Biserica și scandalurile

Întrebarea I: Sistemul sinodal este valabil sau ierarhii sunt abordaţi „de către supra-mitropolitul şef precum nişte clerici-ucenici aparţinând unei gigantice supra-mitropolii ”?

Răspuns: Bineînţeles că este valabil sistemul sinodal în Biserica Ortodoxă. Potrivit acestuia, fiecare mitropolit se bucură de o libertate reală în cadrele unităţii Bisericii. De altfel, modul de funcţionare a Bisericii corespunde celui al oraşelor-state din Grecia antică, iar nu modului feudal de organizare. În structurile sinodale, Arhiepiscopul esteprimus inter pares. Desigur, de multe ori acest lucru este deformat: uneori abordarea sinodală este mult diminuată, alteori, exagerată, după personalitatea fiecărui ierarh. Astfel, persoanele bolnave îmbolnăvesc şi instituţiile, iar instituţiile bolnave îmbolnăvesc persoanele într-o măsură încă mai mare. Prin urmare, de buna funcţionare a sinodalităţii Bisericii sunt răspunzători toţi episcopii, nu este posibil să se impute răspunderi doar Arhiepiscopului. De altfel, însă, în Biserica Greciei nu există un astfel de „supra-mitropolit şef”.

Întrebarea a II-a: Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, potrivit căruia „mai mulţi sunt episcopii care se pierd decât cei care se mântuiesc” are o tragică actualitate. Este, la urma urmei, atât de profundă decăderea în rândul preoţimii?

Răspuns: Cuvântul pe care l-aţi pomenit, dar şi alte asemenea cuvinte ale Părinţilor sunt întotdeauna actuale. Într-adevăr, misiunea episcopilor nu este obişnuită, iar răspunderea lor este uriaşă. Lucrarea lor nu este pur şi simplu socială şi morală, episcopul nu trebuie să se limiteze la predici moraliste, nici nu se cuvine să aibă aspiraţii politice, căci lucrarea lui este dumnezeiască şi urmăreşte tămăduirea duhovnicească a turmei, de aceea este independentă de lucrarea regimului politic şi de politicieni. Din păcate, nu corespundem toţi acestei înalte lucrări, de aceea este valabil şi astăzi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pe care îl menţionaţi în întrebarea dumneavoastră.

Referitor la cât de profundă este decăderea în rândul „preoţimii”, aceasta este o întrebare care nu permite multe răspunsuri. În primul rând, nu îmi place cuvântul „preoţime”. Atunci când preoţii devin „preoţime” şi episcopii „episcopime”, Biserica se transformă într-o religie, într-un feudalism cu ierarhii sociale şi de neam, şi, în acest caz, preotul sau episcopul se abate de la destinaţia sa. De asemenea, mă nelinişteşte un concept care domină în epoca noastră, este vorba de purificarea şi auto-purificarea Bisericii. Discursul despre purificare presupune o profundă decădere în Trupul Bisericii, iar eu nu văd acest lucru. Eu văd bolile unora dintre membrii Bisericii, de aceea îmi şi place să vorbesc despre vindecarea anumitor persoane şi mai ales a celor care nu sunt aşezaţi în Biserică unde trebuie, dar nu pot vorbi de purificare şi auto-purificare în Biserică.

Întrebarea a III-a: Capitolul scandalurilor în Biserică se va încheia vreodată sau se vor adăuga şi altele?

Răspuns: Scandalurile au existat dintotdeauna în funcţionarea organismelor vii, deci şi în Biserică. Hristos ne-a adeverit acest lucru: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18, 7). O societate “sterilizată moral” este o utopie, aşa cum o descrie şi Thomas More în cartea sa omonimă. “Societatea” lui Platon este una ideală şi câţi au vrut să o edifice au devenit ideologi, idealişti, naţionalişti, iar în cele din urmă au trecut la purificări etnice şi la vărsări de sânge. Pe mine, ca păstor de suflete, mă preocupă oamenii smeriţi, păcătoşii mă preocupă, cei care îşi simt păcătoşenia, iar nu “fariseii curaţi”. La oamenii păcătoşi şi dispreţuiţi se vede sinceritate şi autenticitate. Prin urmare, chiar dacă vor apărea noi scandaluri, şi acest lucru este foarte posibil, Biserica, prin teologia şi pastoraţia ei, le va aborda în modul pe care îl descrie un poet contemporan [Monahul Moise Aghioritul, n. tr.] atunci când vorbeşte despre Sfântul Munte: “Corabie care călătoreşte, Sfântul Munte, cu Athonul drept catarg, steag având Schimbarea la Faţă şi ancoră pe Maica Domnului, în hambare cară vin pentru Sfânta Cuminecătură, miere, ceară şi tămâie pentru înfometaţii din pridvor și pentru răniţii aşezaţi în strane”. Aşadar, nu mă neliniştesc scandalurile, pentru că i-am aflat în Biserică pe cei care le oferă celor înfometaţi şi răniţi “vin pentru Sfânta Cuminecătură, miere, ceară şi tămâie”.

