Header image

Pe ce se bazează posibilitatea succesului în cazul unei adopţii?

9:57, marți, 21 octombrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

În România adopţia sperie. Pe de o parte, familiile care nu îşi cresc copiii sunt blamate fără a cerceta situaţia lor exactă. Pe de altă parte, în dezbaterile pe tema adopţiei vorbim prea mult despre cât de greu este să adopţi un copil, despre problemele care pot apărea pe parcurs, despre dificultatea părinţilor de a se acomoda cu copilul şi reciproc. Rezultatul este ca în istorioara drobului de sare: frica de opinia altora şi de eşec paralizează multe intenţii bune şi realiste, distrugând vieţile unor copii aflaţi în situaţii dificile. Povestea Jessicăi Tatiana Long, o tânără sportivă care la 21 de ani este deţinătoarea a 13 recorduri mondiale, ne arată cum adopţia poate face din persoane cu dizabilităţi oameni de succes.

Problematizăm şi iar problematizăm, fără a-i înţelege pe cei care nu reuşesc să îşi crească copiii, de multe ori mame necăsătorite, singure, minore, părăsite, în diferite situaţii de abuz, şi fără a-i sprijini nici pe cei care vor să adopte, nici părinţii adoptivi şi copiii adoptaţi. Este datoria familiilor, prietenilor, specialiştilor, a tuturor celor cărora le pasă, să ofere un cuvânt bun, o mână de ajutor, ori în cazul celor care au experienţă proprie ori profesională în acest domeniu, soluţii şi răspunsuri la temerile lor. Noi suntem aproapele mamelor, familiilor aflate în situaţii critice şi al copiilor lor.

Pe ce se bazează posibilitatea succesului în cazul unei adopţii? În mod esenţial pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El ştie situaţia părinţilor biologici, El ştie firea copilului, El ştie inimile celor care adoptă. Cel care se îndreaptă către Dumnezeu are parte de purtarea Lui de grijă.

Faptul că această „mână de sus“ este esenţială îl înţeleg şi cei care nu se raportează direct la Dumnezeu, dar nu pot să ignore „potrivirile“ care fac lucrurile să meargă. Actriţa Nicole Kidman, care a adoptat doi copii, spune: „Cumva destinul intervine. Aceşti copii ajung ai tăi şi tu a lor, ajung cu tine şi tu cu ei.“

Multiplă campioană mondială

De altfel, aceasta este povestea Jessicăi Tatiana Long, o tânără sportivă care, la 21 de ani, este deţinătoarea a 13 recorduri mondiale. Între medalii, 12 sunt doar cele de aur.

Jessica s-a născut în oraşul siberian Braţk, în 1992, dar părinţii biologici au dat-o la orfelinat pentru adopţie. Avea o boală care urma să ducă la amputarea picioarelor, hemimelie fibulară. Când a rămas însărcinată cu ea, mama Jessicăi avea 16 ani, plecase singură la 15 ani în Siberia, avea o mamă alcoolică şi un tată vitreg, săraci. Tatăl Jessicăi era cu un an mai mare şi erau necăsătoriţi. Înfricoşător, nu? Câţi nu s-ar grăbi acum să o condamne pe mamă, mai întâi pentru că a rămas însărcinată la 16 ani, apoi pentru că nu a făcut avort – „de ce să chinuiască copilul?“, iar apoi pentru că nu l-a crescut, „doar era mamă!“, ci l-a dat la orfelinat? De fapt, a dat-o acolo cu gândul că o va lua înapoi atunci când va putea. Între altele, doctorii îi recomandaseră aceasta, spunând că nu va putea avea grijă de „oloagă“.

La vârsta de un an şi o lună, Tatiana Kirillova a fost adoptată de o familie din SUA, Long. A primit numele de familie al noilor părinţi şi a crescut într-o suburbie a oraşului Baltimore, din statul american Maryland.

Din Siberia în America poate părea deja un succes. Dar după cinci luni de la sosirea în America, la un an şi şase luni, picioarele i-au fost amputate. Povestea de succes s-ar putea încheia aici: „Gata, părinţii adoptivi o să o ducă într-un centru de plasament, ce vor face cu un copil care nici nu este al lor şi nu are nici picioare?“ Până la urmă, odată cu Jessica mai adoptaseră un băiat din acel orfelinat siberian şi ei mai aveau încă patru copii!

