Cum am ajuns să Îl cunosc pe HRISTOS

Eminența sa Meletie Kalamaras, Episcop de Nikopolis și Preveza, a trecut din moarte la viață pe 21 iunie 2012. La cei 79 de ani ai săi, Mitropolitul Meletie avea serioase probleme de sănătate. 

Preasfințitul Meletie s-a născut în 1933 în Alagonia, Kalamata și a studiat teologia, dar și literatura clasică și filosofia la Universitatea din Atena. El a fost ales și sfințit Mitropolit de Nikopolis și Preveza în 1980, după ce a fost hirotonit diacon și preot de Preasfințitul Hrisostom Daskalakis, Mitropolitul de Messenia. 

Mitropolitul Meletie era cunoscut mai ales pentru lucrările sale din Mitropolia Messenia, prezentate în cartea Frumusețe din cenușă: Transformarea spirituală a unei comunități grecești moderne, de Stephen R. Lloyd-Moffett (CVC Press, 2009). Cartea se ocupă de istoria politică și caracterul religios al regiunii Nikopolis din timpul Apostolului Pavel, anul 63 d. Hr., până la venirea Episcopului Meletie în anul 1980. Cu o mare sensibilitate, cartea tratează chestiunea abuzurilor sexuale din Biserică, restaurarea bisericii locale către sănătate spirituală, precum și încrederea reînnoită dintre conducătorii Bisericii și laicat. Cartea relatează cum Episcopul Meletie, împreună cu comunitatea monastică locală, au aplicat credința străveche în context modern pentru a obține schimbare socială și religioasă. 

Sfinția sa era, de asemenea, binecunoscut pentru predicile sale în Mitropolia de Messenia. Într-un cadru mai larg, el a slujit ca secretar al Sfântului Sinod pentru Afaceri Inter-bisericești. El a și scris câteva cărți și a primit un premiu de la Academia Teologică din Atena pentru cartea sa Al cincilea Conciliu Ecumenic. 

În cele ce urmează avem mărturia sa în care arată cu propriile cuvinte cum a ajuns să îmbrățișeze creștinismul.

A. Problema

1. Când eram adolescent, voiam mereu să fiu fericit. Voiam să fiu cea mai fericită persoană din lume! În același timp, voiam ca viața mea să aibă sens! Am căutat răspunsuri la următoarele întrebări: Cine sunt? De ce m-am născut? De ce sunt viu? Unde mă duce cărarea vieții mele?

În același timp, voiam să fiu mereu liber. Chiar cea mai liberă persoană din lume! Pentru mine, libertatea nu însemna să fac orice voiam (asta putem toți să facem și majoritatea oamenilor o și fac). Eu voiam să am puterea să fac ceea ce eram dator să fac. Pentru că mulți oameni știu ce trebuie să facă, dar nu au puterea să o facă, cu alte cuvinte, nu au puterea voinței de a spune nu tendințelor iraționale care îi împing către „alte lucruri”. Pentru că un dependent știe cât de tragică este starea lui. Vrea să o corecteze. Dar o tendință interioară îl transformă într-o epavă! Același lucru se întâmplă cu multe alte patimi ale „cărnii”.

2. Ce lucru teribil pentru un tânăr să fie complet liber, să aibă o filosofie a unei libertăți absolute și în cele din urmă să ajungă la concluzia că este sclav, realmente în lanțuri!

B. Calea întortocheată

1. Așadar, am început să caut un răspuns la chestiunea libertății interioare. Și ce credeți că am aflat? Am aflat că toți (sau aproape toți) aceia care aveau o anumită libertate interioară aveau și o anumită religiozitate. Astfel că am luat o decizie mare. Am făcut și eu un pas similar: M-am dus la biserică! Dar nu mi-a plăcut. Nu am găsit nimic care să îmi mângâie sufletul acolo. În schimb, am simțit că mi se pun foarte multe restricții! Eu sunt un om foarte practic. Când văd ceva care nu mi se potrivește, pun punct! În chestiunea „religiei”, am făcut chiar mai mult. Nu numai că am pus punct, i-am pus chiar cruce!

