Supunerea este de neapărată trebuință. Care este folosul ce vine din aceasta și cum se dobândește

1. Din Viața Sfântului Teodosie Chinoviarhul

      După ce Sfântul Teodosie a atins vârsta înțelepciunii[1], sufletul i-a fost cuprins de dragoste pentru viața călugărească [2], și părăsindu-și ținutul, a mers la Ierusalim. După ce s-a închinat cu sfinţenie la Locurile Sfinte, un gând îl frământa neîncetat: cum să înceapă oare să se nevoiască şi ce petrecere să aleagă, cea cu desăvârşire singuratică şi pustnicească, sau cea dimpreună cu alţi fraţi evlavioşi, care năzuiesc spre acelaşi ţel? Să vieţuiască în isihie de unul singur nu dorea, cel puţin pentru o vreme, gândind că este primejdios, necercat cum era, să se lupte singur cu duhurile viclene. „Nici un ostaş din lume -spunea – nu este atât de îndrăzneţ şi covârşit de neghiobie încât, fără pic de iscusinţă şi nedeprins cu războiul, să se arunce dintr-odată din rând în mijlocul duşmanilor. Cum aş putea atunci eu, care nu mi-am deprins încă mâinile la luptă şi degetele la război^[3] şi nici nu m-am încins cu putere de sus, să pornesc la luptă, într-o ast­fel de încleştare mult mai primejdioasă şi mai nesigură: împotriva începătoriilor, puterilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii?^[4] Nu îmi rămâne decât să ucenicesc, mai întâi, pe lângă Părinţi sfinţi, care bine s-au nevoit, şi, după ce mă voi fi deprins îndeajuns de la ei cu lupta îm­potriva vrăjmaşilor gândiţi, să secer la timpul potrivit şi roadele isihiei”.

       Acestea le-a chibzuit în chip preaînţelept -căci avea, între altele, şi price­pere desăvârşită- şi îndată a purces în căutarea celor care se îndeletniceau cu os­teneală de lucrarea binelui, ştiind că sunt mai sigure învăţătura şi predania care vin din cercare. S-a încredinţat pe sine unui fericit Bătrân, pe nume Longhin, care se deosebea mult de ceilalţi Părinţi, şi s-a sălăşluit dimpreună cu dânsul, urmându-i vieţuirea, pentru că îndrăgise mult chipul petrecerii sale. De aceea s-a făcut întru totul una cu el, încât sufletul său, după vorba dumnezeiescului David^[5] s-a lipit [de Bătrân]. Căci, aşa cum bine zic cei din vechime, cu cel cu care se însoţeşte bucuros cineva, e şi el socotit asemenea.

2. Din Pateric

       A zis Avva Antonie: „Ascultarea cu înfrânarea supun fiarele”.

*

       A zis Avva Pimen: „Cineva l-a întrebat odată pe Avva Paisie: „Ce să fac cu sufletul meu, că e nesimţitor şi nu se teme de Dumnezeu?” I-a răspuns Bătrânul: „Mergi şi te lipeşte de un om care se teme de Dumnezeu şi, vieţuind în preajma aceluia, vei învăţa şi tu de la el să te temi de Dumnezeu”.

*

       Zicea Avva Isaia către cei care încep [viaţa călugărească] şi se supun Părinţilor sfinţi: „Prima vopsea nu se mai duce, aşa cum se întâmplă la purpură. După cum ramurile fragede se răsucesc şi se pleacă lesne, tot aşa şi începătorii care vieţuiesc în supunere”.

*

      Avva Moise i-a zis unui frate: „Vino, frate, la ascultarea adevărului. Acolo unde este smerenie, unde este tărie, unde este bucurie, unde este răbdare, unde este îndelungă-răbdare, unde este iubire de fraţi, unde este străpungere, unde este dragoste. Căci cel care are ascultarea cea bună împlineşte toate poruncile lui Dumnezeu”.

