Sfântul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu – mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi l-auîncredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete fără greşeală tot ceea ce citea. La şcoală a avut ca dascăl pe arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul.

La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atât de învăţători, cât şi de elevi, pentru bunătatea şi sensibilitatea sa. în afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte, a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea ce l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzi­t-o: să facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiţiei Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon şi Arsenie, care fuseseră alungaţi din Sfântul Munte pentru că sprijineau pe cei care susţineau că nu se pot face parastase duminica, deoarece este ziua învierii Domnului. Aceştia, porecliţi de adversarii lor „colivari”, i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hydra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adânc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfânt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întâlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de oraş. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieţii ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos şi, luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca să se pregătească de plecare înSfântul Munte.

În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind ascultarea de secretar şi citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea care o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. El sporea în fiecare zi, supunând carnea duhului şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însărcinat să diortosească şi să pregătească pentru tipar „Filocalia”, acest manual ortodox al rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârşi această lucrare vrednică de cei mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a ştiinţei sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos” şi „Tratatul despre deasa împărtăşire” redactat de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra mai complet acesteia.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedi­cat să-şi atingă acest scop.

Întorcându-se la Athos şi arzând de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a retras la o chilie aproape de Careia, apoi la schitul Capsala, care ţinea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă. Acolo putând să se consacre zi şi noapte neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi, el a urcat repede treptele scării duhovniceşti. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, a putut să se reîntoarcă în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Nicodim a renunţat atunci de bună voie la singurătatea sa, pentrua profita de binefacerile ascultării, şi i-a devenit ucenic bătrânului. însă abia au terminat construcţia unei chilii când, tulburaţi în liniştea lor, au hotărât să se retragă în insula pustie şi aridă Skyropoula, în faţa Eubeii, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simţiri”, despre păzirea simţurilor şi a gândurilor şi despre activitatea minţii. În vârstă de numai 32 de ani, lipsit de cărţi şi notiţe, neavând ca resurse decât bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a întregii învăţături duhovniceşti a Sfinţilor Părinţi, ilustrată printr-un mare număr de citate însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. In timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l alunge; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a primit marea schimă şi s-a aşezat în chilia Sfântului Teonas dinCapsala.Aacceptat să aibă un ucenic, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. în introducerea acestei opere, care conţine analize atât de profunde asupra contemplaţiei, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sunt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască desăvârşirea evanghelică.

El a redactat apoi un „Manual al duhovnicului” care este cel mai folosit în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămânii, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei sau la Pavecerniţe în mănăstiri. în afara altor numeroase cântări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după faimoase cărţi duhovniceşti din Apus: „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli şi „Deprinderile duhovniceşti” de J.P.Pinamonti. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost cu totul refăcute şi transformate de sfântul isihast, care prezintă în ele o învăţătură desăvârşită despre pocăinţă, asceză şi rugăciunea lui Iisus.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să reia şi să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise, îmbogăţind-o cu comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viaţă, s-a apucat de muncă cu sârguinţă, adunând patru caligrafi pentru a termina la timp această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică „Cârma”. El a muncit zi şi noapte, timp de peste doi ani, compilând şi corectând textele denaturate sau contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale Sfinţilor Părinţi şi cu decretele legislaţiei bizantine, şi îmbogăţind lucrarea cu un număr mare de note, care oferă criterii sigure pentru aplicarea canoanelor în viaţa Bisericii. Odată terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea a aşteptat multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, care se găsea în România, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripţii a tuturor călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al „colivazilor” şi al împărtăşirii dese, a introdus în Pidalion corecţi născocite de el însuşi, trădând astfel concepţia autorului şi tradiţia Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns la cunoştinţa sfântului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau să se retragă ceva din această carte”.

Cam în aceeaşi vreme a fost înştiinţat că manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama – pe care, la cererea Sfântului Atanasie din Păros şi a mitropolitului Leon al Eliopolei, Sfântul Nicodim le adunase cu multă trudă şi le adnotase a fost reţinut la tipograful său din Viena şi a fost distrus de austrieci, aflaţi în căuta­rea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de Napo­leon Bonaparte. Această veste a contribuit la suferinţa sa şi l-a făcut să verse izvoare de lacrimi, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de neînlocuit, dar şi pentru pierderea unei astfel de comori.

După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, unde vieţuise odinioară Sfântul Teofil izvorâtorul de mir, Cuviosul Nicodim şi a reluat viaţa de pustnic şi şi-a continuat lucrarea sa apostolică. îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi grosolani, el se considera cel mai de pe urmă decât toţi. Se hrănea mai mult cu orez fiert, cu miere dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline şi fasole înmuiată. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoştea decât două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel în întregime rugăciune şi prin această unire cu Hristos, harul dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic.

El a redactat apoi un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” şi a tradus comentariul Psalmilor scris de Eftimie Zigabenul.

Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate in mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o selecţie de vieţi de sfinţi din vechime, precum şi „Noul martirologiu”, adică o culegere a vieţilor noilor martiri, menită să sprijine credinţa creştinilor oprimaţi sub jugul otoman. Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a mai compus şi un „Manual al bunelor obiceiuri creştine” (Hristoitia), un rezumat deosebit al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Zi de zi, toţi cei care fuseseră răniţi de păcate sau de apostazie, lăsând episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încât sfântul se plângea că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de ani, însă era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia prietenilor săi Skourtaios din Careia. Aici a redactat, timp de doi ani, „Sinaxarul”, care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa duhovnicească, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. Noi calomnii reuşind să ducă la condam­narea pe nedrept a lui Atanasie din Păros şi a altor trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia apărarea, ci s-a mulţumit să redacteze oMărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit mult. Revăzând pentru ultima oară comentariul său la Octoih, a zis: „Doamne, ia-mă! Suntsătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot trupul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, cerând iertare în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfânta împărtăşanie, a luat în mâinile sale moaştele Sfântului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, sărutându-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi plecat spre cer şi vă odihniţi pentru virtuţilepe care le-aţi câştigat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din pricina păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sunteţi şi voi”. în timpul nopţii, a spus: „Mor! Mor! Aduceţi-mi Sfânta împărtăşanie!”După ce a primit Sfânta împărtăşanie, a dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” în zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decât Nicodim!” Dar chiar dacă astrul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân un izvor permanent de învăţătură, de mângâiere şi de încurajare pentru plină­tatea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mântuiască în veci. Amin.

Notă– Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus peste 20 de cărţi, dintre care amintim următoarele, menţionând şi anul apariţiei for:

1.         Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul l782;

2.         Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi – anul 1783;

3.         Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog – anul 1790;

4.         Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;

Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;

l.          Războiul nevăzut – anul 1796;

2.         Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;

3.         Noul martirologiu – anul 1799;

4.         Pidalionul – anul 1800;

5.         Deprinderi duhovniceşti – anul 1800;

6.         Paza celor cinci simţiri – anul 1801;

7.         Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;

8.         Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creştine;

9.         Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda – anul 1806;

10.       Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan – anul 1816;

11.       Sinaxar – anul 1819;

12.       Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;

13.       Grădina harurilor – anul 1819;

14.       Mărturisire de credinţă – anul 1819;

15.       Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David – anii 1819-1821;

16.       Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor – anul 1836;

17.       Scara cea nouă, adică „Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti” – anul l844;

18.       Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama – anul 1883;

19.       Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;

20.       Opera poetică a Sfântului Nicodim.