Header image

Un suflet binecuvântat, trecut prin multe încercări

11:21, joi, 15 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Mărturii dătătoare de nădejde din cuptorul a treizeci de ani de boli, dureri și încercări binefăcătoare

Dimitra Kondu s‑a născut în anul 1952 în satul Likuria din Kalavrita și a fost al doilea copil din cei zece ai familiei sale. În 1965 s‑a descoperit că suferă de miastenie[1]. De atunci a început mucenicia ei. Orice mișcare o făcea cu greutate. Ea însăși mărturisește: „Toți mușchii îmi erau foarte slăbiți. Cădeam la pământ și nu puteam să mă ridic singură. Mâncam foarte puțin și beam puțină apă, pentru că nu puteam să mestec și să înghit, iar pentru a nu‑i îngrijora pe părinții mei nu le spuneam, pentru că vedeam în ce sărăcie și lipsuri se află. De multe ori am căzut în noroi și am rămas așa pentru multe ore sau în zăpadă sau m‑a udat ploaia, pentru că părinții mei lipseau toată ziua de acasă, fiind ocupați cu lucrări agricole. Așa au trecut primii ani de boală în sat. După trei ani am putut intra în Spitalul Atenei. De atunci a început mutarea dintr‑un spital într‑altul. În fiecare spital stăteam șase luni, lipsită de îngrijire din partea familiei, de haine și bani.

În 1971, la Spitalul Crucea Roșie Elenă din Atena, s‑a spovedit: „Au căzut primii solzi ai păcatului de pe ochii mei sub epitrahilul cinstitului părinte Elpidie, duhovnicul spitalului. Domnul a ales ca loc al întâlnirii noastre spitalul”, mărturisește ea însăși. Din 1975 până în 1980 a fost internată în Azilul pentru bolnavi incurabili din Patra. „În 1980 (Dumnezeu) a revărsat milostivirea Sa asupra mea. Am simţit dragostea Sa covârșitoare. Mi S‑a dăruit în întregime. Cum? Minunează‑te de dragostea Lui părintească! De la cap până la degetele picioarelor eram nemișcată. Atât de mare era slăbiciunea, încât nu mă puteam mișca deloc. Eram ca o legumă. Ochii nu se deschideau, iar dacă totuși se deschideau, vedeam ca prin ceaţă sau dublu. Nu puteam să vorbesc deloc, nici să‑mi înghit saliva, iar plămânii nu funcţionau cum trebuie. Primeam oxigen și uneori îmi puneau un aparat pentru respiraţie. De două ori inima a încetat brusc să mai bată. Sistemul digestiv nu funcţiona, iar trei sferturi din stomac erau paralizate. La rinichi aveam colici, hemoragii etc. Pentru urină vreme de doisprezece ai am avut cateter. Am avut multe probleme de circulaţie și tromboze, iar tensiunea arterială avea fluctuaţii. Tot trupul era perforat de injecţii intravenoase, biopsii etc. În nas am avut vreme de șase ani un tub, care ajungea până în stomac, prin care îmi dădeau medicamentele, pentru că nu le puteam lua pe gură. Am avut infecţii urinare vreme de doisprezece ani, anemie, am făcut tratamente cu antibiotice, am avut dureri de cap care nu treceau cu nimic. Îmi făceau câte șapte injecţii intravenoase pe zi. Am avut perfuzii vreme de trei ani, fără să iau pe gură nici măcar o lingură de lapte.

Astfel am încercat foamea și setea în cel mai înalt grad al lor. În acești trei ani cât am avut perfuzii, nu am putut dormi, pentru că trebuia să le supraveghez, iar doza zilnică de medicamente ajungea la șaizeci‑șaptezeci de pastile pe stomacul gol cu desăvârșire. De multe ori am fost aproape de moarte. Desigur, toate acestea par un chin, însă realitatea a fost alta. Niciodată nu voi putea descrie dulceaţa, odihna sufletească și bucuria. Voi spune numai aceasta: cu mintea îmbrăţișam și sărutam perfuzii, tuburi de oxigen, răni… Azilul a fost pentru mine școala în care Părintele meu m‑a dus ca să învăţ limba care se vorbește în Ceruri.”

Viața Dimitrei nu a fost numai suferință și durere, ci în același timp a fost și bucurie duhovnicească. Despre călătoria ei duhovnicească ne povestește ea însăși: „Când eram copil eu nu știam ce înseamnă viață duhovnicească. Părinții mei m‑au învățat evlavia, însă din acel an mântuitor 1965, când dragostea lui Dumnezeu a binevoit să mă cerceteze, s‑a întâmplat ceva înlăuntrul meu. M‑am alipit de El cu toată ființa mea. Nu mai era altă răsuflare întru mine, ci numai o flacără care ardea înlăuntrul meu. Așa am simțit. Toate îmi erau indiferente, toate îmi erau străine, nu eram legată de nimic din cele de pe pământ. Inima mea de copil mi‑a fost cuprinsă de o pace și odihnă adâncă. Pe toate le‑am așezat sub veșnicie și am primit cu recunoștință tot ce mi se întâmpla, pentru că aveau să mă pregătească precum un foc curățitor pentru patria mea cea iubită.”

De multe ori Dimitra simțea durerea preschimbându‑se în odihnă. Ea scria: „Durerile mele nu au nici leac, însă atunci când toată această stare este învelită cu căldură … cu desfătare dumnezeiască, atunci se face praznic. Când însă lipsește această trăire duhovnicească, atunci se năpustesc asupra mea tot felul de gânduri: De ce trebuie să vină asupra mea toate durerile? Toată suferința de pe pământ trebuie să o port eu? Și atunci mă împuținez cu sufletul și plâng. Este un mare chin și atunci Îl aștept pe Dumnezeu, «Cel ce mă mântuiește de puţinătatea sufletului și de vifor»[2]”.

(Din cartea „Dimitra Kondu”, Editura Taos, Patra 2001).

[1] Boală a mușchilor scheletului, caracterizată prin oboseală anormală și rapidă, până la epuizare, la cele mai mici eforturi. (n. tr.)
[2] Psalm 54, 8.

sursa marturieathonita.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com