Dumnezeu – o iubire de care nu te poți sătura…

Adam n-a avut înțelepciunea să întrebe pe Domnul de­spre rodul pe care i l-a dat Eva, și pentru aceasta a pierdut raiul.

David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” și a căzut în păcatul uciderii și al preacurviei.

Așa și toți sfinții care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute și să-i povățuiască.  Cu­viosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după min­tea mea, se întâmpla să greșesc”.

Dar sunt și greșeli fără păcat care vin din nedesăvâr­șirea noastră; le vedem chiar și la Maica Domnului. În Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuții… Și abia la capatul a trei zile de căutari L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Lc. 2,44].

Astfel, numai Domnul știe toate, noi însă, ORICINE AM FI, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povățuiască și să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greșim.

 * * *

Duhul lui Dumnezeu povățuiește pe toți în chip deose­bit: unul se liniștește [viețuiește în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; al­tul slujește pe aproapele din munca sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt și toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia șaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alții întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate și ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu – o iubire de care nu te poți sătura…

Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu și am încetat să scriu…

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzește.

Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001