Viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Luminătorul, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Luminătorul, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari

22:56, sâmbătă, 12 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , ,

Luminătorul Armeniei celei mari, Sfântul Grigorie, s-a născut din părinţi întunecaţi cu necredinţa, dar luminaţi cu bunul neam şi cu dregătoria. Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pământul Persiei, de neam Părtean, din seminţie împărătească, rudenie a lui Artaban, împăratul perşilor, şi a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă era străin în Armenia, deoarece împărăţia perşilor venind sub stăpânirea parţilor, şi Artaban fiind part şi împărăţind într-însa, le era greu perşilor că sunt stăpâniţi de cei din alt pământ.

    Era la perşi un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela, sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gând, au ridicat război împotriva împăratului lor Artaban şi l-au ucis pe el şi a luat scaunul împărăţiei persane. Iar lui Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său Artaban. Adunând toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perşilor, făcând răzbunare pentru vărsarea sângelui fratelui său. Şi fu bătută Persia de cei din Armenia zece ani şi au luat multă vătămare de la dânşii. Drept aceea, Artasir, fiind în mare mâhnire şi în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar putea să înfrângă pe vrăjmaşii cei ce năvăleau. Deci a făgăduit că de ar ucide cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat pe scaunul stăpânirii Persiei. La sfatul acela era şi Anac, tatăl lui Grigorie. El a făgăduit că fără război să biruiască pe Cursar, ucigându-l pe el cu un viclean meşteşug. Iar Artasir i-a zis lui: „De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tău şi vei împărăţi cu mine. Iar împărăţia părtenilor va fi a ta şi a seminţiei tale”. Sfătuindu-se aşa şi întărind cuvântul, s-a dus.

    Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărât şi sculându-se cu toată casa, cu femeile şi cu toate averile din Persia, ca şi cum ar fi fost izgoniţi şi ca şi cum ar fugi din mâinile lui Artasir, a mers în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste şi dându-le locuinţă în pământul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac îi încredinţase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai dintii şezător în singlitul său. Se furişase Anac cu înşelăciune în inima împăratului, iar în inima sa gândea cum ar ucide pe împăratul şi căuta, pentru aceea, vreme potrivită.

    Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac şi fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: „Avem – zicea – să-ţi spunem un cuvânt tainic, de bună trebuinţă şi de folos”. Şi intrând singuri la împăratul, îl loviră cu săbiile şi rănindu-l de moarte au ieşit, au încălecat pe caii lor şi au fugit, vrând să ajungă în Persia. După puţin timp, intrând postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcând la pământ în sânge încă viu şi s-au înspăimântat de frică.

    Aflând ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor şi boierilor şi au pornit în urma ucigaşilor pe care ajungându-i la un râu, i-au ucis şi i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, când şi-a dat cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui Anac şi a fratelui său şi pe femeile lor şi pe fii. Şi aşa a trebuit să se facă de către urmaşi.

    Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia când se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind în scutece: pe sfântul acesta, Grigorie, şi pe alt frate al lui şi, ascunzându-i, i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înştiinţînd-se de acest lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei şi biruind-o, a luat împărăţia Armeniei şi a supus-o stăpânirii sale. Deci, a rămas după împăratul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruţându-l, l-a trimis în surghiunie în părţile Romei unde, venind în vârstă, se afla în rânduiala ostăşească şi avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziţi de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpânirea Romei, în care, crescând, a fost trimis în Cesareea Capadochiei şi a învăţat credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, făcându-se slugă bună şi credincioasă Domnului. Apoi s-a însoţit acolo cu femeie, după lege, şi a născut doi fii, pe Ortan şi Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.

    Drept aceea, Ortan venind în vârstă, s-a învrednicit la treapta preoţească. Iar Arostan a fost vieţuitor în pustie. După naşterea acestor doi fii plăcuţi lui Dumnezeu, soţia lui Grigorie degrabă trecând din lumea aceasta, a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile şi îndreptările Domnului fără prihană.

    În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul care era de seminţie împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind Sfântul Grigorie, a mers la dânsul, nu că nu ar fi ştiut că Anac, tatăl lui, a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a sluji lui Tiridat cu credinţă, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă măsurând şi răsplătind fiului lui Cursar. Şi iubea Tiridat pe Grigorie, văzând că-i slujea cu toată osârdia. Însă, ştiindu-l că este creştin, se mâhnea asupra lui şi îl defăima. Iar acesta, nebăgând în seamă nedreapta mânie a stăpânului său, îşi păzea credinţa cea fără de prihană în Hristos Domnul.

