Papa Benedict – O retragere demnă

Dacă Ioan Paul II a fost harismatic, Benedict XVI a fost surprinzător. Cea mai mare surpriză este anunţul retragerii din misiunea încredinţată acum opt ani. Ce se poate înţelege din acest gest?

Înainte de orice, renunţarea papei german este un îndemn indirect, dar nu mai puţin clar, adresat diriguitorilor spirituali şi politici deopotrivă, ca nimeni să nu se creadă de neînlocuit. Statura adevărată a unui lider se vede tocmai în capacitatea de a simţi momentul retragerii până nu este prea târziu. Mai bine să ţi se ducă dorul, decât să ţi se numere zilele.
Apoi, strict teologic, gestul ca atare atrage atenţia asupra legăturii dintre om şi funcţie. Într-o structură puternic centralizată precum Catolicismul, concentrată pe autoritatea plenară a episcopului Romei, nu este indiferent cine şi cum stă în vârful piramidei. Dacă îţi asumi responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, nu poţi nici să „joci”, să te prefaci, nici să fii parte a „jocului” altora, adică să girezi fizic. Să te transformi fără voie în paravan sau, după caz, să fii folosit drept alibi.

Predecesorul său a decis să îşi ducă până la capăt misiunea, oferind impresionanta lecţie a suferinţei şi fragilităţii umane în plină civilizaţie vitalistă, obsedată de corp, de exterior, prea puţin înclinată să cultive frumuseţea interioară. Benedict a ales alt drum. A contrazis formula unui papă de tranziţie. Fixând el însuşi data plecării din scaun, are acum un pontificat foarte bine conturat, eminamente catehetic, cu accente puternice. În plus, se află în situaţia cu adevărat privilegiată de a asista la alegerea succesorului.

Nu în ultimul rând, Benedict XVI face demonstraţia deplină a libertăţii, trăsătură fundamentală a creştinului. Depersonalizează autoritatea pontificală, evitând confiscarea acesteia. Cum posibilitatea retragerii papei există în Codul de Drept Canonic catolic, faptul că uzează de ea arată maturitatea celui care este preocupat de binele întregii comunităţi de credinţă, nu doar de sine sau de apropiaţi. Clientelismul, atât de răspândit în mediile eclesiale şi politice, primeşte un corectiv pe măsura răului de care este în stare.

Demisia sau retragerea nu sunt, iată, dovezi ale eşecului, ci încununează o teologie personală a istoriei. Cine nu se crede de neînlocuit, adică nu este orbit de orgoliu, are voinţa de a sluji în cunoştinţă de cauză, se gândeşte la comunitate şi îşi asumă libertatea cu egală pasiune precum responsabilitatea, nu are cum, la un moment dat, să nu îşi pună problemele cu adevărat importante. Şi să tragă consecinţele.

Radu Preda

Sursa: http://adevarul.ro/