Aşchii de cer (II)

1. Când l-au prins pe Iisus, preoţii sinedriului I-au reproşat: “Ai vorbit la mii de oameni. N-au înţeles nimic”.

Ca şi cum în lumea aceasta ar avea sens doar ceea ce înţeleg cei care nu înţeleg nimic.
Preoţii se refereau la fraze de felul: “Eu voi strica Templul acesta şi în trei zile voi ridica altul” ş.a.
Slujitorii lăcaşului ascultaseră acea ameninţare ca pe un fragment de basm, din cele care, bănuim, îşi spuneau şi evreii acum două mii de ani.
Or, templul acela fusese ridicat de oameni vreme de câteva sute de ani.
Dar Iisus se referea la o altă stare şi la o altă dimensiune de Templu.
La trei zile după moartea sa omenească de pe cruce, El a înviat, Învierea fiind reperul cel mai important al religiei creştine.

2. Când Pilat a întrebat mulţimea: “Pe care dintre cei doi vreţi să vi-l eliberez: pe Iisus sau pe Baraba?!”, cei mulţi au scandat atunci, precum astăzi un stadion la meci: “Pe Ba-ra-ba! Pe Ba-ra-ba!” Baraba era un “întemniţat vestit”, spune evanghelia lui Matei. Pilat a zis: “Dar ce să fac cu Iisus?” Şi stadionul a scandat din nou: “Răstigneşte-l Răs-tig-neş-te-l!” Atunci Pilat a mai întrebat: “Dar ce rău a făcut?” Iar răspunsul mulţimii a fost: “Răs-tig-neş-te-l!”
Aceasta a fost unica lui vină.
Pentru o gloată dorinţa ei – “Răstigneşte-l!” – e chiar vina celui condamnat.
Acesta a fost şi motivul pentru care Mântuitorul a fost suit pe cruce şi răstignit ca un fur.
(Este primul referendum atestat în istorie, care vine şi ca o avertizare pentru cei care intenţionează să supună unor referendumuri denumirea limbii, a poporului, a naţionalităţii basarabenilor.
Îi spuneam unui medic: dacă întrebi poporul cum să-ţi taie apendicele, el ţi-l taie cu tot cu stomac).

3. După ce Dumnezeu a făcut neamurile, tare multe necazuri au tot dat peste români. Şi atunci, ca să le mai ia din necaz, Cel de Sus le-a dăruit întru mângâiere lacrima. „Plângeţi şi-o să mai treacă din durere, le-a zis Cel de Sus, adăugând îngăduitor: Şi lacrimile voastre se vor aduna într-un iaz mic…”.
…Şi aşa a apărut Marea Neagră.

4. Irina Covaci, soţia scriitorului Boris Covaci (cu bunic împuşcat la Ivdel şi bunică decedată în Siberia), pe când era mică, aflase în Taiga de la părinţi că cea mai mare sărbătoare a anului este Paştile, şi-atunci a întrebat-o pe bunica ei:
– Când va fi Paştile?
– Mâine, i-a răspuns aceea.
A doua zi copila s-a sculat cu noaptea-n cap şi i-a spus fratelui ei mai mic:
– Scoală, Vasile, că azi e mâine.

5. Îmi povesteşte un domn (aşa-şi zicea, „eu sunt domn, domnilor”) pre numele lui Constantin Constantin:
– Când am venit din închisoare, băiatul meu avea 19 ani, stătea în poartă şi, când i-am dat „Bună ziua”, nerecunoscându-mă, în loc să-mi răspundă la bineţe, m-a întrebat: „Dumneata pe cine cauţi, tovarăşe?” Iată ce făcuseră antihriştii din tată şi fiu, doi „tovarăşi”. Şi abia când am început să plâng, m-a recunoscut: „Plângeai ca bunelul, când i se făcea dor de tine”, mi-a zis mai târziu. În loc să se bucure, se speriase. Se temuse să mă invite în casă, m-a ţinut în prag până a ajuns maică-sa, adică nevastă-mea, de nu ştiu unde, şi mi-a spus să intru în casa pe care o ridicasem cu mâinile mele, dar care între timp mă uitase şi ea.

