Viaţa Sfântului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Cetatea Nicomidia a fost moştenirea Sfântului Antim, care din tinereţe avea obiceiurile bărbatului desăvârşit. Cu floarea tinereţii sale aducea rodul cel copt al nerăutăţii, crescând cu trupul, împreună creştea şi cu duhul şi, ajungând la vârsta majoră, a covârşit pe toţi cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mânia întru dânsul nici urmă nu arăta, iuţimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dânsul loc, ci înfrânare întru toate, dragoste şi pace cu toţi, bună înţelegere între toţi, iar sârguinţa lui pentru slavă lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

    Vieţuind el o viaţă aşa de îmbunătăţită, s-a făcut vrednic de rânduiala preoţească, în care calea cea mântuitoare săvârşea cu lucrul şi cu cuvântul, învăţând pe toţi rugăciunea cea gânditoare de Dumnezeu şi osteneala cea folositoare. Apoi Sfântul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui alegere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumină cerească în biserică în vremea hirotonisirii şi oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

    Deci, primind rânduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cârmaci în mijlocul valurilor mări a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deşi mulţi creştini erau înecaţi în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgânătăţii, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghiţit adâncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin şi neînviforat prin povăţuirea şi cârmuirea lui Antim, păstorul lor.

    Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muceniceşti, nu toată turma să, însă puţini au rămas în viaţă. Pentru că era mare prigoană asupra creştinilor de la închinătorii de idoli în toate părţile Răsăritului şi mai ales în Nicomidia, unde vieţuiau atunci păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximian. Dar Sfântul Antim îi învăţa şi îi întărea pe toţi spre nevoinţă mucenicească, zicând: „Acum se cade să ne arătăm noi creştini. Acum este vremea nevoinţei, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaş al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puţin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dându-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veşnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viaţă ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoinţă. Mădularele cele sfărâmate se vor lumina ca soarele în împărăţia Lui. Bătăile pe care le luăm, veşnică răsplătire ne vor înmulţi nouă, iar înroşirea prin sânge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm până la sânge, ca să fim privelişte îngerilor şi oamenilor”.

    Cu aste cuvinte şi cu altele asemenea cu acestea întărindu-şi turma Sfântul Antim, cât de mulţi credincioşi s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinţi cu credinţa, râvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Când a ieşit porunca împărătească pentru uciderea creştinilor scrisă pe hârtie şi a fost citită în mijlocul cetăţii Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de privelişte, Sfântul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor şi a rupt acea poruncă de pe zid şi a sfărâmat-o, ocărind cu mare glas păgânătatea. Atunci mai întâi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.

    După aceasta, mai mulţi din boieri şi dintre marii slujitori ai casei împărăteşti începură a mărturisi pe Hristos pe faţă, spunând că ei sunt creştini. Unii ca aceştia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis şi Gorgonie, cu alţi mulţi însoţitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, şi dintre care nu puţini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morţi.

    În aceeaşi vreme, spre mai grele scârbe ale creştinilor, s-a întâmplat un lucru de acest fel. Nu se ştie de unde s-au aprins palatele împărăteşti şi o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra creştinilor, zicând că ei le-au aprins din ură. Atunci mânia împărătească s-a aprins foarte tare şi răcnea mai mult decât o fiară cumplită, înghiţind pe creştini. Căci erau grămezi mari de creştini tăiaţi de săbii, şi alţii arşi de foc. Dar şi singuri dintre credincioşi, cei mai mulţi bărbaţi şi femei, văzând moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea şi asupra lor, se aruncau pe ei înşişi în foc ca într-o apă rece, aprinzându-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulţime de popor creştinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre şi înecată în adâncul mării. Şi nu numai trupurile celor vii, ci şi trupurile mucenicilor celor morţi cu cinste îngropate, împărăteasca mânie cea neîmblânzităa poruncit să le dezgroape din pământ şi să le arunce în mare, că nu cumva să se cinstească de către creştinii rămaşi. Atât era de mare prigoana, între care Sfântul Antim era târât mai întâi decât toţi, ca un mieluşel spre junghiere, pentru că lupii se sârguiau să-l rupă mai întâi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă şi acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Semăn, ca mai întâi oile sale cuvântătoare să le trimită la Dumnezeu şi după aceea să meargă şi el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sângelui credinţei sale. Atunci şi pe cei douăzeci de mii de sfinţi i-au ars în biserică, în ziua naşterii lui Hristos, iar rămăşiţele turmei lui erau închise în temniţă pe care sfântul îi învăţa şi îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.

    Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dânşii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temniţe lângă dânşii şi le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfântul temându-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învăţătura şi cu rugăciunea, pe cei neputincioşi îi întărea, pe cei fricoşi îi făcea îndrăzneţi, până ce avea să-i pună pe toţi înaintea lui Hristos, apoi şi pe sine urma să se dea la aceleaşi munci.

    Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioşi, anume Zinon, fiind ostaş, a mustrat înaintea tuturor pentru păgânătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de privelişte, o capişte a zeiţei păgâne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiţă aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa şi cu tot poporul, închinându-se idolului. În acea vreme a praznicului urât de Dumnezeu, Zinon, stând la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat: „Te amăgeşti, împărate, închinându-te pietrei celei fără suflet şi lemnului celui mut, pentru că aceasta este înşelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoşti, Maximiane, şi să întorci ochii tăi spre cer şi pe cei dinăuntru. Vezi şi din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaşte-l din făpturi. Învaţă să cinsteşti pe acest Dumnezeu care nu binevoieşte în sângele celor junghiate şi în puturosul fum al necuvântătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieşte în sufletele curate şi în inimă cea curată a zidirii”.

    Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins şi bătut cu pietre peste faţă şi peste gură pentru acele cuvinte îndrăzneţe către împărat. Aşadar, l-au prins şi l-au lovit peste dinţi de i-au stricat chipul şi i-au sfărâmat limbă care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfântul cap, după porunca împăratului.

    În acea vreme, Sfântul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei şi la toţi cei ce şedeau în temniţă, care erau închişi cu dânsul pentru Hristos, îndemnându-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viaţă, Domnul tuturor.

    Pe acest diacon l-au prins păgânii şi l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfântului Antim trimise la mucenici, pe care luându-le împăratul, le-a citit şi a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfântul, milostivire osârdnică, sfătuire părintească, învăţătură păstorească, binecuvântare arhierească pentru nevoinţa mucenicească şi întărire spre călcarea idolilor.

    De acestea toate mâniindu-se împăratul, a poruncit ca toţi să fie scoşi din temniţă şi să fie aduşi înaintea judecăţii sale, spre care ei căutând cu ochi mândri şi cu faţă de fiară i-a ocărit mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocară şi mustrarea lor, zicând: „Voi credeţi în înşelătoarele chinuri ale acestui om rău şi ascultaţi îndărătnica lui învăţătură, iar nu porunca cea împărătească?” Auzind ei scrisoarea citită şi văzând pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult şi au vărsat lacrimi de bucurie urând sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu faţă veselă şi cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfântului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

    Împăratul a zis către diacon: „Spune-ne de unde ai venit, cine ţi-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul şi unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?” Iar diaconul, deschizând gura sa plină de dar, a început a grăi aşa: „Cel ce trimite aceste scrisori este păstor”.

     Dar stând departe de la turmă, o învaţă prin scrisori şi o îndeamnă spre dreapta credinţă, mai ales când aude despre năvălirea lupilor celor mulţi asupra turmei celei cuvântătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă şi le spune de la Cel mai întâi păstor cuvintele acestea: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos şi o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aş face vânzătorul păstorului meu de la care mult folos se primeşte, care şi fără să mai zic eu ceva, învăţătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui.

