Omul care se tulbură din pricina banilor niciodată nu se potoleşte

Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul.

Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.

Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.

Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.

Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.

Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul în frânării,  vrăjmaşul  castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.

Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:

– Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

– Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!

Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.

Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac!

Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ.

Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mâ!”.

Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!

Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!

Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta?  “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe  Dumnezeu”  (Proverbe XIX, 17).

Sfântul Ioan Gură de Aur