Despre păcatul care ne dezbină

Parabola Duminicii Fiului Risipitor, precum și săptămâna care ne stă în față, ne deschid porțile unei stări de rugaciune și profunde cugetări. (sigur perturbată pe alocuri de ecoul falselor promisiuni ale electoralelor)

Se schimb anotimpurile. Mor și se nasc oameni. Totul în lumea asta e într-o mișcare continuă, dar oamenii, pare-se, au înțepenit într-un punct, neputând să renunțe la o barieră pe care singuri și-au creat-o.

Dumnezeu se descoperă oamenilor ca „Cineva”, iar ei așteaptă doar ceva. El ne cheamă la „Eu sunt”, dar noi ne limităm la exist. Ni se dă posibilitatea de „A fi”, noi, însă, alegem doar a avea…  Acestea toate li se întâmplă oamenilor pentru că au simțit în sine un „miros” de împărat a toată făptura, dar n-au înțeles nici până astăzi că aceasta e o mamonă (adică un dar) dată nu pentru merite, ci din iubire.

Dea lungul timpului noi tot încercăm să evităm suferințele și moartea. Căutăm „elixirul tinereții”. Luptăm cu kilogramele în plus, păstrăm tot felul de regimuri alimentare ca să nu simțim înainte de vreme aripa neputinței și a morții, dar nici gram de voință să luptăm cu cela ce desparte de Dumnezeu, dezbină oamenii și aduce moartea în lume: Păcatul.

Astăzi păcatul e unica neputință de care oamenii nu vor să se lepede. Nu doar că e la modă. Deseori e socotit a fi virtute. Și asta nu doar în cercurile liber-cugetătorilor, ci și în unele „adunături” ale celor ce se consideră neprihăniți. Orice tâlcuiri și îndreptățiri de două parale sunt neputincioase de a-i schimba firea. Păcatul – păcat rămâne. Moarte și despărțire de Dumnezeu!

Creat de Dumnezeu fără patimă, Adam a fost împuternicit să pună nume tuturor animalelor. Iar când i-a fost dată femeia spre ajutor a zis: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facere 2.23) Neștiind-o și necunoscând-o până atunci, a recunoscut-o ca fiind parte a lui. Dar destul i-a fost să păcătuiască și-I răspunde cu îndrăzneală lui Dumnezeu, învinuindu-l: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”.(Facere 3. 12)

Frica de a conștientiza păcatul și lipsa de pocăință ne fac străini de Dumnezeu și incapabili să percepem darurile Lui.

Despre Tatăl iubitor și iertător și despre îndărătnicia fiilor Lui s-a vorbit mult. Punem accentul pe inelul de pe deget, întoarcerea demnității de fiu, despre haina ce i s-a dat, despre vițelul înjunghiat și despre veselia mare din casa părintească. Însă puțini am înțeles că vițelul a fost jertfit pentru iertarea păcatelor fiului risipitor și nu a fost doar ca „materie” de împlinire a veseliei. Asta n-a înțeles-o nici fiul cel mare care, negreșind cu nimic, n-a apreciat nici darurile din casa Părintelui, nici întoarcerea și învierea fratelui său. A știut doar să reproșeze : „Mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”. (Luca 15. 30) Pentru el fratele mic nu mai exista demult timp.

Teribilă lecție de viață ni se pune înainte în această săptămână nouă celor ce credem că putem avea o relație cu Dumnezeu, ignorând pe cei ce ne înconjoară, care tindem la Viața veșnică, lipsindu-i de Ea pe cel care vine din latura și umbra morții, celor ce ne credem iertați, dar îl lipsim de iertare pe cel ce o cere.

Un lucru totuși nu înțelegem: Împărăția lui Dumnezeu nu-i un teren scos la licitație. Și nu cel ce „achită” sau „investește” mai mult o câștigă. În Rai primii au intrat tâlharii și desfrânatele care s-au pocăit. Pentru că pe Dumnezeu iubește nu cel ce n-a greșit, ci cel care, greșind mult, a găsit în el puteri să se ridice și să-și ceară iertare…

Arhim. Augustin Zaborosciuc