    În zilele acelea a fost năvălirea goţilor asupra provinciilor Romane, şi cel ce împărăţea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva goţilor. Dar când erau romanii aproape de goţi şi stau taberile faţă în faţă la război, voievodul goţilor invită pe împăratul Romei că singuri, deosebi să se bată. Iar împăratul Romei, temându-se să iasă singur, căuta pe unul în locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goţilor. Şi a aflat pe Tiridat, ostaşul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat şi, îmbrăcându-l în armele împărăteşti, l-a pus împotriva voievodului goţilor pe care, când s-a lovit Tiridat la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goţilor, l-a prins viu şi l-a dus la împăratul Romei. Toată oastea goţilor a biruit-o atunci. Pentru aceasta împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, şi l-a pus rege în Armenia (287-330) şi i-a făcut lui pace cu perşii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dânsul în Armenia ca o slugă credincioasă.

    Când regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiţei Artemida, spre care avea mai multă osârdie, mult şi adeseori ruga pe Grigorie ca să jertfească idolilor cu dânsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pământ.

    Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare pe sfântul Grigorie. Mai întâi i-a băgat în gură un lemn între fălci, deschizându-i cu sila gura foarte mult, încât nu putea să o mai închidă şi să grăiască ceva, şi apoi un bolovan mare de sare – în Armenia acel fel de bolovani se sapă din pământ, şi l-a legat apoi de grumaji, şi cu picioarele în sus l-a spânzurat. Aşa a răbdat sfântul şapte zile spânzurat, iar în a opta zi, spânzurat fiind, l-a bătut deasupra cu beţe fără de cruţare şi a făcut fum din gunoaie dedesubt şi l-a chinuit cu acel fum cu capul în jos, spânzurat, alte şapte zile. Iar el, spânzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos şi pe cât îi era lui cu putinţă – scos acum fiind lemnul din gură – învăţa pe norodul cel ce stă de faţă şi privea la chinuirea lui ca să creadă într-unul, adevăratul Dumnezeu. Apoi, fiindcă s-a aflat nemişcat în credinţă şi viteaz în răbdare, i-au strâns picioarele între scânduri şi le-au legat tare cu funii şi bătându-i în călcâie şi în glesne piroane de fier, i-a poruncit să umble. Iar el, umblând, cântă: „Pentru cuvintele buzelor tale eu am păşit pe căi silnice”. Şi iarăşi: „Mergând, mergea şi plîn-gea, aruncând seminţele sale şi, venind, vor veni cu bucurie, luându-şi mănunchele sale”.

    Prigonitorul a poruncit să-i zgârie cu nişte unelte şi să-i scrijelească capul, în nări pucioasă şi sare cu oţet să-i toarne şi capul într-un sac plin de funingine şi cenuşă să-i lege; şi aşa a petrecut sfântul şase zile. Şi iar, legându-l de picioare, l-a spânzurat cu capul în jos, şi mulţime de apă au turnat cu sila în pântecele lui, muncind şi batjocorind pe sfânt, pentru că nu era nici o ruşine în ochii aceia care erau plini de toate necurăţiile cele fără de ruşine. După chinul acela îl amăgea pe pătimitorul cu cuvinte viclene împărăteşti spre închinarea la idoli, dar neplecându-se la amăgire, iar l-au spânzurat prigonitorii, şi cu unghii de fier i-au strujit coastele. Şi arzându-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au târât pe pământ, gol, peste piroane de fier ascuţite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniţă şi acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.

    A doua zi, scoţându-l din temniţă, a stat cu faţa veselă înaintea împăratului, neavând nici o rană. Văzând împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia că Grigorie va împlini voia lui şi a vorbit către dânsul cu pace, trăgându-l la păgânismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfântul Grigorie cuvintelor împărăteşti amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalţe picioarele cu nişte încălţăminte de fier şi, ferecându-l în obezi, să-l păzească până a treia zi; iar după acele trei zile, l-a chemat şi i-a zis: „În zadar nădăjduieşti în Dumnezeul tău, că n-ai nici un ajutor de la Dânsul”. Grigorie a zis: „Nebunule împărate! Tu singur îţi găteşti ţie chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi şi nu voi cruţa trupul meu pentru Dânsul; că pe cât omul cel din afară se strică, cu atât mai mult cel dinăuntru se înnoieşte”.

    După această a poruncit să se topească o căldare de plumb şi să toarne plumb de acela peste tot trupul sfântului, iar el răbdând, mărturisea pe Hristos neîncetat.