6. În Noul Testament Satan citează din Biblie (“Este scris… etc.”). El cunoaşte Sfintele Scripturi, pe care le-a citit şi din care scoate pasaje rupte de contextul lor.
Ba mai mult, el poate să-l imite pe Dumnezeu.
Satan poate să-l copieze în asprimea, în severitatea, în intransigenţa Lui, dar niciodată n-o să-l poată imita în bunătatea Lui. Asprimii, severităţii, intransigenţei Celui Rău îi va lipsi mereu bunătatea, blândeţea, buneţea, proprii asprimii, severităţii, intransigenţei divine.

7. Ce vârstă are Hamlet?
Ori de câte ori citesc textul lui Shakespeare, am impresia că prinţul are 33 de ani, vârsta lui Iisus.
Ţi-ai putea închipui un Hamlet prea tânăr, în aşteptarea actorului care să-l joace pe el, sau un Hamlet îmbătrânit, în aşteptarea actorului pe care să-l joace prinţul?!

8. Fericitul Augustin afirmă: “Iubeşte, şi fă ce vrei”.
Libertatea de acţiune, ca o condiţie a iubirii.
În contextul iubirii de Iisus, totul îţi este permis. Dar asta după ce vei şti să alegi între Bine şi Rău.
Iubirea este cea care l-a smuls pe om dintre animale şi l-a aşezat între sfinţi.

9. Toate revoluţiile au venit să-şi îndemne concetăţenii: “Nu vă temeţi de Dumnezeu!”

10. Când iubeşte, omul e gata să-i ierte celui drag şi crimele.
Când nu-l mai iubeşte, nu-i poate ierta nici binele pe care celălalt i l-a făcut.

11. Mătuşa Agafia zâmbeşte tot timpul. Cui? Probabil, propriilor amintiri, când era cea mai frumoasă. “La ce te gândeşti?”, o zădăr când o surprind absentă la cele care se întâmplă în preajma ei. „La nimic”, zice. „De ce zâmbeşti?”, „Ca să mi se descreţească ridurile”. „Care?” „Cele de pe suflet”.
La toate întrebările care i se pun, de la o vreme, bătrâna răspunde cu un zâmbet.
– De ce taci? o întrebi.
Ea zâmbeşte.
– De ce vorbeşti?
Ea zâmbeşte.
Mătuşa Agafia zâmbeşte şi când rămâne de una singură. De ce?
– Nu vreau să mă vadă Dumnezeu tristă.

12. Nu departe de Nistru, în satul Cobâlea, se află o biserică “zidită de Ştefan cel Mare” (aşa se spune acolo, ca şi cum marele voievod ar fi fost un alt meşter Manole, constructor de biserici).
Ea e dosită de umbra unui stejar uriaş, numit şi el în pliantele turistice “Stejarul lui Ştefan cel Mare”.
În anii de după război, când i s-a spus că bisericuţa va fi închisă, preotul a adunat credincioşii şi împreună cu ei a ascuns icoanele mai vechi, prapurii lăsaţi de voievod, odoarele sfinte, cărţile bisericii donate de diferiţi domnitori în scorbura stejarului, peste care a turnat un strat protector de mortar.

În anii următori au venit din Chişinău şi din centrele raionale mai multe expediţii ştiinţifice, însoţite de diverşi comisari cu epoleţi cusuţi pe partea dinăuntru a umerilor hainei, în căutarea unor “vestigii istorice”, legate de numele domnitorului Moldovei, pe care le-ar depune într-un muzeu, dar nimeni nu ştia unde se află acestea.
Abia după 1990, când bisericuţa de sub stejar a fost deschisă, preotul, în prezenţa întregului sat, a dat la o parte cu o daltă mai mare şi un ciocan cimentul pietrificat şi a scos din ascunziş sfintele odoare, icoanele şi cărţile, care se păstraseră intacte în scorbura stejarului cărunt.
“Nu ştia nimeni de taina stejarului?” l-am întrebat pe scriitorul Arhip Cibotaru, originar din acea localitate.
“Ba da, ştia tot satul, dar sub ameninţări cumplite, de mici copii, părinţii ne preveneau să nu spunem nimănui, dacă nu vrem să ajungem în iad”.
Păstrarea unei taine de către o întreagă comunitate, cu mic, cu mare, face parte, fără îndoială, din Basarabia Profundă, parte a României Profunde, ca şi acea biserică micuţă, care a încăput în scorbura unui stejar, în aşteptare de vremuri mai bune.

