Influenţa valorilor religioase asupra procesului de formare a constituţiei moderne

În literatura juridică se recunoaște faptul că începuturile vieții juridice a societății au fost asociate cu fenomenul religios, din care motiv iniţial dreptul a fost conceput ca fenomen divin [1], lucru firesc și natural, deoarece este cunoscut că până la apariția statului, ordinea socială s-a întemeiat pe o esență religioasă [2].

Este constatat faptul că în cadrul civilizației sumeriene* preoții erau administratori care planificau ”eforturile maselor umane”. Aceștia supravegheau alocarea terenurilor, urmăreau ca cea mai mare parte din recoltă să fie depozitată în hambarele templelor. Ei erau singurii care știau să calculeze sosirea anotimpurilor, să proiecteze canale și să îndrumeze lucrările de întreținere a acestora, să ducă evidența unor date fără de care era imposibilă coordonarea eficientă a activităților sociale. Dar cel mai important atribut al preoților era aura supranaturală cu care erau înzestrați ”aleșii” zeilor pentru a comunica cu oamenii de rând. Această autoritate acorda preoților posibilitatea ca să-și dezvolte ”capacitățile de organizare atât în sfera religioasă, cât și în cea practică până  când au reușit să ridice societatea sumeriană la nivelul primar de civilizație” [3].

La acea perioadă practica religioasă și doctrina teologică au evoluat, mai ales în perioada timpurie a construirii orașelor sumeriene,  dezvoltându-se odată cu consolidarea procesului de administrare de către preoți a comunității templului, cu care se aflau într-o strânsă independență. Fiecare oraș sumerian era considerat proprietate a unui anumit zeu, locuitorii orașului respectiv fiind considerați sclavii acestuia. Astfel, teologia sumeriană, promovând doctrina conform căreia oamenii erau sclavii zeilor, asigura efectiv ascultarea față de preoți [4]. Treptat, în administrația preoților apar deficiențe legate de faptul că comunitatea templului devenise o unitate administrativă prea mică, și în consecință apare realitatea semilaică care administra paralel cu vechea administrație a templului. Drept rezultat, instituția regalității în Sumer a fost stabilită prin ”suprapunerea unor relații militare peste un sistem politico-religios mai vechi”, regii organizându-și autoritatea militară și judiciară supremă, inclusiv curtea regală prin analogie cu lăcașurile divine [5].

Toate acestea au contribuit la apariția unei teorii politice la baza căreia stătea un principiu de bază al religiei mesopotamiene antice, potrivit căreia capacitatea de a conduce venea de la zei. În același timp regalitatea era învestită cu o puternică aură religioasă și prin participarea personală a regelui la ritualurile religioase [6].

Odată cu apariția scrisului a devenit posibilă și transpunerea pe hârtie a miturilor și frazelor rituale care, în viziunea noastră, au influențat apariția unor reglementări fundamentale de genul celor cuprinse în constituții. Unul dintre monumentele acestei epoci este poemul Dreptul care suferă a cărui idee principală a fost că ”zeii ar trebui să fie drepți față de oameni și să nu se comporte în mod arbitrar” [7].

După anul 1500 î.Hr. preoții abandonează speculațiile teologice, concentrându-se asupra compilării de cataloage și liste de cuvinte care se transformă treptat în enciclopedii ale cunoștințelor și doctrinelor tradiționale. Toate acestea au avut impact și asupra procesului de răspândire a civilizațiilor. De exemplu, statutul divin al faraonului egiptean oferea guvernării centrale o stabilitate mult mai sigură decât cea care a aparținut regilor Mesopotamiei, deoarece doctrinele religioase egiptene îi confereau acestuia o autoritate asupra supușilor săi într-o țară al cărei conducător nu era totuși divin [8].

Un alt argument în sprijinul ideii despre influența cadrului religios asupra procesului de apariție a constituțiilor este și conservatismul religios, cum a fost în cazul Babilonului, unde ”…preoții babilonieni nu au fost obligați să se acomodeze unei noi și diferite imagini despre lume…” [9]. Astfel vechile tradiții ale arhitecturii religioase au fost păstrate cu sfințenie… [10]. În perioada casită și cea asiriană, indivizii sperau la o comunicare mai personală, mai eficientă cu conducătorii divini ai lumii… folosind procedee de divinație, rezervate anterior problemelor de interese public și comunitar. Ca rezultat zeii din panteon ”au fost, pe de o parte, democratizați, pe de altă parte, universalizați…” [11]. De aceasta au profitat preoții pentru că ei au obținut noi funcții sociale și noi surse de venit, ”încercând să medieze între persoanele particulare și marii zei” [12].