    Deci, gândind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de faţă i-a zis: „Să nu omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatăl tău l-a ucis, şi împărăţia Armeniei a dat-o perşilor în robie”. Auzind aceasta împăratul s-a umplut de râvna mare pentru sângele tatălui său şi a poruncit ca, legând mâinile şi picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adâncă, în cetatea Artaxat. Iar groapa aceea era plină de noroi, de şerpi, de scorpii, de toate jivinile cele veninoase şi de viermi. În acea groapă aruncară pe sfântul Grigorie şi patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine târâtoare.

    O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca lui în fiecare zi câte o părticică de pâine, cu care a rămas în viaţă.

    Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gândi la dânsul. După aceasta s-a bătut cu perşii, şi a cuprins pământul lor până la Siria, şi s-a întors cu mare biruinţă şi triumf.

    În vremurile acelea, Diocleţian (284-305), împăratul Romei, a trimis în toată stăpânirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă decât toate, pe care să o ia spre însoţire. Şi căutând, trimişii aflară o fecioară creştină, anume Ripsimia, care într-o mănăstire de fecioare, sub grija egumenei Gaiană, petrecea în post şi în rugăciuni logodindu-şi fecioria sa lui Hristos. Scriind trimişii descrierea feţei fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat. Pe care văzând-o împăratul a iubit frumuseţea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dânsa şi a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar ea, în inima sa, a zis către Hristos: „Nu mă voi depărta de la tine, mirele meu Hristos, şi fecioria mea cea afierosită Ţie, nu o voi face de hulă”. Şi aşa, făcând în taină sfat cu surorile şi cu stareţa sa, Gaiană, adunându-se toate cu dânsa, au fugit şi s-au dus în Armenia cu mare şi nemaipovestită nevoie, pe care au răbdat-o în cale, suferind foame şi osteneală fără de număr. S-au sălăşluit înaintea cetăţii Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau în cetate şi lucrând la oameni, aduceau pentru plată hrană lor şi celorlalte. Şi erau cu toate la număr treizeci şi şapte, care au vrut a pătimi toate acolo a răbda nevoia şi necazul. Înştiinţându-se Diocleţian că Ripsimia a fugit în Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu care era în mare dragoste, înştiinţându-l pe el şi spunându-i că: „Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creştini, şi şi-au ales ca să se rătăcească, cu ruşine, prin ţări străine decât să-mi fie mie soţie. Ci, aflând-o pe ea, sau să o trimiţi la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe ea de soţie”.

    Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni şi, înştiinţându-se unde se află, a poruncit să pună straje împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflând de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumuseţe, s-a aprins şi a trimis la dânsa toate podoabele cele vrednice de cinstea împărătească, ca într-însele gătindu-se, să fie adusă la dânsul. Iar ea, după învăţătura stareţei Gaiană, – care o crescuse pe ea din tinereţe, – a lepădat toate podoabele acelea şi n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit şi Gaiană către trimişi: „Iată, toate fecioarele acestea sunt logodite Împăratului Ceresc şi nu este cu putinţă că vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pământească”. Şi s-a făcut din senin un tunet înfricoşat şi un glas din cer s-a auzit zicând către fecioare: „Îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci cu voi sunt”. Iar ostaşii cei trimişi atât de tare s-au înfricoşat de glasul tunetului aceluia, încât au căzut la pământ. Iar unii din cei căzuţi de pe căi au murit, călcaţi fiind de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimişii înfricoşaţi cu mare spaimă şi spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplându-se de mânie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu sabia şi numai pe Ripsimia s-o aducă la dânsul cu de-a silă. Drept aceea, năvălind asupra lor ostaşii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: „Să nu pierdeţi pe aceste fecioare, dar pe mine duceţi-mă la împăratul vostru!” Şi luând-o pe ea, o duseră, nefăcând rău celorlalte fecioare, care după plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergând, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele său, şi striga către Dânsul: „Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din mâna câinelui pe cea una născută a mea”. Apoi, ducând-o în camera împărătească, şi-a ridicat în sus ochii săi cei trupeşti şi sufleteşti, şi cu tărie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mâna sa cea atotputernică, şi îşi aducea aminte de ajutorul Lui cel minunat şi milostiv, pe care de de-mult l-a arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mâinile lui faraon şi de la înecare l-a mântuit, pe Iona în pântecele chitului întreg l-a păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămaţi de foc, precum pe fericită Suzana a izbăvit-o de depravaţii bătrâni, aşa şi pentru sine se rugă ca să fie mântuită din silirea lui Tiridat.