2. Apoi m-am gândit că cel mai important lucru este să reușesc în viață. Să fiu prosper. Să devin faimos. Să devin un lider…

La universitate am realizat că a fi președintele asociației studențești îți oferea multe mijloace și îți permitea să joci un rol important în viața studenților și a universității. Astfel că m-am decis să candidez. Am devenit președintele studenților din anul întâi! Am devenit oficial! Mă cunoștea toată lumea! Organizam conferințe, dezbateri, jocuri, adunări, greve. Participam la întâlniri. Care era beneficiul? După o vreme am început să mă plictisesc.

Într-o zi de luni, m-am trezit cu o durere de cap teribilă. Mă culcasem târziu în seara precedentă. M-am gândit: Încă cinci zile de chin! De-abia aștept să vină ziua de vineri! De ce cele trei nopți de vineri, sâmbătă și duminică erau o „plăcere”, iar începutul săptămânii un calvar?

3. Până atunci, toți tinerii din jurul meu mă considerau personificarea hotărârii și a bucuriei! Dar nu era așa. Știam că eram ca o barcă pe valurile oceanului. Circumstanțele, situațiile și emoțiile, pe care nu le controlam deloc, mă duceau unde voiau. Viața mea era un iad! Iar cel mai rău era că nu știam pe nimeni care să îmi ofere un cuvânt bun. Și chiar dacă ar fi fost cineva care să o facă, cuvântul lui nu ar fi fost destul. Pentru că, mai mult decât de cuvinte frumoase, aveam nevoie de puterea (de care chiar e nevoie!) să le pun în practică. Această putere nu o găseam nicăieri.

În situația asta, am început să mă gândesc așa: Există vreun om mai cinstit ca mine care să încerce să afle calea, să afle adevărul?

C. O nouă descoperire

1. Odată, am observat că în universitatea noastră mai era un „cerc” format din câțiva studenți și doi profesori. Era un „cerc creștin”. Se deosebeau de ceilalți. Membrii acestui cerc păreau să știe în ce cred și de ce. Aveau pace și aveau consecvență.

M-am hotărât să îi abordez. Nu m-ar fi deranjat dacă nu erau de acord cu mine. Învățasem să am „înțelegere”, să privesc cu calm credințele altora și să le respect. Lucram în armonie și prietenie cu stângiști, anarhiști, oameni de dreapta și alții.

2. Dar, cum spuneam, acest grup era întru câtva diferit. Asta m-a forțat să lucrez cu ei serios. Iată ce am descoperit! Ceea ce spuneau era mai puțin decât necesar. Vorbeau numai despre dragoste. Aveau dragoste. Ca nimeni alții, nu erau deranjați de circumstanțe. Nu se victimizau în fața autorității. Nu erau bărci pe care valurile să le împingă în toate părțile. Păreau să aibă o bucurie adâncă. Aceasta nu venea din circumstanțele exterioare plăcute, jocuri, distracție, dragoste ș.a.m.d. Ei aveau o bucurie dinlăuntru. O bucurie profundă. Erau așa de fericiți că mă înfuriau. Aveau ceva ce eu nu aveam.

Poate că toți suntem geloși pe ceea ce nu avem. Tot așa, eu eram gelos pe bucuria lor interioară. Astfel că m-am hotărât să mă alătur lor.

„Voi avea de câștigat!”, m-am gândit.

3. După câteva zile, eram împreună cu ei. Eram șase studenți și doi profesori. Dezbaterea a început. Despre Dumnezeu.

Până atunci, de câte ori auzeam pe cineva vorbind despre Dumnezeu începeam să țip ca să arăt că sunt „deștept”. Știți cum e în astfel de cazuri, când un „deștept” țipă cât de tare poate.

„Ia gândește-te, copile! E creștin! Haha-ha… Și aleargă după popi! … Ha-ha-ha… Ca o babă! … Un tânăr ca el!… Unul care studiază științele pozitive!…”

Mi-a luat mult până să înțeleg că un om cu cât țipă mai tare, cu atât mai stupid e!