Izvoarele literare din sec. al XIII-lea î. Hr. demonstrează că marii regi din acea perioadă erau ”prizonieri ai preoților, care, în calitatea lor de apărători ai vechiului ritual și interpreți ai oracolelor, controlau minuțios toate acțiunile zilnice ale monarhilor” [13].

În primul mileniu î. Hr., odată cu apariția în religie a unor inovații care ”au eclipsat cu timpul cele mai mari realizări ale curților imperiale”, religia contribuie la cele mai importante realizări culturale [14].

Un alt exemplu este localizat în perioada istorică în care își are începutul clar religia ebraică, când o parte a populației evreiești pornise să străbată deșertul (apr. în sec. al XIII-lea î.Hr.) sub conducerea lui Moise. Schimbarea modului de viață, de la munca forțată în interesul public la viața hoinară din deșert, necesita legi clare, aplicabile în noile condiții. Situația devenise complicată și prin faptul că vechile obiceiuri fusese uitate, iar cei ce l-au urmat pe Moise erau de origini diferite, astfel lipsindu-le o conducere și o organizare tradițională. În aceste circumstanțe, consideră William H. McNeill, era natural și inevitabil ca legea lui Moise să îmbrace o formă religioasă, inclusiv cele zece porunci [15]. Când tribul reformat de Moise s-a localizat în Palestina, celelalte triburi, neavând o lege scrisă au adoptat religia lui Iehova. Ulterior scrierile istorice ale evreilor au fost influențate de religia lui Iehova, al cărui rol ca Dumnezeu al Oștirilor, însemna că puterea lui se manifestă ”cel mai distinct în sfera politică și militară” [16].

În societatea evreiască timpurie profeții au devenit principalii purtători de cuvânt ai religiei lui Iehova, din care motiv întreaga comunitate le cerea sfatul în orice problemă importantă. Cuvintele unui profet nu puteau fi ignorate nici măcar de regii și preoții ale căror acțiuni le denunța [17]. Profeții mai proclamau dreptatea și mila lui Dumnezeu, susținând că motivul pentru care el intervenea în viața oamenilor era ”ajutarea celor drepți și pedepsirea răului”. În viziunea lui William H. McNeill, „această combinație de putere universală și dreptate absolută a exaltat tendințele spre universalism religios și individualism etic”, apărute și în alte religii ale Orientului Mijlociu în acea perioadă [18].

Interacțiunea dintre evoluția religiei și organizarea politică (deci și fundamentarea constituționalismului) devine și mai puternică din momentul în care iudaismul din religia unui trib se transformă într-o ”lege și o doctrină care pretindea validitate universală…” [19].

Odată cu scăderea puterii regale în Grecia antică, magistrații au preluat funcțiile religioase ale monarhilor pe care le-au îmbogățit concomitent cu întărirea bogăției și organizării statului [20].

Apariția creștinismului este considerat unul dintre momentele cele mai importante din istoria lumii, care, în viziunea noastră, nu putea să nu influențeze și apariția constituției.

De exemplu, în Imperiul roman apariția creștinismului a condus la distingerea ”împărăției propovăduirii” de ”împărățiile pământești”: ”dați dară pe cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului și pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” [21].

Așadar, evoluția în etape a procesului intelectual al omenirii demonstrează că religiei îi revine un rol mare în perioada iniţială de formare a statului. În acele timpuri, normele religioase aveau un caracter autoritar, ele serveau la consolidarea sistemului social şi politic respectiv. Mai cu seamă în societăţile cu componenţă multietnică canoanele religioase asigurau transmiterea valorilor respective tinerei generaţii.

