Despre Naţionalism şi Ortodoxie: Credinţa Ortodoxă în Marea Britanie

Biserica Ortodoxă este pentru toţi oamenii, indiferent de ţară, rasă, cultură. Patriotismul, dragostea cuvenită şi echilibrată pentru ţara-mamă, este un sentiment corect şi firesc, însă naţionalismul strident sau simţul superiorităţii nu are loc în Ortodoxie.

Aici, în Marea Britanie, creştinii ortodocşi provin dintr-o varietate de medii. Şi dacă noi vrem să evităm ciocnirile şi ofensele neintenţionate, atunci toate părţile trebuie să dea dovadă de toleranţă şi înţelepciune, ţinând cont de deosebirile istorice, naţionale, temperamentale. Pe de o parte, este esenţial să fie menţinute elementele frumoase ale tradiţiilor noastre naţionale şi istorice, iar pe de altă parte, fel de important este să ne ţinem ferm de universalitatea Bisericii Ortodoxe. În Hristos „nu este nici iudeu, nici elin”.

În Insulele Britanice, de exemplu, Ortodoxia îşi are obârşia aproape la începutul erei Creştine. Aici Biserica a fost ortodoxă din timpurile Romano-Britanice şi până la Marea Schismă, de aceea, când ne referim la primirea în Biseria Ortodoxă, de fapt, vorbim despre întoarcerea poporului britanic la Credinţa Creştină primară a ţării sale, şi acest lucru nicidecum nu poate fi neglijat. Un britanic nu trebuie să devină grec sau rus, pentru a dezvolta sentimentul apartenenţei la Biserică.  Însă, deoarece aici nu există Biserică naţională, credincioşii convertiţi vor fi acceptaţi prin intermediul unei jurisdicţii etnice – de regulă, greceşti sau ruse – însă ei vor fi primiţi în Una Sfântă Biserică Ortodoxă a lui Hristos.

În acelaşi timp, după cum au remarcat unii teologi, dacă noi suntem ortodocşi, atunci, în oarecare sens, suntem şi greci. Pronia Dumnezeiască a rânduit că atunci când a venit timpul pentru răspândirea Evangheliei, deja exista o reţea de drumuri romane excelente, şi călătoriile au devenit sigure şi relativ uşoare, romanii având multe corăbii militare pentru a proteja căile maritime, şi doar în această perioadă istorică limba greacă a devenit limba universală a Imperiului Roman. Sf. Apostol Pavel, fiind evreu şi cetăţean roman din oraşul elin Tars, putea vorbi atât cu romanii, cât şi cu filozofii atenieni şi cu locuitorii galateni.

Limba greacă a fost limba Noului Testament, limba actelor Sinoadelor Ecumenice, limba folosită de majoritatea Părinţilor Bisericii, precum şi limba în care a fost scrise sublimele cântări bisericeşti. Cărţile de slujbă au fost aduse la forma lor finală la faimoasa mănăstire Studion din Constantinopol. Monahismul a fost ferm întemeiat în Imperiul Bizantin, concomitent cu iconografia bisericească. Majoritatea eresurilor au fost combătute în cadrul Sinoadelor ţinute în sau în apropierea oraşului Constantinopol, şi Crezul Niceo-Constantinopolitan a fost proclamat drept mărturisirea credinţei ortodoxe. Toate acestea constituie moştenirea noastră ortodoxă comună. În acest sens pur eclesiastic, nu putem separa ceea ce este grecesc de ceea ce este ortodox. Fraţii greci, Sfinţii Chiril şi Metodie au devenit misionarii slavilor. Papa Grigorie cel Mare, care a slujit diacon în Constantinopol, a introdus ulterior cântarea bizantină simplificată în Occident, devenită cunoscută drept cântarea Gregoriană.

Pentru poporul grec, Ortodoxia este inseparabil legată de istoria naţională. Căderea Constantinopolului a fost urmată de-a lungul secolelor de jugul otoman, în care perioadă au apărut mulţi noi mucenici, atât din rândul laicilor, cât şi al clericilor – inclusiv Patriarhi, – care s-au ţinut ferm de credinţă şi au promovat patriotismul în rândul poporului. Majoritatea populaţiei contemporane vorbitoare de limbă greacă în Marea Britanie sunt refugiaţi în urma conflictelor recente din Asia Mică şi Cipru. Este lesne de înţeles, cum, în sens pur naţionalist, „elinismul”, uneori, devine sinonim cu Ortodoxie.

