Folosirea aghesmei: întrebări şi răspunsuri

Recent am primit două întrebări despre folosirea aghesmei, parvenite de la doi preoţi de pe la poalele Carpaților.

Întrebarea I: În perioada Bobotezei, dar şi în restul anului, cei care se împărtășesc – preoți şi mireni – pot lua şi Agheasmă Mare? Vă rog să argumentați dogmatic, liturgic şi patristic.

Răspunsul I:

1. O astfel de întrebare putea veni doar din partea unui cleric sau credincios al Bisericii Ortodoxe Române, care este singura Biserică locală în care laicii se împărtășesc atât de rar, iar Agheasma Mare e folosită ca „substitut euharistic” pentru cei opriți de la împărtăşire. Oficial, Biserica spune că agheasma este doar o mângâiere şi o întărire duhovnicească pentru cei canonisiţi, dar faptul că aceasta se dă de către preot din uşa altarului şi numai după spovedanie şi cel puţin o zi de post, percepţia populară a Aghesmei Mari nu poate fi alta decât cea de „substitut euharistic”.  Apropo, argumentele care-mi vin în minte, fie dogmatice, fie liturgice sau patristice – toate sunt doar împotriva acestei practici substitutive.

2. Pentru a putea răspunde la întrebarea Sfinției Voastre, trebuie să amintesc că slujba Aghesmei Mari, atât în Ajun cât şi în ziua Praznicului, se săvârşeşte în continuarea Liturghiei, înainte de Otpustul acesteia. De asemenea, e bine să ştim şi istoria acestei slujbe, precum şi deosebirile care există între diferitele Biserici Ortodoxe în privinţa folosirii aghesmei.

3. Canonul 9 Apostolic şi Canonul 11 din Antiohia nu admit participarea la Liturghie a laicilor, fără ca ei să se împărtășească! Același lucru îl prevede Canonul 8 Apostolic cu referire la clerici. Prin urmare, toate argumentele ne duc cu gândul la faptul că, indiferent de sărbătoare sau perioada anului, toţi cei prezenţi la Liturghie ar trebui să se împărtășească, că doar acesta este scopul Liturghiei! În ziua de Bobotează (sau în perioada de după prăznuire) preotul trebuie să se întrebe de ce credincioșii din parohia lui vin la biserică doar pentru agheasmă, dar neglijează ceea ce este mai important şi chiar obligatoriu pentru viaţa creștinului – primirea Sfintei Euharistii.

4. Dacă înlăturăm prejudecățile menționate la punctul 1 şi ținem seama de argumentele liturgice de la punctul 2 şi cele canonice de la punctul 3, înțelegem că nu există nici o problemă dacă cel care s-a împărtășit, dorește să ia şi Agheasmă Mare, întrucât sfințirea apei unită cu Liturghia a fost concepută chiar cu această logică şi în această ordine. Cele două nu sunt nici echivalente, nici complementare şi nici opuse, iar Agheasma este inferioară Sfintei Împărtășanii. Agheasma Mare este o binecuvântare pe care nu doar o consumăm, ci o folosim şi la stropirea caselor, a grădinilor şi chiar a animalelor, pe când primirea Sfintei Împărtășanii necesită o pregătire mult mai serioasă, iar finalitatea primirii ei nu este simpla binecuvântare (de care se împărtășesc şi lucrurile neînsuflețite), ci unirea cu Hristos în vederea îndumnezeirii.  Bineînțeles, dacă stropim cu agheasmă până şi grajdurile, cu atât mai mult pot să o consume cei care s-au împărtăşit. Iar dacă oamenii au o mai mare evlavie la agheasmă decât la împărtăşanie, aceasta ţine deja de gradul lor de catehizare şi trăire în sânul Bisericii.

5. Deşi, din punct de vedere dogmatic, nu se poate spune prin ce Agheasma Mare ar fi superioară Aghesmei Mici (aşa cum nici împărtășania din Joia Mare sau de la Paşti nu-i superioară celei obişnuite), caracterul praznical al Aghesmei Mari a statornicit practica de a lua această agheasmă doar pe nemâncate şi chiar înaintea anafurei (antidoron), pe când Agheasma Mică se ia după anafură, iar la nevoie, chiar şi pe mâncate. Pe de altă parte, agheasma nu este niciodată incompatibilă cu împărtăşania, ci este o binecuvântare facultativă şi opțională.

***

Întrebarea II: La sărbătoarea Sf. Trifon facem Agheasma Mică sau urmăm îndrumările din Molitfelnic cum că se folosește Agheasma Mare, se toarnă ulei de la icoana Sfântului sau de pe Sfânta Masă și se rostesc rugăciunile Sf. Trifon, după Sf. Liturghie?

Răspunsul II:

1. Pornind de la obiceiul de a sfinți apa la 1 august, când se scotea Lemnul Sfintei Cruci spre închinare şi se afunda în agheasmă, în Biserică s-a răspândit obiceiul de a face agheasmă la începutul fiecărei luni, cu excepția lunii ianuarie, când agheasma se face pe 5 şi 6 ianuarie. Mai mult decât atât, în funcție de lucrările agricole care urmau să aibă loc în luna respectivă, Biserica se ruga ca agheasma respectivă, care era stropită prin case şi ţarine, să aducă spor lucrărilor de semănat şi cules sau pentru înlăturarea diferitor vătămători care atacau culturile agricole.