După Revoluția franceză în 1789, din toate corporațiile și grupurile sociale care mediaseră autoritatea centrală și supușii individuali, numai Biserica a acordat rezistență uzurpărilor întreprinse de către guvernul revoluționar. Cu toate că în 1790 Biserica își pierde domeniile, iar clerul începe să fie salarizat de stat, acest fapt n-a transformat Biserica într-o ramură a birocrației guvernamentale, deoarece „autoritatea preoților și a episcopilor nu provenea din suveranitatea populară și nici de la stat, ci din pretențiile lor de succesiune apostolică” [22].

”Modernismul” religios care considera că divinitatea și revelația divină sunt înţelese de om ca „procese complementare, progresive în timp, reprezenta reacția extremă față de noul spirit al epocii” [23].

Actualmente în religiile orientale (iudaism, budism, islam) are loc moştenirea acestor valori şi lupta pentru statornicire şi neschimbare. De exemplu, pentru poporul evreu, Sfânta Scriptură însemna totul. În ea se căutau remedii împotriva fărâmiţării poporului şi pierderii particularităţilor lui naţionale. În felul acesta, Sfânta Scriptură îndeplinea funcţia de autoconservare a poporului [24]. În zilele noastre, în unele ţări din Orient Sfânta Scriptură îşi păstrează importanţa ca sursă a dreptului constituţional.

În creştinism, de asemenea, valorile (poruncile) reflectă anumite modele de comportament. În lumea contemporană, unde în multe ţări biserica este separată de stat, religia îi oferă omului spiritualitate, posibilitatea de a se desăvârşi, de a învăţa să iubească alţi oameni şi de a fi tolerant faţă de ei. Spiritualitatea îi este necesară omului ca fiinţă creatoare și unica în lume înzestrată cu raţiune. Ea îi oferă omului posibilităţi nelimitate de a crea. Biserica salută creaţia în sens pozitivist. Sarcina bisericii creştine este de a ajuta omul la găsirea unei anumite concepţii de viaţă. Una dintre funcţiile principale ale statului este asigurarea ordinii de drept. Sarcinile statului şi cele ale bisericii sunt diferite.

Treptat, în cadrul societății și în procesul de evoluție a fenomenului juridic s-a produs o serie de metamorfoze, care s-au soldat cu crearea bazelor jusnaturalismului, ca rezultat dreptul fiind extras din transcendentalismul religios și plasat în zona rațiunii umane [25]. A trecut mai bine de un secol de când autoritățile politice s-au separat de cele religioase, însă comunicarea dintre politic și religie rămâne a fi intensă. În calitate de argument poate servi utilizarea în limbajul politico-juridic a expresiilor de genul: ”sacralitatea națiunii”, ”drepturi sacre”, ”voința națională și grație divină”, ”purificarea vieții politice” etc. considerate a fi împrumutate din limbajul religios [26].

Unele constituții în vigoare conțin în textul normativ formule religioase care apar în calitate de vector spiritual al creștinismului. De exemplu, Constituția Greciei începe cu fraza: “În numele Sfintei, Consubstanțiale și Indivizibilei Treimi”, marcă a religiei ortodoxe majoritare a populației acestei țări. Aceeași Constituție dispune (art. 59) că înainte de intrare în exercițiul mandatului deputații depun un jurământ în care se spune: ”Mă jur în numele Sfintei, Consubstanțiale și Indivizibile Treimi, să păstrez credință Patriei și orânduirii democratice….”, iar deputații care aparțin altor culturi religioase sunt obligați să depună acest jurământ conform religiei sau credinței pe care o profesează.

În Constituția Irlandei (art. 6) se menționează că toate puterile – legislativă, executivă și judecătorească – în corespundere cu porunca lui Dumnezeu, rezidă în popor… conform Constituție României (art. 82), jurământul depus de Președintele țării şi de membrii Guvernului conține expresia: ”Așa să-mi ajute Dumnezeu!” [27], care, deși este considerată ca fiind lipsită de conținut, este rostită doar pentru ”legitimarea acțiunii politice ca fiind în armonie cu voința divinității” [28].

