători) optează pentru o oră în plus la o altă materie, gândind că copilul lor astfel va reuşi mai multe în viaţă, uitând de faptul că acesta poate pierde mult mai mult – sufletul. Un tânăr fără valori religioase nu va avea o orientere în viaţa aceasta, prin care să se regăsească pe el însuşi.
E îmbucurător faptul că totuşi mulţi părinţi optează pentru obiectul Religie atunci când li se oferă posibilitatea. Vreau să aduc unele argumente şi consideraţiuni desprinse din comentariile exprimate de semnatarii petiţiei din 2008 cu
privire la statutul religiei în proiectul Legii Învăţământului Preuniversitar din România (art. 10 alin. 1)1.

Simona Laczko: ”Dacă e libertate, să se dea posibilitatea ca elevii să cunoască credinţa şi apoi să aleagă de bunăvoie (…), dacă nu e libertate, se va lua de la ei şi dreptul de a cunoaşte religia, tocmai pentru a nu o putea alege în viaţa lor. Şi atunci democraţia de azi nu se deosebeşte cu nimic de comunismul şi manipularea din vremea aceea. Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu nu e necesară în şcoli, atunci filosofia lui Platon, Sofocle etc. la ce este bună?”

Mihael Mihis: ”Sunt o persoană care nu a făcut religie în şcoală. Şi am rătăcit în beznă, căutând răspunsuri, suferind dezamăgiri şi depresii (…). Şi mai dureros pentru mine a fost să constat la sora mea care făcea religia în liceu că venea cu diverse teme de religie să le discutăm şi, spre ruşinea mea, eu nu ştiam aproape nimic despre subiectele abordate (…)”.
Ana Monica Cojocărescu: ”Religia trebuie păstrată ca materie obligatorie în şcoală. Nici nu trebuie pusă în discuţie scoaterea ei. Păcat că atâtea mii de persoane se jertfeau în primele secole de creştinism, iar noi astăzi încercăm să îndepartăm ultima fărâmă de morală care ne-ar putea fi transmisă prin prifesorii de religie. Şi aşa copiii noştri nu au pic de morală, nu ştiu ce sunt acelea bunul simţ şi bunele maniere, se doreşte astfel îndobitocirea totală a unui neam care se vrea a fi creştin”.
Ioan Opriş: ”De ce trebuie scoasă religia de la liceu? Se vând prea puţine droguri în şcoli?”
Carmen Gavriliţă: ”Doar conoaşterea lui Dumnezeu prin predarea religiei în şcoli mai poate scăpa această generaţie de copii şi următoarele de dezastrul moral. Mulţi nu mai pot fi recuperaţi, dar pentru ceilalţi trebuie de făcut ceva. Nu-mi mai recunosc neamul, acest popor care s-a născut creştin şi care s-a condus după Legea lui Dumnezeu. Cum vom putea sta în faţa lui Brâncoveanu, care şi-a
jertfit copiii pentru noi?”
Costel Vascu: ”Nu se poate… Doamne, ne desfiinţăm ca popor acaparând toate patimile şi primind toate lucrurile noi care sunt nocive pentru starea de suflet a unui popor ortodox. Asta este, îl alungăm pe Dumnezeu de orişiunde, nu le mai spunem tinerilor despre Dumnezeu, nu ne punem în slujba lui Dumnezeu deloc… Trăim vremuri grele… acceptăm numai păcatele care ni se impun de către
Uniunea Europeană şi multe altele (…)”.
Şi acestea sunt doar câteva opinii din cele expuse de cei 19985 de oameni care au semnat on-line petiţia în timp de aproape o lună de zile. Să nu creadă cineva că Biserica ar impune valorile religioase, nu. Biserica doar le propune, iar fiecare om, cunoscându-le, va lua o decizie pentru sine.
Libertatea însă nu este simpla indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii.

Aşadar, predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie, oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societate, un izvor sfânt şi statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social.
Atâta timp cât învăţământul, în ansamblul său, va fi penetrat de o filosofie a educaţiei ce priveste doar experienţa senzitivă, faptele şi cifrele, se va cultiva o informaţie haotică în locul unei cunoaşteri integrale şi a unei unităţi spirituale.
Educaţia este o acţiune care vizează întregul, armonia, ea nu dezvoltă numai forţele fizice ale unui om, ca să facă din el un atlet sau un sălbatic; ea nu dezvoltă numai forţele intelectuale, care ar face din om un computer sau, posibil, un monstru. Vizând un om complet, ea urmăreşte stabilirea unei armonii perfecte în dezvoltarea acestor forţe. Or, în acest sens, Biserica a proclamat încă de la început frăţia dintre toţi oamenii şi a luptat pentru emanciparea femeilor şi a copiilor, a creat cele dintâi condiţii ale progresului social, a întemeiat şi a susţinut primele aşezăminte sociale (spitale, aziluri şi orfelinate).
La nivel mai mult sau mai puţin oficial, există cel puţin patru motive pentru care se consideră că este nevoie în Europa de întărirea cunoaşterii religioase în învăţământul public:
1) combaterea inculturii religioase;
2) căutarea de răspunsuri la provocările aduse de pluralismul democratic, de pluralismul religios în primul rând;
3) contracararea derivei relativismului provenit din prăbuşirea marilor ideologii;
4) educarea pentru viaţa în comunitate şi pentru respectul datorat celuilalt.2
Rolul disciplinei Religie este mult mai important decât ar părea la prima vedere şi aceasta deoarece, pe lângă însuşirea principalelor învăţături de credinţă, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii Ortodoxe, elevii dobândesc şi deprinderi, obişnuinţe spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili. Elevii vor înţelege treptat şi în mod liber că toate acestea sunt un rezultat al dragostei lui Dumnezeu pentru oameni şi răspunsul credinciosului la chemarea divinităţii.