Dar părinţii adoptivi s-au îngrijit să aibă proteze. Ea a învăţat să meargă cu proteze. De mică a făcut multe sporturi, între care gimnastică, dansuri, patinaj, ciclism, trambulină şi alpinism. La înot a excelat. În 2004, la 12 ani, a devenit cea mai tânără membră a lotului american care a participat la Jocurile Paralimpice de la Atena. Povestea de succes a adopţiei Jessicăi Tatiana nu s-a terminat în 2004.

În 2012 a fost cea mai medaliată sportivă americană la Olimpiada Paralimpică de la Londra

Atunci a declarat: „Vreau să îi mulţumesc lui Dumnezeu, familiei mele, prietenilor şi antrenorilor care întotdeauna m-au încurajat! Nu aş fi putut avea succes fără ei“. Dar lipseau din această mulţumire părinţii naturali, pe care îi căuta de trei ani de zile. A declarat apoi că vrea să îşi găsească părinţii naturali, despre care ştie doar că pe mama ei o cheamă Natalia şi avea 16 ani când a născut-o şi a lăsat-o la orfelinatul din Irkutsk. A adăugat: „Nu sunt supărată pe ea. Doar vreau să o întâlnesc. Cred că avem multe în comun. Ştiu că voi avea cândva o familie şi voi avea copii şi, ştiţi ce, vreau să îi dau fiicei mele numele Natalia, numele mamei din Rusia care mi-a dat viaţă“.

Chiar atunci, mama ei naturală privea olimpiada la televizor. A recunoscut-o imediat – era identică altei surori, Nataşa. Aşa s-au găsit. Olimpiada de la Soci, 2014. În acest an, a intervenit ceva care pe mulţi îi sperie. Prima întâlnire, după copilărie, a Jessicăi cu părinţii şi fraţii ei biologici. Cu ocazia participării la olimpiadă, o echipă a televiziunii NBC a filmat documentarul „Long Way Home: The Jessica Long Story“. Lungul drum spre casă, după 20 de ani, a însemnat o călătorie de trei zile pentru a ajunge la centrul de unde a fost adoptată, în Irkutsk, şi un drum de 18 ore cu trenul spre familia ei naturală: cei doi părinţi s-au căsătorit mai târziu şi au avut încă trei copii, dintre care unul cu dizabilităţi.

Nu au existat reproşuri pentru mama ei ori pentru tatăl ei. Dimpotrivă, a spus că ei au dat dovadă de curaj: „Nu ştiu ce aş fi făcut în locul mamei dacă aş fi avut 16 ani, cu un copil cu dizabilităţi pe care ştia că familia nu-şi permite să-l îngrijească. Dar o iubesc mult pe mama, pentru că mi-a dat viaţă“. Cum să se mire cineva când lacrimile emoţiei au copleşit-o pe cea care este numită „mamă“ de o fiică pe care nu a putut să o crească? A povestit despre teama care a cuprins-o atunci când a născut-o şi a aflat că are grave probleme de sănătate.

Multe femei însărcinate aflate într-o situaţie de criză, cărora li se propune alegerea adopţiei, se întreabă ce va spune copilul lor atunci când va creşte şi cum vor fi percepute ca mame. Primul mare dar de care se bucură un om, în orice situaţie ar fi, este darul vieţii, iar Jessica este unul dintre multele exemple de copii care mulţumesc mamelor biologice pentru că i-au născut.

„Adevărata dizabilitate, atitudinea negativă“

După revedere, sportiva a declarat pentru „Russia Today“ că va pleca din Rusia cu zâmbetul pe buze. „Cred că toţi facem parte din planul lui Dumnezeu şi o iubesc pe mama pentru ceea ce a făcut“. La orfelinatul din Irkutsk, a spus: „Pentru mine, adevărata dizabilitate este atitudinea negativă. Chiar dacă îmi lipsesc picioarele, eu nu văd asta ca pe un handicap, ci ca pe privilegiul de a-i inspira pe alţii“. Într-un mesaj trimis pe Twitter a scris: „Întâlnirea cu familia mea rusească. Îi iubesc mai mult decât cuvintele pot spune. Inima îmi este aşa de plină“.

Aceasta este, până acum, povestea de succes a fetiţei fără picioare, născută de o mamă de 16 ani, într-un loc uitat în Siberia. Ce au făcut părinţii adoptivi din America pot face şi adulţii serioşi şi cu dragoste de aproapele din România. Dumnezeu lucrează şi are nevoie de lucrători!

Sursa Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com