    A intrat la dânsa împăratul şi văzându-i neobişnuita ei frumuseţe, s-a mirat şi s-a aprins foarte spre dânsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh şi de pofta trupească, s-a apropiat de dânsa, cuprinzând-o şi vrând s-o sărute şi să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit lui tare, şi luptându-se mult cu dânsa împăratul, n-a putut să-i facă ei niciun rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfânta fecioară decât Tiridat cel vestit şi tare ostaş. Şi cel ce oarecând pe voievodul goţilor l-a biruit fără de sabie şi pe perşi i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum oarecând celei întâi muceniţe, Tecla.

    Deci, nesporind împăratul nimic, a ieşit din cămară şi a poruncit să trimită după Gaiană, ştiind că aceea era învăţătoarea ei, pe care aflând-o degrabă, au adus-o. Şi o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească voia. Gaiană venind, grăia cu dânsa în limba latină, ca armenii cei ce erau de faţă să nu înţeleagă cuvintele lor, şi o povăţuia nu la cele ce erau pe pofta împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curăţii. Pentru că învăţa pe Ripsimia cu hotărâre şi o îndemna ca să păzească până în sfârşit curăţia ei cea logodită lui Hristos şi să-şi aducă aminte de dragostea Mirelui său şi de cunună cea gătită fecioriei ei şi să se teamă de înfricoşata judecată şi de gheenă care va înghiţi pe cei ce nu-şi păzesc făgăduinţa, zicând: „Mai bine este ţie, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decât acolo în veci. Au nu ştii ce grăieşte în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus Hristos? Nu vă temeţi – zice – de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă! Deci, să nu pofteşti păcatul niciodată, măcar de te-ar şi ucide necuratul împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat şi nestricăcios, Mirelui tău Cel Ceresc”.

    Iar unii din cei ce erau de faţă ştiind limba latină, au înţeles ce grăia Gaiană către Ripsimia şi au spus la ceilalţi slujitori; iar aceia, auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiană şi i-au sfărâmat dinţii poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul porunceşte. Apoi, fiindcă nu înceta Gaiană a învăţa pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia şi văzând că nu sporeşte nimic, a început ca un îndrăcit a se lovi pe sine şi a se tăvăli pe pământ. Şi în acea vreme noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia şi, scăpând, a fugit din cetate, nevăzând-o nimeni. Apoi, aflând pe surorile sale, le-a spus lor de biruinţa ei asupra vrăjmaşilor, că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat şi au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre ruşinare pe mireasă Sa. Şi toată noaptea aceea au cântat rugându-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necuraţii au prins pe Ripsimia şi au ucis-o cu amară moarte. Mai întâi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcând-o şi la patru stâlpi mâinile şi picioarele întinzându-i, au legat-o şi cu lumânări au ars-o. După aceasta pântecele ei cu pietre ascuţite l-au rupt, încât toate cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfîr-şit i-au scos ochii şi pe toată au tăiat-o în bucăţi şi aşa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară moarte.

    Deci, au prins şi pe celelalte fecioare, surori şi împreună pustnice ale ei, treizeci şi trei, şi cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncară spre mâncare fiarelor. Iar pe Gaiană ceea ce era stareţă, cu moarte mai amară au omorât-o, cu alte două fecioare care erau cu dânsa: mai întâi, găurindu-le picioarele, le-au spânzurat cu capul în jos şi de vii le-au jupuit pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras şi le-au tăiat, după aceea pântecele cu pietre ascuţite tăindu-le, a tras afară cele dinlăuntru ale lor, la sfârşit le-au tăiat capetele şi aşa au trecut la logodnicul lor, Hristos.

    Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a şasea zi după moartea acelor fecioare şi-a venit în sine şi s-a dus la vânat. Iar prin rânduiala lui Dumnezeu cea de mirare şi minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare încât a prefăcut nu numai mintea, ci şi asemănarea cea omenească în schimonosire şi s-a schimbat în asemănare porcească, aşa că după tot chipul s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om şi-a schimbat forma în dobitoc, să-şi zugrăvească înaintea ochilor tot aşa şi pe Tiridat, că în loc de om vier îl vedea. Şi nu numai împăratul singur, ci şi alţii, toţi voievozii şi ostaşii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea fecioarelor, erau îndrăciţi şi fugeau prin dumbrăvi şi pe câmpii, rupându-şi hainele de pe ei şi mâncându-şi chiar carnea lor. Aşa îi certă pe ei mânia lui Dumnezeu pentru sângele nevinovat vărsat. Şi nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mânie a lui Dumnezeu?

