Sfinţii Mucenici Trofim, Savvatie şi Dorimedont

 Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpînea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvîrşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare.

Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savvatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzînd orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecîndu-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvîntul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mîinile vrăjmaşului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dînşii, au cunoscut că nu fac parte din păgînătatea idolească, şi, prinzîndu-i, i-au dus la stăpînitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzîndu-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducînd de faţă întîi pe Sfîntul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: „Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; pînă ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: „De care credinţă eşti?” Răspuns-a Trofim: „Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sînt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: „Dar eşti străin sau cetăţean?” Iar sfîntul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: „Oare ai citit poruncile împărăteşti?” Răspuns-a sfîntul: „Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atîta deosebire pe cît între zi şi între noapte”.

    După aceste cuvinte, mîniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfîntul Trofim, dezbrăcîndu-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, pînă s-a roşit pămîntul de sîngele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: „Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfîntul Trofim: „Nu mi se cade mie nici a mă gîndi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amîndoi au acelaşi gînd: să ucidă pe aceia care au hotărît să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu”.

    La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mîniat şi a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l pînă la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdînd, grăia încet şi lin: „Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dînsul: „Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: „Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lîngă dînsa ajutorul lui Dumnezeu”.

    După aceste chinuri îl aruncară pe Sfîntul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Şi îndată a zis către dînsul judecătorul: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întîi de ce rînduială eşti”, pentru că singur cuvîntul creştin era aşa de urît acelui necurat, încît nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dînşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin”. Iar Sfîntul Savvatie a răspuns: „Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cîrmuieşte”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mîniat şi l-a lovit peste obraz, zicîndu-i: „Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, pînă nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor”. Sfîntul a ocărît pe zeii lor şi a rîs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgînătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spînzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atît de mult, pînă ce au rămas oasele goale, căzînd carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încît chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dînsul, că toată carnea căzuse. Rămînînd numai oasele spînzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfîntul Savvatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

    Mutîndu-se Sfîntul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzînd speranţa că-l va întoarce spre păgînătate, a gîndit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dînsul o scrisoare, înştiinţîndu-l despre Trofim, despre cîte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decît cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.

    Trimişii, luînd scrisoarea, au scos pe sfînt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luînd ostaşii pe sfînt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dînşii; ei pe cai, iar sfîntul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepîndu-i-se picioarele de piroane, mergea întrecînd pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfîntul lui sînge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu cîţi paşi a măsurat, atîtea răni noi a luat în picioare şi cîte răni noi erau, atîtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

    Mergînd trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfîntul Trofim, şi, văzîndu-l, l-a întrebat: „Oare tu eşti Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: „Trofim mă numesc şi sînt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: „Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întîi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dînsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpînd de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: „De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobîndi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decît aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sînt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti”.

    Atunci Dionisie, oftînd de mînie, a poruncit ca să-l bată pe sfîntul Trofim cu vine crude. Iar cînd îl bătea îi zicea prigonitorul: „Să zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” şi îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spînzurîndu-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcîndu-i răni lungi şi adînci, încît ieşeau rîuri de sînge din ele. Iar el, răbdînd, zicea în sine: „Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gîndurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie”. Iar sfîntul, rîzînd de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată”.

    Dionisie a zis cu mînie către slujitori: „Mai groaznic să-l chi-nuiţi pe el”. Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfîntul se ruga: „Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vînătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugîndu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: „Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumînări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.

    Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întîi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergînd adeseori în temniţă în taină la Sfîntul Mucenic Trofim, îi spăla sîngele, îi ştergea ranele cu pînze curate, şi-i lega umflăturile, avînd şi în toate grijă de dînsul.

    Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urît de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgînesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai marii şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzînd că nu este cu dînşii şi Dorimedont, au trimis după dînsul ca să se veselească cu dînşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dînsul: „Sînt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgîneşti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebîndu-l pentru ce n-a venit cu dînşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-ade-văr este creştin; însă, nevrînd în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

    Deci, trimitea la dînsul pe oarecare din prietenii săi, îndem-nîndu-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dînşii, le-a zis: „Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la jude-cată, şi aducînd de faţă pe Dorimedont, a zis către dînsul: „Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfîn-tul: „Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decît alţii a se mîndri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sînt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului”.

    Chinuitorul se sîrguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfîntul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: „Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfîntul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgîneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decît acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfîntul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplîndu-se de mînie, cu unghii de fier au rupt faţa sfîntului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dînsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblînd, se bucura în pătimirile sale, arătîndu-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfîntul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spînzurîndu-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintîi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfîntul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.

    Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mîncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămînde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mîncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mu-cenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.

    Punîndu-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mînie repezindu-se, alerga spre dînşii. Cînd s-a apropiat de ei, îndată mînia fiarei a schimbat-o în blîndeţe. Iar Sfîntul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărîta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfîşiat de dînsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi pleca şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mînia mai mult decît fiara, şi singur întru sine se mînca, văzînd pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.

    Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un cîine bucurîndu-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintîi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blînd. Apoi, s-a mîniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărîta pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănînce. Şi cînd acela vrea să întărîte leul, îndată s-a repezit leul la dînsul şi a rupt pe stăpînul său. Deci, tot poporul văzînd o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugîndu-se Sfîntului Savvatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.