Aflarea moaştelor Sfantului Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, mare făcător de minuni

S-a născut în anul 1896, într-un sat din sudul Rusiei, în perioada postrevoluţionară Ioan şi familia sa au emigrat în Serbia. A fost tuns în monahism în 1926 şi foarte curând a fost şi hirotonit.

La Seminarul teologic din Bitolia – Serbia, unde monahul Ioan era profesor şi părinte duhovnicesc, s-a observat că el rămânea treaz mult timp în noapte după ce toţi ceilalţi adormeau. Au aflat apoi că dormea foarte puţin timp şi niciodată în pat, îngăduindu-şi doar o oră sau două pe noapte de odihnă incomodă, şezând pe un scaun sau îngenuncheat în rugăciune pe podea. Mai târziu, el însuşi a recunoscut că, din clipa în care s-a făcut monah, n-a mai dormit în pat.

La vârsta de treizeci şi opt de ani, monahul Ioan a fost numit episcop (succesor al apostolilor) şi a fost trimis în Shanghai, China, pentru a ajuta pe cei suferinzi de acolo. Văzând că în Shanghai sunt mulţi copii fără adăpost, el a înfiinţat cu foarte puţine resurse un orfelinat. Aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile şi străduţele întunecate şi din mahalalele oraşului, îi hrănea, îi îmbrăca şi le dăruia dragostea sa.

Uneori, în mahalalele Shanghaiului se întâmpla ca pruncii care fuseseră aruncaţi în cutiile de gunoi să fie devoraţi de câini. Odată, părintele Ioan a ieşit să caute astfel de copii sărmani şi a cumpărat o sticlă de lichior, îndreptându-se fără teamă către acele străzi periculoase ale mahalalelor. Persoana care-1 însoţea a rămas cu totul nedumerită în faţa acestui fapt: de ce să cumpere un monah o sticlă de lichior ? Ioan s-a oprit lângă un container de gunoi, a privit în interiorul ei şi a văzut un copil nou-născut care plângea printre gunoaie. In timp ce căuta să-1 scoată, a auzit o voce care mormăia ceva dintr-un colţ întunecat al unei clădiri. Părintele Ioan s-a îndreptat către acea persoană şi i-a dat în schimbul copilului sticla de lichior. în noaptea aceea s-a întors la orfelinat cu doi copii în braţe.

Părintele Ioan şi-a închinat deplin viaţa slujirii copiilor necăjiţi şi nedoriţi, încât cineva a spus că s-a răstignit pe sine pentru orfanii săi. Odată, la orfelinat a venit un copil nu se ştie de unde. Fusese martor la uciderea tatălui şi mamei sale: comuniştii îi tăiaseră în bucăţi chiar în faţa lui. Din pricina şocului, copilul nu mai putea vorbi: era ca un animal prins în capcană, temându-se de toată lumea şi încrezându-se doar în pumnii săi. Sosind părintele Ioan, s-a dus şi s-a aşezat în faţa acelui copil care mai tremura încă şi i-a spus: „Ştiu că ţi-ai pierdut tatăl, dar acum ai găsit altul: pe mine !” şi 1-a îmbrăţişat. Aceste cuvinte le-a spus cu o asemenea putere, încât băiatul a izbucnit în lacrimi şi a început să vorbească.

Altă dată, într-o noapte, una dintre femeile care-1 ajutau pe părintele Ioan la orfelinat s-a hotărât să urce în turnul clopotniţei. Era o vreme rece şi cu vânt puternic. Deschizând uşa, 1-a văzut pe părintele Ioan adâncit în rugăciune, îngheţat de frig şi tremurând. Suferea în rugăciune pentru orfanii săi şi pentru starea decăzută în care se afla lumea întreagă, în timp ce lumea dormea.

După mulţi ani de suferinţă în China alături de oamenii aflaţi în suferinţă, arhiepiscopului Ioan i s-a cerut să meargă în California şi să construiască acolo o biserică ortodoxă. A reuşit cu mare dificultate să-i ia cu el în San Francisco şi pe orfanii săi.

In centrul ascezei sale se aflau rugăciunea şi postul. Mânca numai o dată pe zi, seara, în jurul orei 23.00, iar uneori nu mânca deloc o săptămână întreagă, îşi petrecea nopţile de obicei în rugăciune şi, când era cu totul istovit, se prăbuşea pe podea, fiind furat de câteva ore de somn. Când trebuia să se trezească, abia dacă îl atingea cineva pe umăr, iar el era în picioare, şi în câteva minute îşi făcea apariţia cu apa încă prelingându-i-se pe barbă, însă foarte vioi.

In ciuda observaţiilor primite de la figurile „importante” ale Bisericii, părintele Ioan era văzut adeseori jucându-se cu copiii. Se pare că îi plăcea să stea mai mult cu copiii decât cu acele figuri „importante”. Pe scurt, nu-i păsa ce spunea lumea despre el. Umbla desculţ pe vreme de ploaie sau zăpadă, nu dădea nici o atenţie părului său lung şi argintiu, care era totdeauna dezordonat, nu acorda nici o atenţie înfăţişării sale exterioare. Tot ce conta pentru el era lumea interioară.

Arhiepiscopul Ioan făcea adeseori lucruri care în ochii lumii păreau o nebunie. Nu ţinea cont de ceea ce gândeau oamenii despre el şi ducea o viaţă ca şi cum n-ar fi fost din lumea aceasta. Odată, fiind într-o călătorie prin Europa şi mergând pe o stradă foarte aglomerată, a început să facă slujba de pomenire a morţilor chiar pe carosabil. în timp ce însoţitorii săi îl priveau cu nedumerire, neparticipând la acţiunea lui, a sosit poliţia şi a oprit traficul pentru ca el să poată termina slujba. Fiind întrebat ulterior de ce a făcut acel lucru absurd, a răspuns că în locul acela a fost ucis un om şi a trebuit să facă rugăciune pentru sufletul lui.