    Însă Dumnezeu, milostiv fiind, „Care nu până în sfârşit se iuţeşte, nici în veac se mânie, şi de multe ori pedepseşte spre folos”, ca răutăţile omeneşti să le întoarcă spre mai bine, plecându-Se prin obişnuită îndurarea Sa, i-a miluit pe ei aşa: surorii împăratului, Cusaroductei, i s-a arătat în vis un bărbat înfricoşat, în slavă mare, şi i-a zis: „De nu va fi scos Grigorie din groapă, Tiridat nu se va tămădui”. Deci, deşteptându-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toţi era de necrezut lucrul acesta, pentru că cine se aştepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut între tot felul de jivini şi pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă şi au strigat: „Oare eşti viu Grigorie?” Şi a răspuns din groapă Grigorie: „Sunt viu, cu darul Dumnezeului meu!” Şi-l scoaseră de acolo veşted cu unghiile şi cu părul crescut mare, uscat şi negru de tină şi de nevoile cele mari. L-au spălat şi, în haine noi îmbrăcându-l şi întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul cel ce era în chip de vier. Şi ieşiră la sfântul Grigorie toţi cu cinste mare închinându-se şi căzând la picioarele lui şi rugându-se că el să roage pe Dumnezeul său şi să ceară tămăduire împăratului, voievozilor şi ostaşilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai întâi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Şi adunând trupurile lor cele aruncate pe câmp, plângea de tirania cea fără de omenie a necuraţilor prigonitori. Şi a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăţa pe ei ca să se întoarcă de la idoli şi să creadă în unul Dumnezeu şi în Iisus Hristos fiul Lui, şi aşa să nădăjduiască spre mângâierea şi darul Lui. Şi le spunea lor că pentru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cercetă, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei credinţe din întunericul închinării de idoli. Învăţându-i pe ei să sporească în Hristos, le punea lor pocăinţă. Şi văzându-le smerenia, le-a poruncit să zidească o biserică mare, pe care de-grabă au zidit-o şi a adus într-însa Grigorie, cu mare cinste, trupurile fericitelor muceniţe şi punând o cruce în biserică, a poruncit oamenilor ca să se adune acolo şi să se roage. După aceea l-au dus pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca să se roage lor şi să le milostivească, ca ele să se roage pentru dânsul Domnului Iisus Hristos.

    După ce a făcut aceasta împăratul, mai întâi din voievozii şi ostaşii cei îndrăciţi li s-au redat chipul cel omenesc şi au ieşit duhurile cele viclene şi toţi s-au tămăduit; şi mulţime de alţi bolnavi se tămăduiau de către Sfântul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.

    Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credinţa în Hristos şi poporul a sfărâmat capiştile idoleşti, şi a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar împăratul îşi mărturisea înaintea tuturor păcatele şi iuţi-mea sa şi propovăduia certarea şi darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povaţă spre tot lucrul bun şi a trimis în Cezareea Capadociei pe Sfântul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca să-l sfinţească pe el episcop al lor. Sfinţit fiind Grigorie, când s-a întors de acolo, a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoştea că sunt vrednici, şi i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi celălalt popor, începând de la curtea împărătească, până la cel mai din urmă sătean. A adus mulţime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dânsele săvârşind jertfa cea fără de sânge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rânduit toate cele spre fapta bună, spre trebuinţa bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblând din cetate în cetate.

    Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu, încât nu numai pe cei din Armenia, ci şi pe cei din celelalte ţări i-a adus Sfântul Grigorie la Hristos: perşii, asirienii, midenii. A zidit mulţime de mănăstiri, în care bine înflorea desăvârşirea evanghelicească.

    Rânduindu-le Sfântul Grigorie pe toate aşa bine, s-a dus în pustie, unde şi-a sfârşit şi viaţa sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.

    Împăratul Tiridat vieţuia în mari fapte bune şi în înfrânare atâta de mare încât era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfântului Grigorie luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăţi care din tinereţe petrecea viaţă călugărească. L-a sfinţit în Capadocia pentru rânduiala bisericilor dumnezeieşti celor din părţile Armeniei, şi l-a trimis împăratul şi la soborul cel din Niceea, împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute şi optsprezece sfinţi părinţi.

    Aşa a crezut Armenia şi slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate bunătăţile multă vreme, şi lăudând pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com