Cimitirele ortodoxe din Republica Moldova. Istorie. Arhitectură. Sculptură (secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea)

Cimitirele ortodoxe din Republica Moldova. Istorie. Arhitectură. Sculptură (secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea)[1], care – cum scrie autorul ei, preotul Manole Brihuneț – reprezintă o primă investigație în istoriografia națională, elaborată prin valorificarea științifică a materialului arhivistic, istoric, cartografic, epigrafic, iconografic și prin documentarea pe teren. Iar analiza surselor documetar-istorice și a publicațiilor științifice confirmă că pînă în prezent un studiu multilateral privind spațiul istorico-arhitectural și artistic al cimitirului și al structurilor arhitecturale funerare nu a fost efectuat, monografia fiind o contribuție modestă la elucidarea unor aspecte legate de spațiul cultural al cimitirului ortodox din Republlica Moldova (cf. p. 48).

După răsfoire, m-am adîncit în lectura capitolelor cărții: Cimitirul ca obiect de studiu din perspectivă istorică, arhitecturală și artistică; Spațiul cultural al cimitirului; Bisericile din cimitirele vechi; Construcții arhitecturale și monumente funerare. Pe lîngă acestea, volumul, apărut cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir, mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove, conține o Prefață semnată de Mariana Șlapac, un Cuvînt înainte al Iulianei Ciotoiu, o bogată Bibliografie, un grupaj de Anexe, un Glosar și biografia autorului, care se încheie cu șaisprezece pagini de superbe imagini color – suportul material de calitate al întregului avînd un rol decisiv în economia acestei remarcabile tipărituri girate de CARTDIDACT, Chișinău, sub patronajul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, al Patrimoniului Cultural și al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.

Pr. Manole Brihuneț atrage atenția că, în general, în calitate de sistem de valori și idei, cimitirul a evoluat pe parcursul secolelor de la cimitire parohiale în jurul bisericilor la spații funerare amenajate în afara localităților (cf. p. 49). Sîntem invitați să ne lărgim percepția asupra acestui domeniu prin enumerarea componentelor principale ale complexelor funerare care sînt: cimitirul ca spațiu de înhumare, construcțiile arhitecturale și monumentele funerare, biserica cu clopotnița care reprezintă nucleul propriu-zis al acestui complex (idem). Luarea-aminte ne este trezită astfel: sub aspect istorico-arhitectural și artistic[,] cimitirul reprezintă o comunitate, un sat la scară redusă, în care sînt încadrate și coabitează biserica [drept] nucleu al spațiunlui sacru, construcțiile arhitecturale funerare, pietrele și crucile funerare, ca însemne și mărturii ale activității umane. (Cf. p. 50).

În vol. Liturgica generală datorat pr. prof. dr. E. Braniște (București, 1993), pentru țintirim se dă etimologia neogreacă Kimitírion, cu sensul „loc de dormit“. Ca filolog, am prilejul de a afirma că termenul popular țintirim nu e împrumutat, ci e străvechi, el aflîndu-se, desigur, la originea latinescului cult cemeterium (care e omis din dicționarul latin-român al lui G. Guțu, din 1983!), fiind preluat de greci de la autohtonii denumiți pelasgi găsiți în spațiul dunăreano-balcanic la timpul venirii lor aici și, mult mai tîrziu, împrumutat și de maghiari sub forma cinterem. Prin urmare, și-n acest caz etimologic e vorba despre ceea ce țărănește se numește cu umor „a pune carul înaintea boilor“! Într-o „hotărnicie“ din 13 noiembrie 1796 (redată, dintr-o eroare tehnoredacțională, de  două ori la pagina 51) apare și varianta țăntirim.

Ca în toată România, în cimitirele analizate, fotografiate și descrise de pr. Manole Brihuneț există și stîlpi funerari, precum cel din 1738 din satul Hogeicu (moșia Slobozia-Dușca), cel din 1772 din Drănceni (moșia Ustia), cel din 1801 din Mileștii Mici-Ialoveni, cel denumit „Stîlpul lui Adam“, datat 1807, din cimitirul Pocșește-Orhei etc. Amplasarea cimitirelor în centrul satelor, în imediata apropiere a Bisercilor, demonstrează istorico- arhitectural importanța lor în satul tradițional. Concluzia e implicită: cimitirul și structurile sale componente [construcțiile, pietrele și crucile funerare] constituie parte integrantă a patrimoniului țării, [iar] valorificarea științifică, protecția și salvgardarea [lor devin] imperative ale timpului (cf. p. 69).

Istoric, preventiv dar și post factum, au fost luate măsuri administraive de amplasare a cimitirelor în afara localităților: decretul din 2 iunie 1748 al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, dispoziția Mariei Tereza din 1796, măsura de dezafectare a cimitirelor parohiale din Cluj, după molima de ciumă (1750), sau de pestă din Brașov (1829) etc. Vechile legi pămîntești au continuat totuși să dicteze, astfel încît răposații erau înmormîntați în cimitirele parohiale, amenajate lîngă bisericile orașului. Practic, cîte un cimitir era amplasat în jurul fiecărei biserici parohiale. În afara orașului erau amenajate cimitirele săracilor, pușcăriașilor și ale celor decedați din cauza molimelor. (Cf. p. 74). Situația a durat și după elaborarea „Regulamentului organic“, adoptat în 1832, căci a stîrnit împotrivirea creștinilor ortodocși. Pr. Manole Brihuneț înșiră, ca dovezi, cîteva scrisori și rapoarte privitoare la situația din Iași, Chișinău și alte orașe. În acest cadru istoric, constată el, unul dintre aspectele de bază legate de evoluția arhitecturii funerare în funcție de tradiții și cadrul normativ, este fenomenul ctitoriei. (Cf. p. 97). Valoarea istorică a „fenomenului ctitoriei“ constă, desigur, în epitafurile și pisaniile aferente. Ctitorii bisericilor din Rădeni-Strășeni (paharnicul Ioan Rusu, la 1816), din Căprești-Florești (Dimitrie Iovce, la 1831), din Coșernița-Soroca (slugerul Vasili Anastasiu, la 1830), din Bujoreuca (Nicolae Cerchez, la 1831) ș.a. erau români mărturisind o viață creștină pe aceste meleaguri. Așadar pot afirma că din Basarabia pietrele de pe morminte strigă românește, chiar dacă politicienii vremelnici ai zilelor noastre cutează să spună altceva.

Am reținut din ampla lucrare și constatarea: o particularitate esențială a bisericilor basarabene este forma lor. Potrivit lui V. Curdinovschi, „bisericile [erau] în formă de bazilică, cufundate în pămînt“. Spre deosebire de Bucovina sau Transilvania, unde fanatismul otoman nu avuse impact, în Basarabia bisericile erau mai scunde ca proporții, fără decor, din simpla rațiune că din exterior bisericile nu trebuiau să fie recunoscute ca lăcașuri de cult. (Cf. p. 106). Cu timpul, condițiile istorice schimbîndu-se, s-au produs adaptări și-n domeniul arhitectural bisericesc. Astfel, dacă în secolul al XVIII-lea prevalaseră bisericile de lemn, cu arhitectură muntenească, în secolul următor a crescut ponderea celor din piatră, cu influențe baroce și clasiciste aduse de arhitecții austrieci. O bogată listă de biserici de lemn și din piatră cu ilustrațiile corespunzătoare înfățișează capitolul Bisericile din cimitirele vechi al cărții (pp. 89-208).

În fine, cel din urmă capitol, Construcțiii arhitecturale și monumente funerare (pp. 209-257) prezintă numeroase lespezi, stîlpi, cruci de piatră glăsuind specialiștilor prin slove dar îndeosebi prin simboluri: Cele mai frecvente elemente decorative de sorginte păgînă și creștină, întîlnite pe pietrele funerare din arealul investigat sînt soarele, prezent din cele mai vechi timpuri în simbolistica mai multor popoare, luna, arborele vieții, care simbolizează arborele binelui și al răului din raiul biblic, coroana cu o gamă variată de semnificații, firul torsionat ca simbol al infinitului, rombul cu sens de fertilitate a solului sau geneza vieții pe pămînt, zigzagul sau o linie șerpuitoare, cunoscute în popor și ca apa morților. Pe pietrele de mormînt găsim cioplite alături două elemente de o semnificație deosebiră, legate de credință de origine diversă – bradul stilizat cu rădăcini tăiate și crucea de diferite forme și semnificații, așezată în vîrful pomului. (Cf. p. 237). Ca motive ornamentale, s-au mai observat: crucea de tip bizantin cu uneltele Patimilor Mîntuitorului (sulița cu care a fost împuns sub coastă, buretele agățat pe o trestie, care, îmbibat cu apă și oțet, a fost întins Mîntuitorului răstignit pe cruce pentru a-I potoli setea, cuiele care I-au fost bătute în mădulare, ciocanul și cleștele). La baza motivului crucii apare craniul lui Adam, simbol al reînvierii. Monograma lui Hristos este amplasată respectiv în cele patru spații, formate la încrucișarea dintre brațul orizontal și cel vertical. În partea superioară a pietrei apar simbolul soarelui și al lunii. Pe marginea pietrelor de mormînt erau dăltuite chenare cu simboluri sau inscripții, realizate în altorelief, basorelief sau relief plat. (cf. idem).  Materia primă pentru meșterii pietrari era procurată din carierele situate în Cosăuți-Soroca, Prundul-Ghidighici (Cheile Bâcului), Miclăuți (Cheile Ichelului), Mileștii Mici-Ialoveni (Cheile Ișnovățului), Cricova-Făurești, Chișinău-Rîșcani, Chișinău-Circ etc.