întrucât mintea părintelui Ioan aparţinea mai mult lumii celeilalte, el era privit de către cei ale căror inimi erau închise în cadrele limitate ale lumii acesteia, ca fiind un prost sau chiar un nebun. Datorită rugăciunii sale jertfelnice şi a iubirii sale de Dumnezeu şi de oameni, a primit darul de a cunoaşte inimile oamenilor. Răspundea adesea la întrebări înainte de a-i fi puse. De asemenea, cunoştea nevoile cuiva chiar şi de la mare distanţă şi le împlinea în mod neaşteptat, uimindu-i pe toţi.

Odată, în timpul celui de-al doilea război mondial, o femeie care îl cunoştea bine pe părintele Ioan se afla pe patul de moarte într-un spital din Shanghai. Era ora 22.00 sau 23.00 seara şi afară izbucnise furtuna, cu ploaie şi vânt. In agonie fiind şi spunându-i-se că va muri, femeia îl striga pe părintele Ioan să vină şi s-o împărtăşească şi s-o salveze cumva. Medicii i-au spus că e cu neputinţă acest lucru, deoarece era război şi spitalul se închidea pe timpul nopţii. Cu toate acestea, ea continua să-l strige pe părintele Ioan, dar nimeni nu putea să ia legătura cu el şi să-i transmită mesajul femeii, fiindcă din pricina furtunii nici telefoanele nu funcţionau. Insă mai târziu în noapte, în timp ce de afară răzbătea zgomotul furtunii, în uşa salonului a apărut ud leoarcă părintele Ioan şi s-a îndreptat către prietena sa muribundă. Fiindcă sosirea lui avea ceva miraculos, ea a încercat să se convingă de realitatea prezenţei lui. Părintele i-a zâmbit şi i-a spus în şoaptă: „Eu sunt, cu adevărat”. A împărtăşit-o şi s-a liniştit, după care a adormit.
Optsprezece ore mai târziu s-a trezit refăcută şi a înţeles că această însănătoşire s-a datorat apariţiei părintelui Ioan din noaptea precedentă. Nimeni nu a crezut-o, răspunzându-i-se că părintele n-ar fi putut să intre în spital când uşile erau încuiate, şi mai ales într-o astfel de noapte. Ea a întrebat-o apoi pe femeia bolnavă din patul alăturat, iar aceea a confirmat că-l văzuse şi ea.

Altă vizită miraculoasă făcută de părintele Ioan a avut loc atunci când el se afla în Franţa. înainte de sosirea lui neaşteptată, prietena sa privea pe fereastră şi a observat un obiect ciudat în faţa uşii de la intrare care semăna cu o bucată de ţeava. Chiar în momentul când voia să deschidă uşa ca să se lămurească ce obiect era acolo, a sunat clopoţelul de la intrare: era părintele Ioan. A intrat străbătând coridorul fără să scoată o vorbă. Apoi s-a aşezat într-un fotoliu. Tăcea părintele şi tăcea şi ea, neştiind ce să spună. După cinci minute părintele Ioan s-a ridicat şi a aplecat. Femeia a rămas uluită, întrebându-se ce rost au avut toate acestea.

După aceea, privirea i-a fost din nou atrasă către fereastra din faţa casei. Un camion se oprise acolo şi un grup de poliţişti intraseră în acţiune. Câţiva au ridicat ţeava respectivă cu mare grijă, au pus-o în camion şi au plecat, deplasându-se cu precauţie.

La Paris, în vremea aceea, aveau loc multe atentate teroriste, şi acel obiect era o bombă. După ce femeia a mers afară şi a aflat despre ce era vorba, a înţeles rostul vizitei misterioase a părintelui Ioan: acela de a-i salva viaţa. Dumnezeu îi descoperise părintelui acest lucru.

Când arhiepiscopul Ioan ajunsese la o vârstă înaintată, s-a întâmplat un fapt deosebit care ne dezvăluie profunzimea vieţii sale duhovniceşti. Pentru a se adânci în lumea sa lăuntrică, de comuniune cu Dumnezeu, părintele Ioan închidea uşile altarului şi petrecea acolo ore întregi singur în rugăciune. Odată, unul dintre angajaţii bisericii în care slujea a văzut uşa altarului deschisă şi s-a decis să-1 întrebe ceva pe părinte. Uitându-se în altar după el, a rămas înmărmurit. L-a văzut pe micuţul bătrân, omul lui Dumnezeu, înconjurat de o lumină care nu era din lumea aceasta, iar picioarele sale nu atingeau podeaua. îl văzuse pe părintele Ioan în lumina necreată a lui Dumnezeu, vedere care este proprie lumii viitoare, împărăţiei cerurilor.

Întâmplări ca acestea sunt nenumărate în viaţa părintelui Ioan: lacrimile în rugăciune, salvarea de vieţi omeneşti, viaţa sa ascetică foarte aspră şi nestrămutata sa dragoste de Adevăr. A părăsit lumea aceasta în anul 1966, iar trupul, carnea, părul şi oasele sale s-au păstrat absolut intacte, fără nici un fel de mijloace de conservare cunoscute de oameni. Prin suferinţa sa, părintele Ioan a ajuns la o aşa de mare neprihănire şi sfinţenie, încât nu numai sufletul, dar chiar şi trupul său a atins nestricăciunea.