Header image

Nu există rețete duhovnicești care să funcționeze universal

Nu există rețete duhovnicești care să funcționeze universal. Aceasta este una dintre lecțiile semnificative ale Patericului, cel mai adesea exprimată implicit. Avem însă și texte care spun explicit acest lucru.

Avva Pimen, de la care ne-au rămas numeroase apoftegme, îi căuta sfatul avvei Iosif de la Panefisi. Cei doi aveau o relație apropiată, de încredere și dragoste reciprocă. Așadar, Pimen, despre care bănuim că încă nu ajunsese la deplina maturitate, îl întreabă pe avva Iosif cum să procedeze în lupta cu patimile: să le respingă de la bun început sau, dimpotrivă, să le lase să intre. Bătrânul i-a răspuns să le lase să intre și după aceea să se lupte cu ele. După ce s-a întors la Sketis, cineva vorbea acolo despre răspunsul pe care îl primise de la avva Iosif la aceeași întrebare. Iar răspunsul era tocmai opusul celui pe care Pimen îl primise. Aceluia bătrânul îi spusese: „În nici un caz să nu lași patimile să intre, ci ține-le piept fără preget”. În mod firesc, Pimen a început să fie neliniștit când a aflat că altul a fost răspunsul pe care l-a dat celuilalt frate.

A mers deci la Iosif și l-a întrebat de unde diferența aceasta între răspunsuri. Bătrânul a vrut în primul rând ca Pimen să îi confirme că este conștient de dragostea pe care i-o poartă și că îi vorbește ca lui însuși. După ce acestea au fost stabilite, bătrânul Iosif i-a zis: „Dacă lași patimile să intre și ajungi să le stăpânești, ele te fac mai iscusit. […] Alții însă nu au nici un folos dacă lasă patimile să intre; aceștia trebuie să le curme de îndată” (același lucru îl recomanda și avva Sisoe, care zicea la rândul lui: „Cum vine patima, tai-o de îndată!”).

Pentru bătrânii Patericului soluțiile sunt mereu personale. Răspunsurile primite nu sunt transferabile, iar discernământul este cheia de intrare în lumea povățuirii duhovnicești. Ceea ce este bun și folositor pentru cineva se poate foarte bine să fie vătămător pentru altcineva, cu un alt fel de structură interioară. În același timp marii bătrâni, asceții deșer­tului, au ceva de aventurieri ai spiritului în fibra lor lăuntrică. Își asumă riscuri, pentru un mai mare câștig. Iar câștigul înseamnă finețe în re­cunoaș­terea mișcărilor su­fletești, o bună familiarizare cu dinamica patimilor, cartografierea meandrelor interioare. Toate acestea ajung să alcătuiască în cele din urmă un arsenal complex care susține discernământul. Lucrarea Duhului Sfânt nu este ignorată, însă ea are nevoie de un suport sau mai bine zis de un material cu care să lucreze.

Așadar, în privința luptei cu patimile există, în principiu, două căi. Una mai sigură (dar nu lipsită de dificultăți) și una aventuroasă, asemenea mersului pe un fir întins deasupra hăului. În primul caz, patimile trebuie respinse de îndată ce a fost sesizată înțepătura lor. E soluția baricadării într-o fortăreață. În al doilea caz patimile trebuie lăsate să intre și abia după aceea confruntate. Cea de-a doua este soluția războiului în câmp deschis. Dacă în primul caz asediul patimilor se poate prelungi la nesfârșit, în cea de-a doua situație există posibilitatea unor victorii durabile, dar cu riscul mai mare al căderii și al suferinței.

Din fericire, războiul acesta nu se poartă de unul singur, ci sub ochii Domnului și cu povățuirea duhovnicului, alături de care este aleasă strategia.

Paul Siladi, http://ziarullumina.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com