13. Întunericul nu există. El e absenţa luminii.

14. La Academia Domnească de la Suceava, care a activat în timpul lui Alexandru cel Bun, dar şi al altor voievozi, feciorii de domni şi de mari boieri învăţau să vorbească în diferite limbi: valahă, latină, slavonă, grecească ş.a.
După absolvirea ei, foştii învăţăcei – de regulă, tineri gălăgioşi şi arţăgoşi – erau trimişi obligatoriu la mănăstiri ascunse în munţi sau în codri, unde timp de un an de zile aceştia urmau să înveţe să tacă.
Una dintre ele, bănuim, fusese şi Căpriana, numită în hrisoavele lui Alexandru cel Bun mănăstirea Vişnoveţ.
Şi acum aici înveţi tăcerea, ca pe un text nescris de evanghelie.
Pe călugării nevorbăreţi, pe care-i crezi, după o jumătate de zi de tăcere, că ar fi muţi din născare, îi descoperi că nu-s străini graiului, abia când îi auzi cântând în corul mănăstirii sau când îi asculţi citind la vecernie aceleaşi texte pe care alţi călugări din alte veacuri le-au citit, întru a-i învăţa ştiinţa grea a ascultării, feciorilor de domni sau de mari boieri.
E şi tăcerea o artă care trebuie învăţată. Ca şi modestia sau resemnarea.
La Căpriana, asculţi enoria de aici rugându-se şi descoperi că nu totdeauna psalmii, ca să se facă auziţi, au nevoie de cuvinte.

15. Să-ţi faci încă din zilele tale bune rezerve de fericire (de sănătate, de bunătate, de rugăciune, de prietenii, de un anume confort…) pentru zilele mai puţin vesele sau lipsite de griji: precum exploratorii în drumul lor către Polul Nord, care lasă în urmă rezerve de hrană şi combustibil, pentru traseul pe care vor reveni, care să le ajute să supravieţuiască victoriei (!) sau decepţiei, când forţele de orice fel s-ar putea să fie pe sfârşite.

16. Un călugăr, Mihail, de la mănăstirea Saharna: pe jumătate – sfânt, pe jumătate – caricatură. Noaptea dormea într-o chilie de sub pământ, cu apă de izvor pe jos, iar ziua, după ce scutura broscuţele care i se aciuau pe pătură, stătea mai mult pe dealurile de piatră de deasupra mănăstirii, ca să se încălzească.
Când vorbea, mai mult tăcea, şi când tăcea, mai mult vorbea.
Murdar pe dinafară şi curat pe dinăuntru.
Ţinea postul tot anul, dar mânca lăcuste, ca sfântul Ioan Botezătorul, şi diferite gâze, pe care le introducea de vii în gură, după ce mai întâi îşi cerea iertare de la ele.
Când copiii îl zădărau cu:
– Bună-i carnea de lăcustă?!,
zicea:
– Ia şi-o gustă!

17. Numai Dumnezeu ştie ce gândim; Diavolul – ghiceşte.

18. Poetul care ar primi onorarii pentru poemele sale seamănă cu preotul care ar primi bani pe motiv că ar crede în Dumnezeu.

19. M. e profesor de teologie. Discutăm despre suflet şi credinţa că acesta ar fi fără de moarte.
– Vom muri şi vom vedea! pune punct discuţiei interlocutorul meu plin de optimism.

Nicolae Dabija

“Altarul Credinței” – nr. 3-4, martie-mai 2013