Dezbaterea nu mi-a suscitat interesul. Eram ocupat să privesc o fată frumoasă din echipa lor. Până atunci crezusem că toți creștinii sunt detestabili. Vedeam că aici greșisem. Dorind să îmi ascund gândurile, am început să mă foiesc pe scaun. Apoi am întrebat, ca și cum aș fi dorit din toată inima să mă las cucerit de cuvintele ei: „Ai avut bunătatea să îmi spui ce ți-a influențat cel mai mult viața. De ce viața ta e diferită de cea a altor studenți și profesori?”

Studenta de care vorbesc știa ce crede. M-a privit în ochi cu o seriozitate tăcută și a rostit doar două cuvinte, pe care nu mă așteptam să le aud: „Iisus Hristos!”

I-am replicat oarecum furios: „Pentru Dumnezeu! Hai să lăsăm astea! M-am săturat de religie! M-am săturat de Biserică! Mi se face rău de la cărțile religioase! Tot ce e legat de religie te face un handicapat!…”

„Dar eu nu vorbeam de religie! Am spus: Iisus Hristos!…”

Nu mai auzisem de distincția asta!

Fata a continuat: „Creștinismul nu e o religie. Religia este o încercare a omului de a găsi calea către Dumnezeu. Creștinismul nu e o religie! Creștinismul ne spune contrariul, ne vorbește despre încercarea lui Dumnezeu de a-l găsi pe om.”

Asta nu mai auzisem până atunci. Opiniile care circulă sunt tragic de simple. De obicei, cu aceste simplificări noi ne imaginăm că rezolvăm probleme științifice!

În cele din urmă am ajuns la un profesor de la universitate, care mi-a spus serios: „Toți cei care merg la Biserică sunt creștini!”

Nu am putut să mă abțin și i-am spus: „După raționamentul ăsta, oricine merge la garaj e mașină! Ce legătura are prezența fizică a unui om în biserică cu credința creștină? Un creștin e cel care crede în Hristos în mod corect!”

D. Mare este Adevărul!

1. Odată, la o întâlnire cu acești oameni, mi-au spus să vorbesc despre Hristos. Mai exact, să răspund la următoarele întrebări: Cum S-a făcut om? Cum a fost răstignit? De ce a fost răstignit? Cum a fost îngropat? Cum a înviat? Și ce poate asta oferi unui tânăr în secolul XX?

Atunci toate acestea mi s-au părut prostii. Mi se părea că oamenii implicați în lucrurile astea erau cretini. La întâlnirile studențești de până atunci pândeam cu furie pe oricine ar fi spus ceva despre religie și Iisus Hristos, mă repezeam la el să îl fac bucățele, să îl sfărâm! Părerea mea era următoarea: Ca să fii creștin trebuia să nu ai nici o moleculă de materie cenușie. Dar a venit vremea să înțeleg că acest creștinism era pentru mine!

Am încercat să evit. „Ce treabă am eu cu astfel de chestiuni?”, îmi spuneam. Dar nu am putut. Tinerii din cercul creștin nu m-au lăsat! Așa că am atacat eu chestiunea, dar cu o atitudine egoistă, cu gândul că: „Am să-i spulber! Am să scot tunete și fulgere! Și apoi am să plec!”

Dar lucrurile nu au mers așa.

2. Când am vrut să încep, am auzit pe cineva spunând ceva despre dovezi, pe care m-am apucat să le studiez ca să văd cât de serioase erau. De ce să risc să devin demn de râs în ochii lor, imediat ce ei mi-ar fi distrus opiniile? Astfel că am plonjat în studiul acestor „dovezi” cu singurul obiectiv de a le răsturna. Dar nu am reușit. Am tras concluzia că acele cărți pe care le folosesc credincioșii dau cea mai fidelă imagine a persoanei lui Hristos. Această descoperire m-a impresionat teribil.

Am înțeles că chestiunea relației noastre cu Hristos este cel mai important lucru din viața noastră. Am sacrificat totul. M-am consacrat studiului. Am citit tot soiul de cărți ateiste și tot felul de cărți de apologetică creștină, tot ce am putut găsi. Concluzia mea a fost mereu aceeași:

Adevărul se află în cărțile Bisericii. Hristos este Cel despre care Biserica spune: Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

3. Și am devenit creștin.

Mitropolitul Meletie al Nikopolisului

Sursa: https://www.johnsanidopoulos.com

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/