*

       Patru Părinţi din Schit, care purtau piei, au mers odată la marele Pamvo. Fiecare a vestit virtutea celuilalt: unul postea mult, al doilea era neagonisitor, al treilea dobândise multă dragoste, iar al patrulea avea douăzeci şi doi de ani în ascultare la un Bătrân. Avva Pamvo le-a răspuns: „Vă spun că virtutea celui de al patrulea e mai mare decât cea a celorlalţi. Căci fiecare dintre voi, orice virtute ar fi dobândit, a ţinut-o cu voie proprie. Acesta, însă, îşi taie voia sa şi face voia al­tuia şi de aceea este cel mai mare dintre voi. Unii ca aceştia sunt mărturisitori^[6], dacă păzesc [ascultarea] până la sfârşit”.

*

       A zis Avva Ruf: „Cel care şade în ascultare la un Părinte duhovnicesc are mai multă plată decât cel ce merge să vieţuiască de unul singur în pustie”.

*

       Acelaşi zicea că a povestit unul dintre Părinţi: „Am fost răpit [la cer] şi am văzut acolo patru cete. În prima era omul bolnav care mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua, iubitorul de străini, care îi primeşte şi le slujeşte fraţilor, în a treia, cel ce petrece în pustie şi nu vede nici un om. Iar în a patra, cel care şade în ascultare la un Părinte şi i se supune în toate, pentru Domnul. Iar cel [care era acolo] pentru ascultarea lui purta o salbă şi o pavăză de aur şi avea slavă mai multă decât ceilalţi. Văzând acestea, l-am întrebat pe cel care mă călă­uzea: «Cum de acesta, care-i cel mai mic, are mai multă slavă decât ceilalţi?» Iar cel întrebat mi-a răspuns: «Pentru că iubitorul de străini şi pustnicul şi-au ales nevoinţele cu voia proprie, însă cel în ascultare şi-a lepădat toate voile şi atârnă de Dumnezeu şi de Părintele său. De aceea s-a slăvit mai mult decât ceilalţi»”.

*

       A zis Avva Iperehie: „Ascultarea este odor scump al monahului. Cel ce a dobândit-o va fi auzit de Dumnezeu şi va sta cu îndrăzneală înaintea Celui Răstignit. Pentru că Domnul, Cel care S-a răstignit, S-a făcut ascultător până la moarte^[7]”.

*

       Doi fraţi după trup s-au dus să vieţuiască într-o mănăstire. Dintre aceştia, unul era nevoitor, iar celălalt a ales ascultarea şi orice îi zicea Părintele [duhov­nicesc] făcea fără iscodire. Părintele îi zicea de multe ori: „Mănâncă dimineaţa!” Iar el mânca. Apoi, iarăşi: „Nu mânca până deseară!” Şi nu mânca. Aşa se în­tâmpla şi în celelalte: orice îi poruncea, împlinea cu bucurie. Şi pentru ascultarea sa era slăvit de toţi în mănăstire. Fratele său, nevoitorul, pizmuindu-l, şi-a zis în sine: „Îl voi încerca eu dacă are ascultare”. S-a dus la Părintele [duhovnicesc] şi i-a zis: „Trimite-l împreună cu mine pe frate să mergem pentru o trebuinţă”; şi Avva l-a slobozit să plece.

       Când au ajuns la un râu, unde era mulţime mare de crocodili, îi zice nevo­itorul fratelui: „Coboară-te şi treci râul!” S-a coborât, iar crocodilii au venit la dânsul şi îi lingeau trupul, fără să-l vatăme. Văzând aceasta, nevoitorul i-a spus: „Ieşi din râu!” Şi a ieşit nevătămat. [Au pornit din nou la drum] şi, călătorind ei, au văzut un cadavru aruncat pe cale. Nevoitorul a spus: „De-am fi avut vreo haină veche, l-am fi acoperit cu ea”. Fratele a răspuns: „Mai bine să ne rugăm şi poate are să învie”. Au stat la rugăciune şi, în timp ce se rugau, a înviat mortul. Nevoitorul se lăuda: „Pentru nevoinţa mea a înviat mortul”. Dumnezeu i-a des­coperit Stareţului mănăstirii toate cele întâmplate. După ce s-au întors, Avva i-a spus nevoitorului: „De ce ai ispitit în felul acela pe fratele tău la râu? Să ştii că pentru ascultarea lui a înviat mortul”.

