„Dezghețul” brejnevist în treburile bisericești. Influența română și credincioșii moldoveni

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Capitolul 10.

„Vântul se întoarce și începe din nou aceleași rotiri”: „dezghețul” brejnevist în treburile bisericești (anii 1966-1975)

Continuare din: Anii prigoanei. Consolidarea clericilor și a activului bisericesc ca răspuns la persecuții

„Randamentul întregii acestei munci științifico-ateiste este egal cu zero”

La mijlocul anilor 1960 conducerea de partid a republicii a început să înțeleagă, într-o măsură considerabilă la sugestia Moscovei, că practicile ei antibisericești și propaganda ei antireligioasă au intrat în impas. După cum a fost nevoit să recunoască secretarul CC al PC al Moldovei, D.S. Cornovan, la seminarul secretarilor comitetelor orășenești și raionale de partid din iulie 1965, „randamentul întregii acestei munci științifico-ateiste este egal cu zero” 1. Conform aprecierii sale, nici chiar reducerea frecventării bisericilor nu însemna „că a scăzut religiozitatea”. Preoții mergeau acasă la enoriași și oficiau acolo ritualurile religioase. În viața de zi cu zi totul se întorcea la „aceleași rotiri”. Cei care nu se hotărâseră să-și boteze copiii în timpurile prigoanelor înverșunate o făceau acum, peste câțiva ani.

Au fost constatate cazuri de cununii „amânate” – peste 5-10 și chiar 17 ani după oficierea căsătoriei civile. Cornovan vorbea cu iritare despre „viața dublă” a unor colective de muncitori din Chișinău, a multor reprezentanți ai intelectualității (învățători, cadre medicale), comsomoliști, uneori și comuniști, care „își botează copiii, țin acasă iconostase întregi, marchează și sărbătorile religioase, și pe cele sovietice” 2. În aceste condiții continuarea „incursiunilor à la Mamai” asupra bisericii își pierdea orice sens, comporta riscul creșterii nemulțumirii populare și anume acest factor a constrâns, până la urmă, sistemul birocratic sovietic să caute forme noi de „coabitare” și cu biserica ortodoxă, și cu credincioșii. Algoritmii „restrângerii activității” bisericii trebuiau schimbați.

Încă în august 1965 persecutorul înverșunat al ortodoxiei în Moldova, A.I. Oleinic 3, a fost demis din funcție. Pentru Chișinăul care încă mai era racordat la unda persecuțiilor administrative asupra bisericii, el nu mai era, probabil, suficient de dur, iar pentru Consiliul pentru treburile religiilor care începuse deja să depășească consecințele revoltătoare ale voluntarismului hrușciovist în treburile bisericești era prea zelos și insuficient de flexibil. Noul împuternicit, S. Tanasevschi ocupase anterior funcția de șef al Secției Instituții Social-Culturale a Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești și era responsabil (între altele) de „chestiunile respectării legislației privind cultele”4. Succesorul lui Oleinic se deosebea de predecesorul său doar prin șiretenia mai mare și entuziasmul mai mic. Nu în zadar I.T. Kolokolkin, care reprezenta Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse la seminarul de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești (noiembrie 1964), a considerat stranie reacția lui S. Tanasevschi la dis- cursurile funcționarilor moldoveni contra poziției „conciliante” a Consiliului: „a tăcut și nu a corectat discursurile incorecte ale unor lucrători” 5 care apărau politica prigoanelor și persecuțiilor.

Noul împuternicit care considerase mult timp că distrugerea infrastructurii bisericești este alfa și omega muncii antireligioase a fost nevoit fără să vrea să țină cont de noile tendințe venite de la Moscova. Iar Moscova era dispusă să tempereze voluntarismul antibisericesc moldovenesc care își arătase totala inconsistență. Ajuns între ciocan și nicovală, Tanasevschi a rămas un timp descumpănit. Abia în august 1966 el a întocmit un memoriu adresat adjunctului Președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, A.V. Corobcean, în care a încercat să privească situația moldovenească de pe pozițiile Moscovei și să aducă la conștiința conducerii republicane rezultatele nu prea îmbucurătoare ale „asaltului și presiunii” din prima jumătate a anilor 1960.