Cu toţii trebuie să ne bucurăm de multiplele trăsături şi avantaje cu care poate contribui fiecare Biserică Ortodoxă locală în parte la întregul Trup al Bisericii. Biserica din Ierusalim, de exemplu, are onoarea exclusivă de oblăduire a Locurilor Sfinte nemijlocit legate de viaţa pământească a Mântuitorului, Răstignirea, Învierea, Înălţarea Sa la Ceruri şi Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime. Biserica Rusă a dezvoltat un stil unic în iconografie, zidire, cântare bisericească, şi, continuând tradiţia stăreţiei – consilierii duhovniceşti – a dăruit lumii pe renumiţii Stareţi, iar printre Sfinţii proslăviţi de Biserica Rusă se numără astfel de misionari remarcabili, precum Sfinţii Nicolae al Japoniei şi Herman al Alascăi. Înainte de revoluţie, Rusia a fost, preponderent, ţară a pelerinilor.  Mii şi mii de noi mucenici în urma jugului comunist, care au îndurat chinuri de nedescris, au fost proslăviţi nu doar de Biserica Rusă, ci şi de întreaga Biserică Ortodoxă. La fel ca şi în Grecia, Biserica Rusă a fost legată de poporul său de-a lungul secolelor.

Fiecare Biserică locală are darul său specific, pe care îl împarte cu noi toţi, şi dacă noi nu înţelegem şi nu apreciem aceasta, atunci viaţa noastră spirituală va fi mai săracă, iar viziunea noastră despre biserică va fi unilaterală şi incompletă. În ceea ce priveşte Marea Britanie, sperăm că ortodocşii greci, ruşi şi de alte naţionalităţi, care şi-au găsit aici casa, vor învăţa ceva din tezaurul Creştinătăţii Celtice şi Saxone, pentru că aceste meleaguri, la fel, au constituit o dată vatra sfinţilor, sihaşrilor, extraordinarelor stareţe şi martirilor regali.

Creştinismul este credinţă misionară. În această epocă post Creştină noi iarăşi stăm în faţa unei situaţii de-a dreptul misionare. Din nefericire, în acest secol avem o situaţie anormală şi necanonică a multiplelor jurisdicţii care uneori a creat un fel de mentalitate de „ghetou etnic” şi tensiuni inter-jurisdicţionale. Drept rezultat, unitatea noastră ca popor Ortodox s-a dispersat, iar pentru neortodocşi mărturia noastră  a devenit fragmentată şi foarte ineficientă.

Multe parohii de aici au fost iniţial înfiinţate de refugiaţi şi emigranţi care aveau nevoie de susţinerea conaţionalilor şi Bisericii lor materne. Jurisdicţiile la care ei acum aparţin trăiesc dificultăţi duble. Pe de o parte, ele încearcă să menţină un dialog cu propriul tineret înstrăinat, al cărui limbă maternă a devenit engleza şi care nu mai înţelege serviciile divine, fiind asimilat de cultura Britanică curentă, deşi, s-ar putea că aceşti tineri păstrează în continuare anumite obiceiuri etnice vechi. Iar pe de altă parte, aceste parohii etnice încearcă să comunice cu populaţia Britanică, majoritatea căreia nu cunoaşte absolut nimic despre Ortodoxie, deşi unii ar putea să fie în căutarea casei duhovniceşti.

De fapt, noii convertiţi niciodată nu au fost cu adevărat încurajaţi. De prea multe ori, grupurile naţionale pur şi simplu nu vedeau, de ce ar trebui să li se alăture cineva din afara mediului lor etnic şi cultural. În acelaşi timp, apar tensiuni, când convertiţii care vin în Biserică fără o pregătire confesională suficientă şi fără o înţelegere corectă a credinţe ortodoxe, încearcă să adapteze Credinţa la situaţia lor particulară, sau produc impresia că ei încearcă să-i înveţe pe ortodocşi. Acest fapt accentuează importanţa unei pregătiri minuţioase şi a unei instruiri temeinice a catehumenilor.

Problema persistentă a anomaliei numeroaselor jurisdicţii, precum şi necesitatea de a avea o mărturisire comună a adevărului Credinţei Ortodoxe trebuie să fie soluţionată urgent de liderii Bisericilor. Iar până la rezolvarea dificultăţii, noi toţi trebuie să muncim, unindu-ne forţele, în spiritul păcii, dând prioritate creşterii spirituale, în loc să fim în exces preocupaţi cu aspecte lumeşti şi naţionale.

Bisericile parohiale pot fi diferite. În unele se va sluji în limba engleză, în alte – nu. Unele vor ţine calendarul vechi, altele – cel nou. Obiceiurile de la Praznicile Împărăteşti vor reflecta deosebirile de apartenenţă culturală. Vor exista deosebiri în ceea ce priveşte Mărturisirea şi frecvenţa Împărtăşaniei. Este firesc pentru unii oameni să se simtă mai comod într-o parohie ce aparţine unei anumite jurisdicţii, iar alţii se vor simţi acasă în altă parohie. Însă noi toţi aparţinem Unei Biserici Ortodoxe, şi pentru noi toţi adevărata casă este Biserica desăvârşită, „Ierusalimul cel de Sus, care este Biserica Mamă a noastră tuturor”.