Zidurile încep să vorbească!

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

Sunt lucruri pe care oamenii fie nu doresc să le facă auzite, fie le ocultează, fie le trec sub obrocul tăcerii…Mi-am amintit de aceste crunte adevăruri săptămîna trecută, cînd am revăzut Cernăuțiul după mai bine de 20 de ani! Acest oraș, care a trecut prin toate imperiile ultimilor cinci veacuri (Otoman, Țarist, Habsburgic, sovietic), care a avut și un scurt episod în care a aparținut Regatului României, este astăzi unul din cele mai triste și vetuste orașe din cîte mi-a fost dat să văd în acest răstimp de la ultima mea vizită pe aici, în vara lui 1991. Atunci era proaspăta achiziție a noului stat ucrainean. Situat ca un pod între vest și est, Cernăuțiul a fost de mai multe secole un leagăn pentru multe naționalități și culturi. Se afirmă, că la un moment dat, în oraș se auzeau peste 60 de limbi…asta spune multe despre poziția și prosperitatea în timp a acestei cetăți!

Nu m-am așteptat să văd atîta sărăcie, debusolare și un fel de desincronizare față de timpul real al Europei, al lumii întregi! Nu am resimțit acest sentiment nici la Mostar, nici la Sarajevo, nici la Tirana, nici la Cetinjie, nicăieri în acele locuri care au fost profund tulburate, răvășite și prăbușite unele dintre acestea în răstimpul de după 1990. Statul ucrainean a impus parcă un status quo dezvoltării acestei regiuni, care e populată în mare măsură de români bucovineni. Dar nu doar despre ei este vorba aici, ci despre toți cei ce locuiesc aici: ucraineni, ruși, polonezi, evrei, armeni, tătari, unguri…și cîți vor mai fi.

După cum se poate lesne constata, nu se regăsește în aceste palimsesturi nici urmă din limba lui Taras Șevcenko, pur și simplu nici un fragment de cuvînt, nicio literă.

Trecutul habsburgic și cel românesc aproape că sunt ocultate aici, doar că zidurile își trădează trecutul, foștii stăpîni, proprietari, locuitori. Pietrele încep să șoptească. Probabil că, în curînd, vor și striga! Am descoperit o sumedenie de inscripții din istoria pre-sovietică a urbei, care încep să transpară de sub recentele tencuieli. Nu vreau afișîndu-le aici, să le indic localizarea topografică, căci se pot găsi ”binevoitori”, care să le radă cu desăvîrșire…Dar ele arată lucruri și realități care nu sunt tocmai pe placul autorităților, care-și doresc, probabil, imaginea unei monocromii etnice a acestor meleaguri minunat desfășurate de-a lungul Siretului și Nistrului.

Foto: ©  vladimir bulat, iulie, 2013

Sursa: http://ochiuldeveghe.over-blog.com/