Năzuința credincioșilor la reluarea slujbelor în bisericile inactive nu s-a redus în anii precedenți, „pierderile naturale ale preoțimii” erau în continuare compensate cu succes de eparhie din rândul absolvenților instituțiilor de învățământ teologice și al călugărilor. Numărul doritorilor de a intra în instituțiile de învățământ teologice rămăsese unul considerabil. „Îndepărtarea de biserică a slujitorilor altarului ca rezultat al rupturii conștiente cu religia” a încetat. Oficierea ritualurilor religioase sporea, ba chiar, după cum s-a dovedit, absența într-o localitate sau alta a unei biserici active nu frâna nicidecum acest proces. Veniturile eparhiei creșteau în mod stabil.

„Fostele biserici” rămâneau în marea lor majoritate „nevalorificate”. În unele dintre ele, contrar interdicțiilor, enoriașii organizau din când în când slujbe, iar majoritatea zăceau în paragină, dând „prilej pentru numeroasele demersuri cu privire la reluarea slujbelor”. Împuternicitul Consiliului pentru treburile religiilor s-a plâns și de autoritățile locale. În anul 1966, în pofida indicațiilor Moscovei de a corecta greșelile hrușcioviste din practica autorităților raionale și sătești, se păstrase harababura obișnuită pentru Moldova. Unii continuau să-și exercite presiunea impertinentă asupra comunității ortodoxe, alții, dimpotrivă, și-au pierdut interesul față de problemele bisericești: închiseseră tot ce putea fi închis. Și era imposibil să se distingă pe tărâmul luptei cu oficierea ritualurilor religioase. Torentul de plângeri și cereri privind reluarea slujbelor, care irita atât de mult Chișinăul și Moscova, era de nestăvilit. Autoritățile locale pur și simplu ignorau aceste plângeri. Ca rezultat, nemulțumirea creștea, iar situația continua să se înrăutățească 6.

La rândul ei, Patriarhia Moscovei și Patriarhul personal, detectând cu sensibilitate noile tendințe de la Kremlin, încerca să restabilească influența asupra Mitropolitului Nectarie, pe care o pierduse în anii persecuțiilor hrușcioviste. S. Tanasevschi i s-a plâns Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS 7 de Pa- triarhul Alexie care toamna târzie a anului 1966, în decursul unei luni și jumătate, s-a întâlnit de trei ori cu conducerea eparhiei Chișinăului și Moldovei – de două ori la reședința de la Odesa și o dată la cea de la Moscova (la prima întâlnire, din cauza că mitropolitul era bolnav, eparhia a fost reprezentată de secretarul Statov). Judecând după toate aparențele, Patriarhul și Mitropolitul au ajuns la înțelegere în privința modalității de lichidare a penuriei de cadre din eparhie: să eludeze „recomandarea” (de fapt, interdicția) secretă anterioară a autorităților de a nu numi în parohii ieromonahi din mănăstirile desființate, să promoveze un „curs atotiertător” pentru a atrage preoțimea „care în anii precedenți a fost nevoită, pentru diferite încălcări, să părăsească slujba în biserică sau după absolvirea instituțiilor de învățământ teologice și nu au mers în parohie” 8. În practică aceasta ar fi însemnat reluarea slujbelor în bisericile inactive și apariția „preoților secunzi”, adică activizarea substanțială a vieții bisericești a Moldovei.

Nectarie încerca la început să păstreze loialitatea față de autorități și răspundea evaziv la unele dorințe ale Patriarhului. Dar până la urmă a prins la curaj și s-a decis să întreprindă niște acțiuni mai energice. El a luat în serios reproșul Patriarhului că „stă prea mult timp la Chișinău” și nu umblă prin parohii. După o pauză lungă Mitropolitul a purces cu slujbele pe la biserici și la unica mănăstire rămasă activă, a început să-i antreneze în slujbele sale pe preoții din sate. Din partea lui, Patriarhul i-a decorat pe mulți preoți și mireni moldoveni cu distincții bisericești. „De binecuvântarea lui, scria cu maliție împuternicitul Consiliului pentru treburile religiilor pentru RSS Moldovenească, se învrednicesc și «starostii» bisericilor, mai ales cei care defalcă mulți bani pentru eparhie și cotizează cu puțin în fondul păcii” 9.