A zis Avva Pimen: „Nu te măsura pe tine însuţi, ci lipeşte-te de cel care petrece cum se cuvine”.

 

3. A lui Avva Marcu

       Acela care este sub [stăpânirea] păcatului nu poate birui singur voia tru­pească, căci are sădită înlăuntrul său stârnire neîncetată a mădularelor. Din pri­cină că suntem sălaş al patimilor, se cuvine să ne rugăm şi să ne supunem. Fiindcă şi cu ajutor de abia putem să ne războim cu deprinderile patimilor^[8]. Cel care-şi loveşte voia cu supunerea şi rugăciunea este luptător cu bun meşteşug, arătând lămurit lupta cea gândită prin depărtarea de cele simţite.

 

4. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

       Ascultarea e cunoscută ca fiind primul bun între toate virtuţile începătoare, căci leapădă părerea de sine şi naşte în noi smerita cugetare. De aceea, celor care o rabdă cu bucurie, li se face uşă către dragostea lui Dumnezeu. Pe aceasta a ne­socotit-o Adam şi a alunecat în genunea iadului. Tot pe aceasta a iubit-o Domnul şi, potrivit cu rostul iconomiei Sale, a ascultat de Tatăl Său până la moarte, cu toate că nu era cu nimic mai prejos de măreţia Lui; pentru ca prin ascultarea Sa să dezlege vina neascultării omeneşti şi pe cei ce trăiesc în ascultare să-i aducă iarăşi la viaţa cea fericită şi veşnică. Aşadar, mai întâi de acest lucru trebuie să se îngrijească cei care iau asupra lor lupta împotriva mândriei diavoleşti, căci ne va arăta fără de înşelare, pe măsură ce înaintăm, toate căile virtuţilor.

 

5. A Sfântului Ioan Casian

       Nu este altă slăbiciune prin care diavolul să-l coboare mai cu spor pe om în prăpastia pierzaniei, decât înduplecându-l să nu primească a-şi rândui viaţa după învăţătura şi pilda Părinţilor, ci să-şi urmeze voia proprie. Căci cel care umblă după părerea şi judecata sa nu va călători niciodată în siguranţă, ci se va poticni mult şi va rătăci, căzând mereu, asemenea unui om care merge prin întuneric, în primejdii multe şi grozave.

       Se cuvine să învăţăm aceasta luând pildă şi de la meşteşugurile şi ştiinţele omeneşti. Căci pe acelea, chiar de le putem dibui cu mâinile, ne este cu neputinţă să le deprindem singuri şi avem trebuinţă de un dascăl destoinic, care să ne arate fiecare lucru. Cum să nu fie atunci lucru nebun şi fără de minte să îţi închipui că poţi deprinde meşteşugul duhovnicesc fără învăţător, meşteşug mai anevoios şi mai ostenitor decât toate meşteşugurile şi ştiinţele? Acesta nu este trupesc şi văzut, aşa cum sunt celelalte meşteşuguri care au în vedere numai pe cele tru­peşti, ci e tăinuit şi nevăzut, de vreme ce priveşte numai sufletul şi are ca scop să-l prefacă pe acesta după chipul lui Dumnezeu. Iar a nu izbuti în acest meşteşug duhovnicesc nu aduce pagubă vremelnică, ci pricinuieşte pierzania sufletului, osândă şi moarte veşnică.