Întrebarea a IV-a: Unde poate conduce acest “scandalism”?

Răspuns: După cum ştim, una e scandalul şi alta “scandalismul”. Scandalul este un fapt care are urmări pozitive şi negative, câtă vreme “scandalismul” este filosofia şi ideologia brodată pe marginea scandalurilor. Scandalurile pot sparge faţadele şi masca oamenilor falşi, oriunde s-ar afla ei. “Scandalismul” poate ajunge să fabrice alte măşti ale ipocriziei şi să ducă la crearea unor adevărate legiuni de mesianici şi nihilişti “curaţi” care să “măture” cu totul  societatea şi să o ducă la destrămare. Cei care creează “scandalismul” doresc să conducă societatea după planurile uneltite de ei, dar, la urma urmei, în istorie există acea lege a “eterogenităţii scopurilor”, adică un eveniment se vrea direcţionat undeva, dar în final se ajunge altundeva. La final învinge adevărul şi sinceritatea, în vreme ce falsitatea şi brutalitatea se pierd şi se sting.

Întrebarea a V-a: Arhiepiscopul se bucură de faptul că a făcut din Biserică o modă. Acest lucru nu ascunde însă primejdia secularizării?

Răspuns: Nu ştiu dacă Arhiepiscopul [Hristodul] chiar se bucură de asta, căci nimeni nu se poate bucura cu adevărat de ceea ce este efemer şi secundar. De altfel, pericolul secularizării a pândit dintotdeauna viaţa Bisericii, este asemănător umbrei care însoţeşte soarele, nu este deloc un fenomen nou. Eu, unul, de 20 de ani tot scriu despre secularizare, pentru că Biserica, lucrând în lume, se află permanent în pericolul de a fi influenţată de lume. Atunci când Biserica se teme de lume, ea funcţionează în virtutea fobiei de lume. Pe de altă parte, atunci când lumea, duhul lumesc, stăpâneşte Biserica, aceasta din urmă funcţionează după o viziune lumească şi secularizată. La urma urmei, Biserica este, potrivit parabolelor lui Hristos, aluatul, sarea, lumina, sămânţa etc. care dă viaţă fără a omorî, care vindecă fără să se răzbune, care luminează fără să înfricoşeze dar şi fără să îi fie frică, adică nu funcţionează nici cu de-a sila şi nici mecanic. Atunci când Biserica îşi pierde această misiune, ea devine religie, organizaţie socială, sistem moral, putere politică, iar aceasta înseamnă secularizare. Desigur, atunci când Biserica devine modă şi îşi pierde ontologia, Tradiţia şi eshatologia, atunci cade pradă veacului, ideologiei şi mesianismului, steag al oricărui tiran.

Întrebarea a VI-a: Sunteţi pentru sau împotriva separării Statului de Biserică?

Răspuns: De ani de zile tot aud de separarea Statului de Biserică, dar rareori întâlnesc acești termeni să fie bine lămuriţi. Fiecare înţelege ce vrea, ce aşteaptă el, în funcţie de ideologia în care crede. Consider că formularea “separarea dintre Stat şi Biserică” este eronată. Statului îi aparţin şi creştinii, iar Bisericii îi aparţine şi o parte a cetăţenilor. De aceea întreb: cum se va face această separare? De aceea, eu vorbesc de o delimitare a rolurilor între administraţia de stat şi cea bisericească, delimitare care, sub multe aspecte, există deja. Acest lucru este exprimat prin formula “delimitarea rolurilor”.

Personal, sunt pentru delimitarea relaţiilor dintre administraţia de stat şi cea bisericească mai ales în două puncte, dincolo de ceea ce există deja. Acestea sunt Statutul şi Dreptul Bisericesc. Amândouă acestea, după experienţa mea, nu trebuie să fie legi ale Statului. Se poate acorda prin lege personalitate juridică Bisericii şi împuterniciri în acest sens şi, în cele din urmă, Biserica să îşi alcătuiască modul ei propriu de administrare şi de acordare a Justiţiei Bisericeşti pe baza Sfintelor Canoane. În felul acesta, nu se vor amesteca atribuţiile Curții Supreme de Justiție şi ale Tribunalelor Administrative Bisericeşti. Prin urmare, în procesul de separare dintre Stat şi Biserică despre care vorbim, nu sunt cuprinse, din diferite motive, salarizarea clerului, care este prevăzută prin convenţii care au avut loc în urma cedării averii Bisericii către Stat, şi nici predarea religiei în şcolile publice, care este o obligaţie a Statului la cererea părinţilor.

