20 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae

Opera şi gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mai mare teolog pe care l-a dat neamul românesc, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale. O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

sursa www.ziarullumina.ro