2. Un asemenea obicei se practică şi la 1 februarie, când se face pomenirea Sf. Mc. Trifon, care încă din timpul vieţii era cunoscut ca protector al culturilor agricole şi, prin ale cărui rugăciuni, au fost izgonite lăcustele din Frigia. Şi pentru că în ţările sudice deja în ianuarie-februarie se seamănă unele culturi, este firesc ca Sf. Trifon să fie invocat în această perioadă, mai ales că agricultorii din trecut nu foloseau erbicide şi insecticide. În Muntele Athos, la Mănăstirea Xenofont, unde se află şi craniul Sf. Trifon, monahii deseori fac procesiuni cu sfintele lui moaşte pe la grădini, stropindu-le cu agheasmă. În alte mănăstiri, cu acest scop se scot alte moaşte sau icoane făcătoare de minuni.

3. Întrucât la Bobotează se sfinţeşte mai multă apă, iar aceasta nu reuşeşte să fie consumată până la 1 februarie, de multe ori nu se mai sfințește o altă apă la sărbătoarea Sf. Trifon (chiar dacă este început de lună), ci se consumă agheasma rămasă de la Bobotează. Iar pentru a o lega cumva de sărbătoarea sfântului zilei, s-a inventat obiceiul de a turna în acea agheasmă ulei de la candela Sfântului, deşi în trecut, după obiceiul vremii, cel puţin la Xenofont, probabil se înmuiau chiar sfintele lui moaşte în acea apă, pentru ca agheasma să primească binecuvântarea sfântului. Dacă însă agheasma de la Bobotează s-a consumat, atunci pe 1 februarie se sfinţeşte o altă agheasmă, după rânduiala obișnuită, unde se va pomeni şi Sf. Trifon (ca sfânt al zilei), fără a mai fi nevoie de a turna şi ulei din candela care a ars la icoana lui. Există deci nenumărate „reţete liturgice”, iar Molitfelnicul a menţionat doar câteva, pentru a limita imaginaţia unor clerici şi pentru a uniformiza unele practici care, iniţial, au apărut ca manifestări ale evlaviei populare.

4. În general, în ţările Europei centrale şi de nord, sezonul agricol începe abia pe la sfârşitul lunii martie sau chiar începutul lui aprilie. În acest caz, legătura agricultorilor noştri cu sărbătoarea Sf. Trifon nu este una firească, ci este copiată orbeşte de la alte popoare (la fel cum la romani exista obiceiul de a semăna la început de an, adică pe 1 martie, iar odată cu schimbarea Anului Nou la 1 ianuarie, poporul nostru a transferat obiceiul semănatului la mijlocul iernii, deşi sezonul agricol urmează să se înceapă abia peste 3 luni). Tocmai de aceea, Molitfelnicul admite ca la stropirea ţarinilor cu agheasmă să fie adăugat ulei nu doar de la icoana Sf. Trifon (1 februarie), ci şi de la cele ale Sf. Iulian din Tars (21 iunie) sau a Sf. Eustaţie (20 septembrie) – mucenici care se prăznuiesc chiar în toiul sezonului agricol.  Până la urmă, toţi aceştia sunt sfinţi locali din regiuni străine nouă, iar noi avem şi sfinţi mai apropiaţi nouă, care de asemenea au făcut multe minuni de acest fel. E suficient să citiţi Acatistul Sf. Parascheva ca să vedeţi evlavia agricultorilor moldoveni faţă de ea şi minunile săvârşite prin mijlocirea ei.

5. Deşi în tradiţia populară s-a răspândit ideea de a le atribui sfinţilor diferite slujiri şi lucrări, nu este corect să spunem că doar Sf. Trifon ar fi ocrotitorul ţarinilor şi alungătorul lăcustelor sau că agheasma din acea zi ar avea careva proprietăți speciale. Nici nu-i nevoie să se facă agheasmă pe 1 februarie ca apoi să se păstreze până în aprilie-mai, căci toată agheasma are aceeași putere: nu există o agheasmă care să dea sănătate oamenilor şi alta care să distrugă buruienile şi jivinele (aşa cum nu există o împărtăşanie care să-ţi dea viaţă şi alta care să-ţi înlesnească moartea). Putem foarte bine să facem agheasmă exact atunci când avem nevoie de ea şi să invocăm orice sfânt care ne este drag sau care se prăznuiește în acea zi, mai ales că nu sfinţii sunt cei care împlinesc cererile noastre, ci Dumnezeu, ca urmare a rugăciunii noastre, la care adăugăm şi mijlocirile sfinţilor. Calendarul nostru cunoaşte şi alţi „sfinţi grădinari” cum ar fi Sf. Mc. Conon (5 martie) sau Sf. Mc. Foca (22 septembrie). De asemenea, grădinarii au evlavie la Sf. Mc. Gheorghe (a cărui nume înseamnă „grădinar” – 23 aprile), dar şi la Sf. Proroc Moise (4 septembrie), prin mijlocirea căruia s-au făcut cele mai multe minuni legate de hrănirea oamenilor şi chemarea sau alungarea lăcustelor (vezi cartea Ieşire).

6. Prin urmare, înainte de a stropi grădinile cu vreo agheasmă, adăugând sau nu ulei din vreo candelă, trebuie mai întâi să explicăm oamenilor care este sensul acestor binecuvântări agricole, ca să nu ajungă toţi ţăranii, inclusiv cei necredincioşi, să folosească agheasma sau uleiul din candele pe post de ierbicide sau insecticide, întărindu-şi numeroasele superstiții şi percepții magice. Dacă ţăranii tare cred în Sf. Trifon şi în puterea exorcismelor lui, atunci trebuie să fie gata şi să trăiască şi mai ales să moară ca el…

Ieromonah Petru Pruteanu

Sursa: http://www.teologie.net/2018/01/10/folosirea-aghesmei-intrebari-si-raspunsuri/