Luminat de Duhul Sfânt, Mateevici a scris Limba noastră
23:19, miercuri, 29 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: alexei mateevici, divine, limba noastra, literatura, poet, preot, suflet, trecut
Limba noastră e o poezie pe care a visat-o şi M. Eminescu, o poezie pe care Eminescu n-a reușit s-o scrie, zice poetul Vasile Romanciuc.
Deloc întâmplătoare ni se pare venirea pe lume a lui Alexie Mateevici în 1888 şi trecerea la Domnul a lui Mihai Eminescu în 1889. Le-a fost dat să respire împreună aerul Patriei un an de zile. Dacă Eminescu trece în nemurire la 15 iunie 1889, Mateevici comunică transcendental cu înaintaşul său în alt iunie, în ziua când definitivează poemul Limba noastră, pentru ca a doua zi, la 18 iunie 1917, să-l cunoască şi profesorii care erau chemaţi la cursurile de limbă şi literatură română la Chişinău.
S-a mai spus că nu e nimic întâmplător în faptul că Mateevici a scris Limba noastră. Şi noi credem la fel, dar vom afirma că ceea ce numesc cercetătorii „perioada de gestaţie” prin care a trecut poezia ca să ajungă la noi, nu e altceva decât fireasca manifestare a lucrării divine a Duhului Sfânt.
Mateevici, ca şi Eminescu, e făuritor de limbă, iar limba datu-ni-s-a de Cel de Sus. Cei care puneau şi mai pun la îndoială frumuseţea limbii române încearcă, de fapt, să pună la îndoială puterea Duhului Sfânt. O asemenea tentativă rămâne întotdeauna fără izbândă.
O altă aparentă coincidenţă e traducerea în 1997 în limba română a Acatistului către Prea Sfântul şi de Viaţă Făcătorul Duh, Dumnezeul nostru. Aceasta se producea în anul când de la scrierea „Limbii noastre” se împlineau 80 de ani. Acatistul Sfântului Duh este aducător de multă înţelepciune şi luminare a minţii, citindu-se elevilor şi studenţilor, mai ales pentru învăţătură şi reuşita la examene.
Ştim că sensul vieţii omului pe pământ e dobândirea Duhului Sfânt. Când primeşti luminare de la Duhul Sfânt, primeşti noi puteri. Duhul Sfânt naşte a doua oară pe om. Dacă cineva însetează, trebuie să vină la acest “râu nesecat al harului”. Şi Mateevici – preotul şi poetul – a sorbit întotdeauna din apa acestui râu.
Când te pătrunzi de cele ce ne spune Acatistul Sfântului Duh, înţelegi că prin creaţia lui Mateevici şi a lui Eminescu dobândim puterea. Şi această Putere vine de Sus.
Inspirat de divinitate, Mateevici încă la 28-29 mai 1917 îi spune profesorului V. Harea, secretar de redacţie la ziarul Cuvânt moldovenesc: „Mă gândesc la o poezie despre limba noastră. Poeziile lui Sion şi Coşbuc îmi par cam sărăcăcioase în conţinut ca să poată fi privite drept o cântare a limbii noastre”.
Ca să îndrăznească a pune pe cântar lucrările celor doi înaintaşi, Sion şi Coşbuc, nu-i putea veni în minte decât unuia care avea în el Puterea Duhului Sfânt, aceasta fiind îndrăzneala ce ţi-o dă doar Cel de Sus.
Întâlnindu-se a doua oară cu V. Harea pe la 15-16 iunie, Mateevici îi spune: „Am să ţi-o aduc mâine ca s-o publici în ziar şi astfel s-o putem răspândi pentru învăţători”.
Poezia nu era în varianta finală, dar poetul, cu toată încrederea în mesajul ei, vorbea despre răspândirea poeziei printre învăţători, dovedind tăria şi siguranţa că ceea ce face e exact ceea ce trebuie neamului său… Şi mă gândesc la începuturile deşteptării naţionale a românilor basarabeni, când tot Limba noastră şi alte opere pe potriva aspiraţiilor noastre erau răspândite printre oameni la manifestările de suflet.
Da, Limba noastră, de la a cărei scriere s-au împlinit (în iunie 2012) 95 de ani, „prezintă o veritabilă sinteză a tot ce fusese creat de autorul ei mai înainte…”, dar această „veritabilă sinteză” nu e altceva decât pregătirea Clipei Sfinte, a acestei „izbucniri geniale” (Efim Levit, Sava Pânzaru) de către Forţa Supremă.
Tot ce este sănătos în viaţa popoarelor e ocrotit de Puterea lui Dumnezeu şi „programarea” unei sau altei personalităţi pentru un anumit rol, ca prin ea să se facă voia lui Dumnezeu, e descifrabilă când urmăreşti cum toate i se deschid şi merg firesc pe albia ce îi este aleasă.
Istoricii literari zic: Limba noastră n-ar fi atins gradul ei excepţional de perfecţiune, dacă odată cu transferarea sa (a lui Al. Mateevici – n. n.) pe frontul de la Mărăşeşti el n-ar fi intrat în contact nemijlocit cu literatura română şi cu reprezentanţii ei de seamă de atunci: N. Iorga, N. Crainic ş. a.”. Oare paşii noştri, pe unde umblă, nu fac exact voia lui Dumnezeu? Cum să crezi, dar, în banale întâmplări? Or, afirmarea adevărului se face prin puterea Duhului Sfânt. Astfel, Mateevici exprimă în celebrul poem, toate aspectele adevărului despre limbă: teologic, lingvistic, folcloric, istoric, geografic…
Înțelegând astfel lucrurile, devine mai clar de unde vine veneraţia, nimbul de sfânt al preotului-poet Alexie Mateevici. Dumnezeu l-a ales pentru lucrarea sa ca cel mai potrivit. Firească e deci şi dorinţa unor personalităţi şi elevi de a-l canoniza „când va veni timpul”, să fie ridicat la treapta dreptcredincioşilor acestui neam.
Ion GĂINĂ