    De aceste cuvinte îndrăzneţe mâniindu-se prigonitorul, a osândit pe sfântul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întâi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre şi cu săgeţi rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de faţă punându-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfântului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă şi să-l acopere cu pământ, iar lui Gorgonie, Indis şi Petru, legându-le câte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare şi pe toţi ceilalţi să-i omoare cu diferite morţi, care prin răbdarea a felurite chinuri toţi s-au înălţat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamnă, le-a îngropat. Fiind înştiinţaţi păgânii de aceasta, au ucis-o şi pe ea cu sabia pe când se ruga deasupra moaştelor sfinţilor.

    În aceeaşi vreme şi Eftimie, cel ce prin învăţătura sa pe mulţi i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoinţă, acolo iarăşi în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie şi-a luat sfârşitul. Apoi, după cei mulţi, a sosit şi vremea Sfântului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

    Ascunzându-se el în satul Semăn şi semănând în taină cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos Domnul înmulţind-o, s-a înştiinţat de dânsul Maximian şi îndată a trimis douăzeci de ostaşi călări să-l prindă. Ajungând ei la satul acela, i-au întimpinat Sfântul Antim şi pe el însuşi l-au întrebat despre dânsul: „Unde se află Antim, învăţătorul creştinesc?” Iar el, luându-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicându-le: „Vă voi spune vouă de Antim şi vi-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniţi puţin de cale”. Şi le-a pus înainte mâncare şi le-a făcut ospăţ după putere, hrănindu-i cu dra-goste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. „Eu sunt, a zis el, cel pe care îl căutaţi. Luaţi-mă şi mă duceţi la cel ce v-a trimis!” Auzind ostaşii aceasta, s-au mirat şi se ruşinau să caute la cinstitele lui cărunteţe, văzând primirea cu dragoste şi ospătarea făcută de dânsul. Apoi se gândeau că nu spre binele vieţii acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun şi nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău şi la moarte sigură în urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale şi ruşine înaintea feţei Sfântului Antim, îi ziseră: „Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim şi nu l-am aflat!” Însă Antim, care păzea cu sfinţenie poruncile Domnului, îi învăţa să grăiască adevărul, nevrând să spună minciună pentru dânsul.

    Deci aceasta şi dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dânşii. Mergând împreună, le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu, învăţându-i credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi nu a căzut în deşert sămânţa cuvântului semănată de el, ci pe pământ bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor şi a răsărit şi a crescut prin desăvârşirea credinţei. Iar când au ajuns la un râu, a făcut sfântul rugăciune pentru ei şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvânt folositor de suflet până au ajuns la cetate. Deci, intrând Sfântul Antim în cetate, au spus despre dânsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.

    În acest fel a stat sfântul înaintea prigonitorului având mâinile legate la spate, căci aşa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tâlhar înaintea judecăţii păgânilor. Minţea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrând mai înainte să înfricoşeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzându-le, să cu-noască ce are să pătimească şi temându-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicând: „Tu eşti Antim care te rătăceşti după un om prost ce se zice Hristos şi duci după tine, în aceeaşi rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i şi în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărăteşti, iar pe zeii noştri cu nenumărate deosebiri să-i hulească şi să-i ocărască?”

    Iar el, netemându-se de uneltele puse de faţă şi de cuvintele muncitorului, a zis: „Să ştii, împărate, că la această întrebare a ta n-aş fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învaţă să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvânt pentru credinţa noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură şi înţelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, şi nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întâi am râs de idolii voştri pe care îi numiţi dumnezei, iar acum râd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care şi pe tine, zidire a Sa nemulţumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată şi uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voieşti cu acestea să mă înfricoşezi, ca temându-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoşezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sunt nerăbdători şi fricoşi, cărora le este mare mângâiere viaţa aceasta vremelnică, iar pierderea vieţii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoşezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pământ şi această viaţă vremelnică îmi sunt ca nişte grele legături şi temniţă, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele şi muncile îmi sunt mai primite decât toată dulceaţa, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeştile legături şi mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea”.

    Acestea zicându-le Sfântul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind această cu mul-ţumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos şi ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrând să moştenească mai bună răsplătire. Pe de o parte râzând şi batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mâniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvânt proorocesc: „Idolii, care nu au făcut cerul şi pământul, să piară!”

    Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului şi a poruncit să i se găurească picioarele cu ţepuşi de fier. Dar şi acea muncă era veselia sfântului pentru că, bucurându-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aştearnă pe pământ hârburi ascuţite şi punând pe sfântul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuţirea hârburilor. Dar el şi atunci, nedeznădăjduindu-se de biruinţa sa asupra chinuitorului, cânta astfel: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmaşii mei au fugit şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut”.

    După această altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în pi-cioarele lui încălţăminte de aramă arsă în foc până s-a înroşit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întărindu-l în chinuri; şi a auzit un glas, făcându-i cununa de grabă şi făcând veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mângâiere, a început, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca şi cum nu ar fi suferit nici o durere şi zâmbea cu faţa veselindu-se. Iar chinuitorul, văzând aceasta, înnebunea mai mult şi zicea că este vrăjitor şi cu farmece biruieşte puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veseleşte, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis: „Pentru aceasta sunt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sunt nădejde încredinţată de bunătăţile cele făgăduite. Degrabă voi birui minia ta cea deşartă şi pe idolii tăi îi voi arăta mult mai neputincioşi decât puterea omenească şi te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întâi din viaţa aceasta până ce nu te vei osândi în veşnica pierzare”.

    Cu aceste cuvinte mai tare aprinzându-se împăratul, a poruncit să lege pe sfântul de o roată şi întorcând cu dânsul roata să ardă trupul lui cu foc. Dar când slujitorii începură să împlinească această poruncă, legând pe Antim de roată şi foc punând dedesubt, deodată au căzut ca morţi, căci a stat roata şi s-a repezit focul spre dânşii şi i-au ars şi au mărturisit înaintea chinuitorului, zicând: „Când am început a întoarce roata şi a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbaţi purtători de lumină, zicând: Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime!  Căutând el spre noi, a căzut frică pe noi şi focul de sub roată în faţa noastră s-a întors şi ne-a vătămat”. Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult şi toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scoţând de pe roată pe sfântul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat şi s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbânda mai degrabă la turma să care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice: „Iată eu şi pruncii care mi i-ai dat, Doamne!”

    Mai întâi păgânul a poruncit să-l ducă în temniţă legat cu lanţuri de fier. Ducându-l, Sfântul lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer şi s-au sfărâmat lanţurile care îl legau. Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicându-i, le zicea lor să-şi îndeplinească porunca. Ajungând la temniţă, sfântul a intrat între făcătorii de rele şi între tâlharii care şedeau acolo şi, intrând, se veselea ca la un ospăţ mare sau ca la o nuntă, căci punând înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvântului lui Dumnezeu şi gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a câştigat pe toţi lui Hristos şi i-a împreunat cu Biserica, învăţându-i credinţa şi lucrurile bune. Tot acolo în acea temniţă i-a născut pe ei prin baia botezului şi a fost temniţa biserică luminată, plină de Duhul Sfânt, unde, şezând, ziua şi noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.

    Înştiinţându-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfântul Antim înaintea sa şi a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decât toţi cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obişnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: „Mai înainte de cuvintele tale sunt şi eu preot începător între dumnezeieştii preoţi şi preot al lui Hristos, întâiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu şi S-a pogorât la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorât şi a înviat în a treia zi şi la ceruri cu slavă S-a înălţat, ridicând cu Sine pe toţi cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sunt preot şi Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire şi jertfă şi idolii voştri întuneric sunt şi întru întunericul cel veşnic vor merge”.

    Auzind acestea, chinuitorul l-a osândit la moarte şi mergea sfântul la moarte plin de bucurie. „Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este câştigarea dorinţei mele, acum mi se deschide uşa vieţii veşnice, ca ieşind din trup să intru la Domnul şi să mă satur când mi se va arăta slavă Lui”. Ajungând la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viaţa cea nesfârşită a cerut vreme de rugăciune şi îndestulat rugându-se şi-a plecat sfântul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Aşa a luat sfârşit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergând oarecare din credincioşi în taină, au luat mult pătimitorul lui trup şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.