Crucea dusă cu răbdare, curaj, credință în Dumnezeu, îl mântuieşte pe om

Noi știm: dacă Dumnezeu ar fi dorit, nici un fir de păr nu ar fi căzut de pe capul Fiului Său. Dacă ar fi dorit Dumnezeu, Fiul Cel întrupat al Său ar fi putut fi cel mai puternic stăpânitor al lumii, mai puternic fizicește decât orice luptător, ar fi deținut o capacitate colosală de a conduce lumea, toate statele lumii. Dar nu pentru aceasta a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca El prin forță să-i îndrepte pe oameni, ca El prin forță să le dea bunăstare, ca El prin forță să îi atragă în rai și să-i facă fericiți.

Pe Cruce s-a săvârșit altceva – Domnul și-a arătat neputința, vulnerabilitatea Sa omenească. Era atât de ușor să-L arestezi în grădina Ghetsimani. Era atât de ușor să-L biciuiești cu biciul având la extremități bile de metal, care rupeau din trup bucăți de carne până la os, fără a lăsa măcar un centimetru viu. Era atât de ușor să fie condamnat la moarte fără vină, dar nu la moartea la care erau condamnați conducătorii lumii acesteia, fiind tăiați prin sabie, dar la o moarte rușinoasă, prin care erau uciși robii, cei declasați, cum am spune azi, oamenii care nu aveau nici o importanță pentru societatea de atunci. Ei erau țintuiți în mod inuman pe cruci. Nu era pur și simplu o sentință la moarte – era o sentință și o bătaie de joc concomitent. Era și ucidere, și tortură. Era  condamnare la moarte și totodată o mărturie a lipsei de putere, a nimicniciei, a slăbiciunii omului. Era o moarte rușinoasă.

De ce dar Fiul atotputernic al lui Dumnezeu a acceptat de bună voie această rușine, această bătaie de joc a oamenilor, această denigrare, aceste torturi și executarea la moarte fără de glorie? Pentru a săvârși două lucruri foarte importante. În primul rând, să se identifice pe Sine cu fiecare om în suferință. Dacă Dumnezeu s-ar fi arătat în putere, în slavă, în dominația unui stăpânitor al pământului, atunci în ce măsură oamenii – cei greu bolnavi, săraci, lipsiți de stăpânire, trecând prin scârbiri, răniți, acei care își apără patria, acei care se află în circumstanțe dificile de viață, în noroi, sub zăpadă, sub ploaie – cum ei s-ar adresa lui Dumnezeu, Care Singur se află pe culmile puterii omenești?

Fiecare dintre noi, aflându-se în scârbiri, nu este în drept să cârtească împotriva lui Dumnezeu, deoarece Fiul lui Dumnezeu a venit prin toată profunzimea suferințelor omenești. El s-a identificat cu cei mai lipsiți de drepturi, cu cei mai suferinzi, cu cei mai ghinioniști. El S-a identificat cu ei pentru ca să fie alături de ei – ca ei să simtă umărul Lui, umărul nu doar al lui Dumnezeu, dar și al fratelui. Iată de ce nu putem cârti împotriva Lui. Nu putem să-L întrebăm: „Doamne, de ce sunt atât de nenorocit? De ce am atâtea scârbiri?” Putem doar să-i cerem ajutor – sincer, cordial, cu o credință profundă; și El ajută – învie morții, vindecă pe cei grav bolnavi, condamnații la moarte, le dă curaj celor care și-l pierd, acordă puteri celor care le pierd.

Aceasta este o semnificație, foarte importantă, a crucii, dar mai există și a doua. Domnul s-a urcat pe cruce ca să răscumpere păcatele noastre. Omenirea a săvârșit, săvârșește și va săvârși mulțime de păcate. Când omul săvârșește multe crime, el este închis pe viață în închisoare sau este lipsit de viață, mărturisind prin aceasta că nu poate fi nici un fel de iertare – criminalul trebuie să fie ucis sau să rămână pentru totdeauna închis. Și dacă e să adunăm toate păcatele lumii care au fost, sunt și vor fi, atunci întreaga omenire ar merita să fie închisă pe viață la închisoare.

Ce a trebuit să se întâmple ca să scoatem de pe noi greutatea păcatului și responsabilitatea în fața lui Dumnezeu? A fost nevoie de o jertfă, a fost nevoie de o condamnare la moarte, dar nu a unui om obișnuit, doar nici un om de rând nu poate lua asupra sa toate păcatele lumii. Însuși Dumnezeu, creându-l pe om, vine pe pământ și ia asupra Sa toată responsabilitatea pentru păcatele lumii. Iată din ce cauză Fiul lui Dumnezeu este supus acestei executări rușinoase la moarte – ca responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru păcatele noastre să fie răscumpărată. Precum un criminal își răscumpără vina în fața societății, purtându-și pedeapsa, tot așa și Dumnezeu acceptă  benevol pedeapsa, ca să răscumpere toate păcatele lumii.

Și în al treilea rând. Crucea nu este doar un fenomen singular, legat de Golgota, de suferințele Mântuitorului. Crucea este o valoare constantă permanentă ce există în viața omului, de aceea Domnul spune: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (vezi: Mc. 8:34-9:1). Adică leapădă-te de tot ce îți este drag, ceea ce ai vrea să dobândești, ceea ce îți este cu adevărat important – leapădă-te, deoarece acesta este cel mai important. Ia-ți crucea ta – nu Crucea Mea, nu Crucea de pe Golgota, pe care nimeni nu o poate duce. Crucea ta ia-o pe umeri, suferințele tale, care îți sunt trimise de sus, și urmează-Mi.

Ce semnifică aceste cuvinte? Ele semnifică doar una – crucea, purtarea scârbirilor și a suferințelor fără cârtire, cu răbdare, curaj, credință în Dumnezeu, îl mântuiesc pe om. Precum acea Cruce de pe Golgota, tot așa și crucile noastre ne aduc mântuirea, dacă le purtăm cu credință în Dumnezeu, curaj, răbdare, fără cârtire. Precum Crucea de pe Golgota a ajutat ca neamul omenesc să fie mântuit, să  se ia de pe el responsabilitatea pentru păcatele întregii lumi, păstrând responsabilitatea fiecăruia dintre noi în fața lui Dumnezeu pentru acțiunile personale, tot așa și crucile noastre, pe care le purtăm, deseori aduc mântuire altora.

Extras din predica Preafericitului Patriarh Chiril ținută în duminica Sfintei Cruci la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii