Banii în biserică - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Banii în biserică

15:49, vineri, 3 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , ,

Nu mirosul de tamâie şi ceară îi întâmpină pe cei ce trec pragul bisericii, dar sunetul monedelor şi discuţiile ce împlică costul unor servicii sau obiecte. Lumânari, icoane, ulei sfintit, anafură, cruciuliţe – toate oferite la intrarea în biserică…

Darul de mulţumire

Dacă omul cunoaşte cât de cât Scritura – atunci îşi va aminti că însăşi Hristos i-a alungat pe vânzatori din templu. În cazul că mai puţin îi este cunoscut subiectul, atunci neapărat se vor găsi „binevoitorii” unei secte care cu placere îi vor indica spre „păcatul” străin. Indignaţi peste măsură vor arăta la contradicţia dintre viaţa bisericii şi învăţătura Evangheliei. Dar oare Evanghelia nu este citită şi de preoţii ortodocşi? Atunci de ce oare se aude în biserica nostra sunetul monedelor?

Banii în biserica sunt o plată pentru faptul că trăim într-un mediu total diferit de cel, în care s-au format şi au evoluat bazele vieţii ortodoxe. Să ne imaginăm care erau principiile „economiei politice” în acea perioadă, când domina schimbul natural.

Ce era necesar pentru viaţă de zi cu zi a bisericii?- Pâinea şi vinul pentru Taina Împărtăşaniei. Ceara pentru lumânari, uleiul pentru candele, tamâia. Toate acestea nu sunt nişte produse exotice sau scumpe. Pentru creştinul de alătă dată aceste produse erau rodul muncii sale. Pâinea o creştea singur, vinul de asemenea era făcut în gospodăria sa. La fel şi cu restul produselor necesare. Bani în circulatie erau foarte puţini, mai ales la sate. Oamenii aduceau la biserică ceea ce făceau sau creşteau singuri. Ei nu procurau la biserica lumânari, dar le aduceau de acasă pe ale lor. Nu procurau de la biserică ulei pentru candele, dar îl aduceau pe acel făcut de ei. Ei nu procuaru prescuri , dar aduceau pâinea şi făina sa pentru necisităţile bisericii. Ceea ce noi azi luăm de la biserică, cu vreo suta de ani în urmă creştinii (cel puţin ţăranii ) aduceau.

Ţăranul înţelegea că el nu este unicul creator al roadelor obţinute. Da, munca şi contribuţia sa este mare. Dar fără de soare şi fără ploaie oare va da roadă pământul semănat de el?! Pe toata perioda cât se lucra în câmp, ţăranul se uita la cer. Acum că are roadă, trebuie să aducă o parte din ea ca mulţumire pentru ce a primit. O parte din roada sa, o parte din munca sa, o aduce la altar. „Tu mi-ai dat, Doamne, toate acestea şi ca mulţumire îţi aduc şi eu acest dar, deşi e doar unul simbolic”. Anume în acest sens şi are loc sfinţirea merelor, poamei şi altor roade la sărbătorile lunii august. Merele nu devin mai gustoase sau mai sfine de la aducerea lor în biserică. Dar sufletul se învaţâ să fie recunoscător. Cum ne arată şi scriitorul englez Cesterton educaţia religoasă a copilului nu începe atunci când îi relatăm despre Dumnezeu, dar atunci când îl învăţăm să spuie „mulţumesc” pentru prăjitura primită.

Vânzare? Colectare de donaţii!

Deci, oamenii aduceau la biserica o parte a muncii sale. Asemănător cum astăzi se aduc la slujbele de pomenire biscuiţi, bomboane, fructe şi după rugăciunea de pomenire aceste daruri sunt împărţite între cei prezenţi în biserică şi cerşetorii de pe lânga biserică. În acelaţi mod era şi cu Liturghia în trecut. Oamenii aduceau vin ţi pâine şi transmiţându-le preotului, îl rugau să îi pomenească pe cei care au adus aceste daruri şi pe acei pentru care s-au adus aceste daruri. Era acel lucru pe care astazi îl numim prescură, de la grecescul „prosfora” şi înseamna jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte. Prescura e ceea ce se aduce la biserică, nu ce se ia de acolo.

Dar astazi rar cine coace pâine acasa sau face vin. Şi chiar dacă acest obicei mai există în unele familii, oricum nu este mijocul de existenţă principal. Oamenii trăiesc şi îşi asigură existenţa din alte îndeletniciri. Dar unde nu ar lucra omul sau cu ce nu s-ar ocupa conştiinţa sa religioasă îi aduce aminte că în ceea ce face se foloseşte de darurile primite de la Creator. Şi deci e bine ca o parte din munca sa să fie adusa ca jertfă în biserica Sa cu mulţumire. Dar cum sa aducă un inginer sau profesor, ziarist sau muncitor rezulatatul muncii sale. Dar nu o să aducă un ziar sau o piesă făcuta de el…Şi de atât aici şi intervine echivalentul universal al muncii noastre – banii.

O parte din ceea ce a câştigat sub forma de bani şi aduce la biserică. Şi aici schimbă banii pe ceea ce e necesar pentru serviciile din biserică- lumânări, prescură, ulei, tămâie. Pentru un străin, aici este doar o tranzacţie clară de vânzare : schimbă banii pe obiecte. Dar nu este aşa în realitate. Noi am adus jertfa noastră. Doar nu ai să aprinzi banii în loc de lumânare şi nu ai să pui monedele în loc de ulei. Deci biserica a pregătit din timp toate cele necesare. Nu mai e necesar să-ţi faci singur lumânarea, la pargul bisericii ai adus o jertfă sub formă de monede, iar în biserică poţi să stai deja cu lumânarea aprinsă.

Şi nu există aici un act de vânzare-cumparare. Este doar o metodă de a ajuta omul din lumea contemporană de a trece mai uşor în lumea vechilor tradiţii. De aceea nu este aici şi nici o încălcare a poruncilor evanghelice.

Lumânarile din strada.

Din aceste considerente şi considerăm că e păcat să procuri (acum anume să procuri) lumânari la magazinele laice sau la vânzatorii din stradă. Dacă lumânrea este simbolul arderii noastre către Dumnezeu şi a jertfei noastre faţă de el, atunci care e rostul ei în cazul când o procurăm de la un comerciant. Lumânarea nu se roagă în locul nostru pentru noi. Ea doar ne aduce aminte despre acea ardere care ar trebui să existe în inimile noastre. Ea nu mai este un mijloc de iluminare a casei noastre sau a bisericii. Ea reprezintă acea mică jertfă pe care o aducem. Şi această mică jertfă este simbolul unei jertfe mari pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu. „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, de parcă aşa spunem în timpul Liturghiei, şi oare putem pronunţa această rugăciune cu o lumânare procurată în stradă, de dragul economiei a câţiva bănuţi. Aţa o jerfă nu se mai aduce în biserică, ci în afara ei.

Desigur că altă dată oamenii veneau cu propriile lumânări la biserică, dar nu le procurau aici. Dar în afară de acesta ei mai achitau şi zeciuiala (chiar dacă nu era în bani, dar reprezenta o parte a roadei lor). Astazi biserica ortodoxă nu ne mai cere această contribuţie, spre deosebire de multe obşti sectare. Dar şi acea mică jertfa pe care o aducem, să fie adusă totuşi în biserică, dar nu vânzătorilor din stradă.

Astăzi cuvintele jertfa şi jertfire nu mai sunt populare. Mass-media şi standele publicitare ne învaţă că trebuie să trăim în plăcere şi nu trebuie să ne privăm de careva din ele. Cu atât mai mare este rolul bisericii de a se împotrivi acestei tendinţe antiumane.

Ceea ce se petrece în biserică nu e un act de vânzare-cumpărare, dar o educare a sufletului. Încearcă să înţelegi că procurarea unei lumânări de fapt e o mică jertfă şi multe se vor schimba în sufletul tau. Nu să aprinzi o lumânare cu conştiinţa împăcată despre îndeplinirea datoriei de creştin, dar să aprinzi lumina unei jertfiri din propria cale. Desigur că e foarte puţin. Dar şi aceasta ne poate ajuta să înţelegem că în afară de muncă în viaţă mai există şi slujire. Că în afară de ceea ce se vinde şi se cumpară mai există şi ceea ce se jertfeşte.

La se sunt folosite contribuţiile.

Lumânările, care altadată se foloseau pentru iluminarea bisericii, astăzi şi-au pierdut acest scop. În biserică pentru iluminare se foloseşte elictricitatea, dar ea trebuie achitată în bani. De unde să ia biserica bani, dacă si lumânările le vom procura de la vânzătorii ambulanţi?

Desigur că toţi ne dăm seama că biserica are cheltuieli şi nu puţine. Numai că nu toţi înţelegem că contribuţiile noastre nu sunt atât de importante şi atât de mari. Spre exemplu în unele ţări (Germania sau ţările scandinave) se strânge un anumit impozit religios. Fiecare cetăţean având dreptul să aleagă confesiunea căreia vrea să-i ajute prin acesată contribuţie. Un asemenea impozit intern îşi introduc şi numeroasele grupări şi secte existente. Biserica ortodoxă nu îndeamnă la acest lucru, înţelegând mai cu seamă că pentru mulţi enoriaşi va fi foarte greu să facă faţă unei asemenea impozitări, mai ales în condiţiile existenţei de azi.

Deci care este atunci soluţia care îi râmâne? — Să propună enoriaşilor să jertfească după măsura posibilităţilor. Aducând aceste mici contribuţii jertfite pentru lumânari şi prescuri în zilele şi anii obişnuiţi ale vieţii sale. Şi să contribuie mai esenţial în acele momente mai rare ale vieţii cum ar fi cazul botezului sau cununiei.

Daca nu ai bani.

Desigur că în aşa condiţii e mai „ieftin” să fii un enoriaş al bisericii ortodoxe, decât să plăteşti să zicem zeciuiala la protestanţi. Dar necătând la aceasta totuşi ne indică mereu că anume la ortodocşi totul e contra plată. Dar nu e nici pe departe asa. Omul poate să vină la biserică şi să triăscă o viaţă alături de biserică necontribuind cu nimic.

Nimeni nu ne obligă să procurăm lumânări sau prescuri. Iar cele mai importante Taine ale biserici noastre – mărturisirea şi împărtaşirea nu au costat şi nu costă nimic. Iar dacă omul cu adevărat nu are cu ce să achite un botez sau o cununie, preotul le va oficia şi fără a primi vreo recompensă.

Dacă omul nu poate transmite pomelnicul însoţit de careva plată pentru el – nu este nici aceasta o problemă. Dumnezeu ne cunoaşte posibilităţile financiare pe care la avem şi intenţiile adevărate ale inimii. Dacă nu lăcomia şi zgârcenia sunt cauza faptului că nu aţi transmis acel pomelnic, atunci va auzi oricum Domnul rugăciunea fierbinte a inimii voastre. Doar atunci când preotul finisează Liturghia rosteşte „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.” Şi cuvintele rugăciunii „sfinţilor Tăi” nu se referă doar la cei pe care ne-am obişnuit să-i vedem pe icoane. Aici se au în vedere şi acei care stau alături de noi în biserică, şi cei care s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului la această Liturghie, doar înainte de împartasanie preotului a mai rostit şi „Sfintele, sfinţilor!”, adică cele sfinte sunt pentru cei care s-au măturisit şi cu vrednicie se pot apropia de Sfânta Împărtăşanie. Preotul nu se roagă pentru noi, dar împreună cu noi. Şi deaceea faptul că nu putem aduce o altă jertfă, decât o rugăciune fierbinte Domnului, nu înseamnă că nu va fi primită.

Să ne mărurisim păcatele, să ne împărtăşim, iar după împărtăşanie să ne rugăm fierbinte Domnului şi acestă rugăciune nu va însemna mai puţin decât acel pomelnic pe care astăzi nu ai putut să-l transmiţi.

Contribuţia celor care sunt doar oaspeţi la biserică.

De fapt cea mai mare contribuţie pentru existenta bisericii o aduc nu creştinii, dar ateiştii.

Închipuiţi-vă ca eu sunt o persoană în căutarea adevărului şi credinţei adevărate. Vin la biserică şi îl rog pe preot să mă boteze. După mai multe discuţii preotul înţelege că de fapt dorinţa mea e sinceră, dar cunoştinţele despre viaţa bisericii şi rânduielile ei, nu le am. Îmi propune să mai revin şi să dicutăm, ca mai apoi după un timp, ambii să înţelegem că iată acum deja sunt gata să primsec această Sfânta Taină. Oare credeţi că acest preot va lua vreo plată de la mine, mai ales contribuind atât de mult la creşterea mea duhovnicească. Sau din contra va căuta să-mi aducă chiar el un mic dar în acestă zi cu o importanţă deosebită pentru mine?..

Trec anii. Tânărul creşte spiritual, se mărturiseşte şi împărtăşeşte regulat, la biserică vine nu doar în sărbătorile mari. Şi într-o zi vine deja nu singur la îndrumătorul sau – „Părinte, faceţi cunoştinţă, aceasta e viitoarea mea soţie, am vrea să ne cununăm”. Oare va cere acest părinte bani de la fiul său duhovnicesc pentru oficierea acestei Taine? Sau îl va cununa fără nici o recompensă bucurându-se pentru el.

Mai trece un an, şi deja ambii copii duhovniceşti apar în faţa parintelui cu rugămintea de a le boteza copilaşul. Oare cine îşi va aduce aici aminte de bani?

Iar după un timp mai îndelungat, daca acest preot va mai fi în viaţă deja doar fiica duhovnicească va veni la duhovnicul său cu rugamintea de a oficia slujba de înmormântare. Şi oare pentru a oficia acest serviciu celui care i-a fost o viaţă fiu duhovnicesc va cere bani preotul şi mai ales de fiicei sale duhovniceşti.

Iată care e paradoxul vieţii bisericeşti şi mai ales a celei de la oraş, enoriaşii ce vin la biserică regulat, adevăraţii fii duhovniceşti ai preotului, nu prea contribuie financiar la susţinera bisericii. Biserica mai mult existând nu pe baza banilor acelora care duc o viaţă bisericească, dar pe baza contribuţiilor acelora care intră foarte rar pe aici. În primul rând pe baza banilor acelora care intră abia dacă de vreo doua ori în viaţă în biserica, la oficierea botezului şi la înmormântare. Anume aceştea care nu îi sunt cunoscuţi nici preotului şi nici enoriaşilor şi contribuie mai mult la întreţinrea lăcaşurilor sfinte.

Iar acolo unde preotul este aproape cu adevărat de acei cărora le este pastor, nici oamenii nu sunt indiferenţi de problemele bisericii. Unde nu pot contribui singuri, încearcă să implice şi alte persoane, care poate fiind necredincioase îţi mai aduc aminte totuşi şi de existenţa sufletului, contribuind la întreţinera bisericii. Iar faţă de păstorii care cu adevărat sunt aproape de oameni şi care se comportă faţă de ei cu dragoste şi sprijin se adeveresc cuvintele din Evanghelie:

„Cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua.” Matei 6.33

Diaconul Andrei Kuraev „De unde sunt banii în biserica”

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

Contact Form Powered By : XYZScripts.com