Majoritatea constituțiilor contemporane consacră în calitate de drept fundamental libertatea conștiinței și a cultelor religioase. Astfel, Constituția Republicii Moldova (art. 31) garantează libertatea conştiinţei, care însă trebuie să se manifeste cu toleranţă faţă de persoane şi cu respect reciproc. Constituţia nu se limitează doar la consacrarea acestui drept, dar merge mai departe, statuând și libertatea cultelor religioase și dreptul acestora de a se organiza potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate [29]. Constituția României (art. 29) dispune că libertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă, astfel încât nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, care contravine convingerilor sale. Cultele religioase sunt libere de a se organiza potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. La fel ca și în Republica Moldova, cultele religioase sunt autonome față de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate [30].

Laicizarea și raționalizarea puterii politice a avut drept urmare diminuarea influenței religiei asupra acesteia, inclusiv asupra constituției, însă nu a eliminat totalmente influența sacrului, puterea care se realizează prin mecanismul stabilit de constituție rămânând în continuare un mister pentru o bună parte din muritorii de rând.

Note și referințe bibliografice

1. I. Vida. Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ediţia a V-a. Bucureşti: Universul Juridic, 2012, p. 21.
2. C. Schmitt. Teologie politică, traducere de L. Stan și L. Turcescu. București: Editura Universal Dalsi, 1996, p. 56.
* Izvoarele istorice nu furnizează date privitor la originile sumerienilor. Totuși se constată că aceștia au venit în văile Mesopotamiei dinspre sud. Primele orașe care nu erau decât ”sate mari” erau concentrate în partea sudică a câmpiei aluvionale. Sumereienii divizau terenul irigat în suprafețe mari care aparțineau unui zeu, dar administrate de preoți în numele lui.
3. William H. McNeill. Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv. Chișinău: Editura ARC, 2000, p. 33.
4. William H. McNeill, op. cit., p. 40.
5. William H. McNeill, op. cit., p. 42-43.
6. Ibidem, p. 52.
7. Ibidem, p. 60.
8. Ibidem, p. 74.
9. William H. McNeill, op. cit., p. 136.
10. Ibidem, p. 136.
11. Ibidem, p. 137.
12. Ibidem.
13. Henri Francfort, kindhip ande the Gods, Chicago, University of Chicago Press, 1948, p. 235-255. Apud William H. McNeill, op. cit., p. 147.
14. William H. McNeill, op. cit., p. 150.
15. William H. McNeill, op. cit., p. 157-158.
16. Ibidem, p. 158.
17. Ibidem, p. 160.
18. Ibidem.
19. Ibidem, p. 164.
20. Ibidem, p. 203.
21. Matei, XXII, 21. În: Biblia, 1944, p. 1125-1126.
22. William H. McNeill, op. cit., p. 733.
23. Ibidem, p. 747.
24. Христианство: Энциклопедический. словарь. Т. 1. Москва, 1993, p. 257.
25. I. Vida, op. cit., p. 21.
26. A. Amititeloiaie. Puterea politică din România contemporană și tendințele ei discreționare. Iași: Junimea, 2009, p. 26 27. Constituţia României nr. 429/2003. În: Monitorul Oficial partea I nr. 767 / 31 din 31 octombrie 2003.
28. A. Amititeloiaie, op. cit., p. 26.
29. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
30. Constituţia României nr. 429/2003. În: Monitorul Oficial partea I nr. 767 / 31 din 31 octombrie 2003.
31. Constituţia României nr. 429/2003. În: Monitorul Oficial partea I nr. 767 / 31 din 31 octombrie 2003.
32. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29.07.94. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
33. Amititeloiaie A. Puterea politică din România contemporană şi tendinţele ei discreţionare. Iaşi, Junimea, 2009.
34. Francfort Henri. Kingship and the Gods. Chicago, University of Chicago Press, 1948.
35. Matei, XXII, 21, în Biblia, 1944.
36. McNeill William H. Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv. Chişinău, Editura ARC, 2000.
37. Schmitt C. Teologie politică. Traducere de L. Stan şi L.Turcescu, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1996.
38. Vida Ioan. Legistica formală. Ediţia a V-a, revizuită şi completată. Bucureşti, Universul juridic, 2012.
39. Христианство. Энциклопедический Словарь. Энциклопедический словарь Брокгауза и Ефрона. Новый энциклопедический словарь Брокгауза и Ефрона. Православная богословская энциклопедия. Тома 1-3. – Москва, Научное изд-во „Большая Российская энциклопедия”, 1993.