Întrebarea a VII-a: Cât adevăr poate să ascundă aprecierea că nici un mitropolit nu iese în faţă, pentru că majoritatea lor zdrobitoare manifestă o pasivitate vădită?

Răspuns: Nu înţeleg formularea “nici un mitropolit nu iese în faţă”. Fiecare arhiereu are harismele lui particulare, pe care le valorifică în felul lui personal şi potrivit caracterului lui. Nu este posibil să fie prezentaţi în masă toţi arhiereii. Nici arhiereii nu pot şi nici nu trebuie să facă opoziţie, nici nu trebuie să intre în grupări aflate în competiţie. De asemenea, nu trebuie să interpretăm atitudinea arhiereilor ca “pasivitate vădită”. Se poate să existe arhierei care tac din motive personale, dar acest lucru nu se poate generaliza. Apoi, dacă vreun Mitropolit ia poziţie şi “iese în faţă”, i se aduc tot felul de acuzaţii, că “face opoziţie”, “creează imagine”, “are frustrări şi complexe”. Îmi place ca tot ceea ce face un om să fie autentic şi să reziste în timp.

Întrebarea a VIII-a: Care este poziţia dumneavoastră cu privire la “delictele morale” ale ierarhilor?

Răspuns: Sunt pentru morală şi pentru bunele moravuri, dar sunt împotriva moralismului. Desigur, această morală, potrivit teologiei ortodoxe, este totuna cu nevoinţa, care schimbă întreaga existenţă a omului, nu este o morală de suprafaţă. Consider, aşadar, că noi, clericii, trebuie să fim pilde de viaţă morală, în ciuda greşelilor noastre omeneşti. Poporul iartă unele greşeli ale clericilor, atunci când vede pe chipul lor simplitate, smerenie, vede că ei se jertfesc pentru popor, că nu sunt iubitori de bani şi averi, ci preferă sărăcia. La urma urmei, “delictele morale” şi mai ales obrăznicia şi lipsa de pocăinţă a unor clerici sunt socotite delicte bisericeşti, pentru că respectivii terfelesc Trupul Bisericii. Clericii şi membrii Bisericii trebuie să simtă că păcatele lor nu sunt ale lor, nu sunt individuale, ci bisericeşti, sunt “desfrâu” în Trupul Bisericii. Într-adevăr, atunci când cineva nu crede ceea ce învaţă pe alţii, când se îmbogăţeşte pe seama poporului, când trăieşte ca un feudal şi îi simte pe oameni ca pe nişte vasali, când exploatează în fel şi chip sentimentele religioase sau cugetul bisericesc al poporului, atunci acest lucru este considerat “desfrâu” în Trupul Bisericii. Prin urmare, trebuie să se acorde o mare atenție alegerii unui episcop într-o eparhie.

Întrebarea a IX-a: Biserica Ortodoxă creează relaţii autentice între oameni, îl desăvârşeşte pe om ca persoană?

Răspuns: Cred că trebuie să facem distincţia între teologia ortodoxă şi aşa-numita teologie ortodoxă care abordează creştinismul ca pe o religie. Biserica, prin Tainele şi teologia ei, creează relaţii autentice cu Dumnezeu, cu semenul nostru şi cu întreaga creaţie. Aceasta este lucrarea unificatoare [a teologiei ortodoxe], pe când “religia este opiumul poporului”. Acolo unde există dezbinare, avem de-a face cu o “para-ortodoxie”. Biserica este cea care îl desăvărşeşte pe om ca persoană, adică îi dezvoltă libertatea şi dragostea, deoarece conţinutul real al persoanei este chenoza – deşertarea de sine – şi jertfirea se sine. Rău este atunci când cineva trăieşte în Biserică şi nu înţelege nimic din această desăvârşire duhovnicească care se realizează în Biserică. Iar cel mai rău este atunci când există clerici care trăiesc mecanic şi profesional în Biserică, pe când alţii, mireni sau monahi, pot să se bucure de Biserică, de “popasul dumnezeieştilor erosuri”. La urma urmei, Biserica este un tezaur cu neputinţă de descris în cuvinte, iar omul trebuie să aibă insuflare, putere, combativitate şi zel, ca să se poată bucura de el. De aceea, creştinul real este un adevărat poet, un adevărat artist. “Delictul” nostru, al clericilor este că ignorăm întreagă această Tradiţie a Bisericii şi considerăm Biserica o organizaţie omenească şi o prezentăm ca atare, sau o simplă religie, cu ceremonii şi sentimente religioase, fără să mai ajungem vreodată să simţim renaşterea noastră personală.

Interviu acordat jurnalistului Pétros Papavasileíou pentru ziarul Éthnos tis Kyriakís, ianuarie 2005, publicat ulterior și în Ἐνιαύσιον 2005, Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios, 2005, pp. 110-115.