Tot din categoria construcțiilor arhitecturale aparținînd cimitirelor fac parte și porțile de acces, pristolurile, clopotnițele și împrejmuirile. Porțile pot fi modelate în turnul-clopotniță (Vadul Rașcov-Camenca, Gura Căinarului-Florești, Ghidighici-Chișinău), ori separate (Stodolna-Rezina, Tătărăuca Nouă-Soroca, Micăuți-Strășeni, Durlești-Chișinău, Scorțeni-Telenești etc.). Pristolurile marcau „talpa“ altarului de odinioară, sfînta masă a unei foste biserici. Ele apar ca reprezentări ale unor trunchiuri de copaci, de formă adeseori cubică. Clopotnițele erau fie construite separat, fie încorporate bisericii. De regulă, amplasarea lor era deasupra pridvorului, cîteodată deasupra intrării, iar în cazul construcțiilor de tip navă, clopotnița se alipea în partea vestică. Nu toate lăcașurile de cult ortodox aveau însă clopotnițe.

Pr. Manole Brihuneț a examinat peste o mie de monumente funerare: lespezi (dale de piatră așezate orizontal pe morminte), stîlpi (dale de piatră amplasate vertical în partea de vest a mormîntului, mai precis la căpătîiul răposatului, cu forme trapezoidale și rectangulare) și cruci de piatră (cu patru brațe, de tip labat, cu elemente antropomorfe, unele cu brațele acoperite cu texte aranjate pe ambele fețe, în rînduri despărțite de linii, cu rol de registru. A realizat o lucrare monografică la interferența mai multor discipline umanistice (istorie, arhitectură, artă decorativă, etnologie) (p. 267), venind în sprijinul instituțiilor de învățămînt (post)universitar și sperînd că a argumentat necesitatea valorificării acestei componente a patrimoniului național. Bibliografia cuprinde 293 de articole, cărți și site-uri, iar în Anexe (pp. 313-392) se pot consulta descrieri foarte valoroase ale unor cruci, pietre și stîlpi funerari precum: crucea comemorativă din 1612 din Cubolta-Sîngerei (2250 x 1300 x 280 x 400 cm), situată pe un suport de piatră (1600 x 600 x 350 cm) avînd înscrisul în slava veche În anul 7120, în zilele binecredinciosului evlaviosului și de Hristos iubitorului Io Ștefan Voevoda din mila lui Dumnezeu  domn al Țării Moldova (cf. p. 313) – e vorba despre Ștefan Tomșa al II-lea; piatra comemorativă a preotului Ștefan și a neamului său (1200 x 525 x 505 x 200 cm) din Alexăndreni-Edineț datată 1618; are înscrisul Această piatră a făcut-o și înfrumusețat-o robul lui Dumnezeu… Pomenește Doamne în Lăcașul Tău numele acestora iereu Stefan, copii săi popa Sava, Ana, și Matei și frații, soții lor, copii lor †Miron †Itana și copii tatălui lor Cozma †Magda †Petraș †Costin (cf. p. 314); stîlpul lui Gligoraș (2000 x 400 x 400 cm) din 1675, cu formă octogonală alungită, încununat cu un fel de țugui de 35 cm, expus la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău purtînd înscrisul: Acest stîlp l-a făcut și l-a înfrumusețat Ursul, pentru fiul său Gligoraș, omorît aici de tătari acompaniat deasupra de precizarea: în zilele lui Dumitrașcu voievod (cf. p. 315 și 316); stîlpul lui Andrei, datat 1732 (1650 x 650 x 600 x 280 cm) din Rogojeni-Florești, cu textul slavo-român: IS HS NI CA Pomeniți sufletele robilor lui Dumnezeu Toader Andrii Andrii Vasili Iftimie Ilieș Irimie anul 7240 în zilele lui Gligori Ghica Voievod. (Cf. p. 317) ș.a.m.d.

Anexa mai cuprinde lista localităților vizitate de autor din bazinele rîurilor Bâc (Seliștea Nouă, Ciorăști, Horodiște, Vorniceni, Strășeni, Roșcani, Sireți, Ghidighici, Cojușna, Trușeni etc.), Botna (Ulmu, Văsieni, Manoilești, Bardar, Pojărăni, Răzeni etc.), Ichel (Onești, Codreanca, Recea, Greblești, Drăgușeni, Drăsliceni, Pașcani Miclești Cipleni, Făurești Hîrtopul Mare etc.), Nistru (Echimăuți, Vîșcăuți, Oxentea, Molovata, Ustia, Coșernița, Onițcani, Budești, Colonița, Dubăsarii Vechi, Speia etc.) și Ișnovîț (Căpriana, Sipoteni, Malcoci, Nimoreni, Suruceni, Dănceni, Sociteni-Prisaca, Ialoveni, Milești, Brăila, Băcioi etc.), a altor localități (Roșca, Căușeni, Dobrușa, Orheiul Vechi, Nișcani etc.), un registru al monumentelor ocrotite și un glosar cu peste o sută șaptezeci de termeni.

Un spor științific aduc lucrării rezumatele în rusă (pp. 268-283) și engleză (pp. 284-297) efectuate de Tatiana Zaicovschi și Ludmila Șimanschi.

În eventualitatea pregătirii unei a doua ediții, sînt de părere că s-ar cuveni îndepărtate erorile de limbă precum: „epitafe(le)“ (p. 235, 236 etc.), corect: epitafuri(le); „P. Constantinescu-Iași, meritul incontestabil al căruia a fost…“ (p. 219), corect: P. Constantinescu-Iași, al cărui merit incontestabil a fost…; „sicriele (cunoscute și ca coșciug)“ (p. 220), corect: sicriele (cunoscute și sub denumirea de coșciuge); „suprapuse unul asupra altuia“ (p. 231), corect: suprapuse; „aportul inestimabil la făurirea acestor opere populare adus de slujitorii bisericești“ (p. 239), corect: aportul inestimabil al slujitorilor bisericești la făurirea acestor opere populare ș.a.m.d.

Trecînd peste acestea, din biografia pr. Manuole Brihuneț (n. 1962) trebuie remarcate multiplele sale specializări: pictor-decorator, teolog, doctor în studiul artelor și culturologie, redactor și editor. Ca activități în cadrul unor asociații științifice, sociale și religioase rețin: fondator și președinte al Frăției Ortodoxe Sfîntul Apostol Luca, membru al Societății de Etnologie din Rep. Moldova, membru al Societății de Genealogie, Heraldică și Arhivistică, cofondator al Comitetului Național Moldovean al Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor, membru al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zota“ etc. Bogata sa activitate a fost recunoscută pînă în prezent prin distincții bisericești și laice, prin Diploma de Recunoștință a Academiei de Științe a Moldovei și prin titlul onorific „Om emerit“.

Înainte de a încheia notele de lectură mulțumind Proniei că mi-a ocazionat aceasta, nu uit să precizez: monografia Cimitirele ortodoxe din Republica Moldova. Istorie. Arhitectură. Sculptură (secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea) a fost elaborată pe baza tezei de doctorat susținute de autor în 2016 în specialitatea Teoria și istoria arhitecturii, conducătoarea științifică fiind Mariana Șlapac – membră corespondentă a Academiei de Științe a Moldovei.

București, 7 mărțișor 2020

[1] Chișinău, Cartdidact, 2019, 392 pagini, redactor științific: Mariana Șlapac, redactor: Adriana Strungaru, responsabil de ediție: Liliana Condraticova, recenzenți: Iuliana Ciotoiu și Gheorghe Postică.

Mihai Floarea

Sursa: https://limbaromana.org/