 

6. A Sfântului Maxim [Mărturisitorul]

       Dumnezeu-Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl există în chip tainic în fiecare din poruncile Sale. Iar Dumnezeu-Tatăl întreg este după fire nedespărţit în întreg Cuvântul Său. Deci cel care primeşte porunca dumnezeiască şi o lucrează, pri­meşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Care se află în ea. Şi primindu-L prin porunci, printr-însul îl primeşte şi pe Tatăl Care se află după fire în Acesta; asemenea şi pe Duhul Care e şi El după fire într-însul. Căci [El însuşi zice]: Amin zic vouă: Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine^[9]. Deci cel care a primit şi a săvârşit porunca, a primit în chip tainic Sfânta Treime.

 

7. Din Pateric

       Avva Iosif Tebeul a zis: „Trei lucruri au mare cinste înaintea Domnului. [Primul este] atunci când omul este bolnav, i se adaugă şi alte ispite şi le primeşte cu mulţumire. Al doilea, atunci când face cineva toate lucrările sale curate înain­tea lui Dumnezeu, fără să aibă nimic omenesc. Iar al treilea, când cineva şade în ascultare la un Părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile proprii. Acesta are o cunună mai mult”.

*

A zis un Bătrân: „Fă-te asemenea unei cămile, purtându-ţi păcatele şi urmând, legat, celui care ştie calea lui Dumnezeu”.

*

       Un frate a întrebat un Bătrân: „Fac toate cele cuvenite în chilie şi nu gă­sesc mângâiere de la Dumnezeu”. I-a răspuns Bătrânul: „Aceasta ţi se întâmplă pentru că vieţuieşti dimpreună cu cineva care nu are multă lucrare [duhovni­cească] şi vrei să se facă voia ta”. Îi spune fratele Bătrânului: „Ce porunceşti să fac, Părinte?” Iar Bătrânul a zis: „Mergi şi te lipeşte de un om care se teme de Dumnezeu, smereşte-te înaintea lui, dându-i voia ta proprie, şi atunci vei găsi mângâiere de la Dumnezeu”.

 

8. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Pentru că nu vrem să răbdăm pentru Domnul fie şi un mic necaz, cădem fără de voie în necazuri multe şi rele. Şi pentru că nu vrem să ne lepădăm pen­tru Domnul voia proprie, ne pricinuim sufletului pagubă şi pieire. Pentru că nu îndurăm pentru Domnul a vieţui în ascultare şi defăimare, ne lipsim de mângâ­ierea pe care o au cei drepţi. Pentru că nu ne supunem pentru Domnul poveţei celor care ne cârmuiesc duhovniceşte, pricinuim diavolilor celor vicleni bucurie rău-voitoare. Iar pentru că nu ne învoim a fi crescuţi cu asprime^[10], ne va primi cuptorul focului nestins, acolo unde nu va fi mângâiere.

 

9. A lui Avva Marcu

       Să nu devii ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca să nu deprinzi mândria în loc de smerita cugetare.

____________________

[1]  Vârsta maturității.

^[2]   Textual: „viaţa filosofică”. Adevărata filosofie este viaţa de nevoinţă pentru că numai aceasta îl povăţuieşte pe om spre Dumnezeu. Părinţii îl numesc uneori pe monah filosof, iubitor de înţe­lepciune, ca cel care tânjeşte să se împărtăşească desăvârşit de înţelepciunea însăşi, Hristos.

^[3]   Cf. Ps. 143,1.

^[4]   Cf. Ef. 6,12.

^[5]   Ps. 62, 9.

^[6]   Mărturisitori au fost numiţi creştinii care au fost prigoniţi sau chinuiţi pentru credinţa lor, dar, spre deosebire de mucenici, au supravieţuit încercărilor.

[7]  Flp. 2,8.

^[8]   Deprinderi rele şi amintiri datorate trecutului păcătos. Sau, după cuvintele ace­luiaşi Avva Marcu, „amintirea fără de voie a păcatelor de mai înainte” (Awa Marcu, Despre legea duhovnicească, Filocalia, voi. 1, Bucureşti, 1993, pag.302).

[9]   In. 13,20.

^[10]  Textual: „cu cârja ‘

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 19 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.