În continuare voi prezenta un sondaj realizat în România: Dacă şi când trebuie predată religia în şcoală.
Majoritatea elevilor şi părinţilor chestionaţi consideră că este bine ca religia să fie predată în şcoală pe toată perioada şcolarităţii (77,0% dintre elevi, 70,2% dintre părinţi). În proporţii mai mici, sunt luate în calcul alte variante:
– studiul religiei în perioada şcolarităţii obligatorii (clasele I–X: 12,4% dintre elevi, 17,3% dintre părinţi)
– în învăţământul primar (în clasele I–IV) – 6,4% dintre elevi, 5,8% dintre părinţi;
– mai puţin de patru ani, numai în anumiţi ani de studiu – 1,2% elevi, 1,9% dintre părinţi;
– deloc – 1,7% elevi, 2,7% părinţi;
– nu au răspuns: 1,4% elevi, 2,1% părinţi.
Părinţii care susţin predarea religiei în învăţământul obligatoriu sau chiar pe durata învăţământului preuniversitar sunt în special cei din mediul rural,
în timp ce predarea religiei în învăţământul primar este susţinută mai mult de părinţii din mediul urban. În funcţie de nivelul de studii, cei care susţin predarea doar în învăţământul primar au într-o proporţie mai mare studii superioare
(10,5%, faţă de 2,9% care au absolvit şcoala generală, 3,2% care au absolvit învăţământ profesional, iar 4,9% – învăţământ liceal).
În ce priveşte locul religiei în curriculum, opiniile înclină spre păstrarea statutului actual – materie din trunchiul comun. Statutul de disciplină opţională reprezintă alegerea a 27,1% dintre elevi, 27,4% dintre diriginţi şi numai 6,1% dintre profesorii de religie, în timp ce abordarea interdisciplinară este adusă în discuţie în special de profesorii diriginţi (15,1%).

Profesorii-diriginţi din mediul rural înclină spre păstrarea actualului statut al religiei – disciplină de trunchi comun (61,9%), în timp ce profesorii din mediul urban acordă o mai mare atenţie şi statutului de opţional sau abordării interdisciplinare. De asemenea, diriginţii mai tineri şi cei cu studii la nivel de colegiu sunt în mai mare proporţie pentru statutul de disciplină obligatorie

Profesorii de religie din mediul rural exclud posibilitatea ca religia să fie disciplină opţională. Cei din mediul rural cu vârsta de peste 40 de ani şi cu vechime în învăţământ mai mare de 10 ani sunt în proporţie mai mare pentru statutul religiei de disciplină obligatorie. Abordarea interdisciplinară a religiei este semnalată în special de profesorii din mediul rural, bărbaţi, care au absolvit seminarul teologic şi au vechime mică în învăţământ.

Astăzi, mai mult ca oricînd, este nevoie de credinţă în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viaţă ale moralei creştine, ca, de altfel, ale tuturor virtuţilor evanghelice, ce ne obligă să lucrăm la renaşterea şi zidirea moral-spirituală a societăţii, la redescoperirea adevăratelor ei virtuţi, aşa cum au fost ele păstrate de-a lungul istoriei.
Majoritatea experţilor recunosc că reperele oferite de morala creştină şi-au dovedit superioritatea faţă de etica diferitelor filosofii sau ideologii politice.
Învăţătura creştină nu împiedică procesul ştiinţific al cunoaşterii, ci îl promovează. Mesajul şcolii ţinteşte latura cunoştinţelor, îmbogăţirea, cu fiecare an, a capacităţii tânărului de a stăpâni ştiinţa şi de a cunoaşte rolul acesteia în formarea personalităţii umane.
Iată cum educaţia religioasă în şcoală devine stâlp şi temelie în formarea viitoarei personalităţi a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educaţional-formativ, pentru depăşirea crizei spirituale în care se zbate omul modern, a crizei de sens a existenţei sale.

Bibliografie:

1 Dorin Opriş, Monica Opriş. Religia şi educaţia de mâîne. Repere pedagogice. Cluj-Napoca, 2013, p. 87-96.

2 Jean-Paul Willaime (coord.). Des maîtres et des dieux. Écoles et religions en Europe,
Belin, 2005.

Pr. Dumitru Tolico,
metodist în protopopiatul Chişinău, sectorul II

ŞCOALA ŞI BISERICA: PARTENERIAT PENTRU EDUCAŢIE 1700 de ani de la proclamarea Edictului de la Milan – model de toleranţă şi de conlucrare între Stat şi Biserică Seminar metodologic republican Ediţia a II-a, Chişinău, 2013

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com