Tanasevschi nu vedea nicio pârghie reală de a influența situația și, derutat, a rugat Moscova să transfere reședința Patriarhului de la Odesa undeva mai departe de Moldova și Ucraina, totodată a expus și o serie de alte rugăminți, la fel de stupide față de Consiliul pentru treburile religiilor. Scrisoarea lui panicardă a pus în gardă Consiliul care observa deja cu îngrijorare evoluția nu tocmai bună a evenimentelor din republică. Moldovenii nu se puteau nicidecum debarasa de voluntarismul hrușciovist, se țineau strâns de abuzul arbitrat ca mijloc principal de „propagandă antireligioasă”. Relațiile cu biserica și credincioșii continuau să se înrăutățească, numărul celor nemulțumiți creștea. Pe memoriul lui Tanasevschi președintele Consiliului pentru treburile religiilor, Kuroedov, a pus o rezoluție adresată adjunctului său: „t. Furov V.G. Probabil, există necesitatea de a sta de vorbă temeinic cu t. Tanasevschi” 10.

Și totuși, problema moldovenească nu se reducea nicidecum doar la deruta lui Tanasevschi. Mai era vorba și de poziția conducerii supreme a republicii, care ignora prea des recomandările Consiliului și acționa nu atât ferm, cât irațional. De aceea la 6 decembrie 1966 (peste trei săptămâni după ce a citit memoriul lui S. Tanasevschi) președintele Consiliului pentru treburile religiei, V. Kuroedov, a expediat la CC al PCUS memoriul „Cu privire la cazurile de încălcare a legalității socialiste în raport cu credincioșii în RSS Moldovenească”. Kuroedov se plângea CC al PCUS că în Moldova „în decursul unei perioade îndelungate de timp este încălcată legalitatea socialistă în raport cu credincioșii, sunt aplicate metode administrative subiectiviste de luptă cu religia, este admisă închiderea ilegală a bisericilor”. Hotărârea Consiliului pentru treburile religiilor adoptată încă în decembrie 1964 și menită să redreseze situația din Moldova a fost ignorată de Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești. În fond, guvernul a continuat să ducă un timp oarecare vechea politică față de biserică, deși Moscova cerea mai multă cumpătare. Presa republicană propaga și în 1966 practica închiderii ilegale și forțate a bisericilor.

Conducătorii moldoveni nu-și recunoșteau greșelile, afirmând că „cei de la CC al PCUS cunosc situația religioasă din Moldova și nu ne-au corectat” 11. Între timp, Consiliul pentru treburile religiilor, adresându-i CC al PCUS rugămintea de a-i „corecta” pe zeloșii luptători moldoveni contra credinței, își argumenta solicitarea prin faptul că eforturile de luptă cu religia în Moldova nu s-au soldat cu rezultatele scontate. Potrivit aprecierii Consiliului, „administrarea excesivă în raport cu biserica, lezarea drepturilor credincioșilor au contribuit într-o serie de localități la intensificarea stărilor de spirit religioase, la incitarea fanatismului religios, la generarea simpatiei față de biserică și credincioși” 12. Сa rezultat, după cum considerau la timpul respectiv funcționarii Consiliului, religiozitatea populației din Moldova nu numai că nu se reducea, ci, dimpotrivă, creștea. Pe lângă datele obișnuite privind nivelul înalt al religiozității ritualice (în mica republică doar pentru a-și boteza copiii în biserică veneau circa 300 de mii de persoane pe an), creșterea stabilă a veniturilor bisericii, Consiliul pentru treburile religiilor a reprodus și investigațiile sociologice care abia intrau în modă pe atunci. Aceste investigații au arătat că „peste 40% din populație crede în Dumnezeu”, iar 90% din tineret capătă în familie o educație religioasă. Dar principala acuzație era concluzia că în republică „a crescut o generație nouă, tânără, de oameni credincioși. În componența fondatorilor multor asociații religioase («celor douăzeci») au apărut persoane de vârstă tânără și mijlocie” 13.

Secția Propagandă a CC al PCUS a reacționat prompt la memoriul Consiliului. În ianuarie 1967 „pentru studierea situației și acordarea ajutorului la fața locului” în Moldova a fost delegată o întreagă echipă de la Moscova: instructorul secției propagandă, E.I. Lisavțev, adjunctul președintelui Consiliului pentru treburile religiilor, V.G. Furov, și lucrătorul științific al Institutului de ateism științific, R.A. Lopatkina. Moscoviții au trasat împreună cu CC al PC al Moldovei „Măsurile de înlăturare a neajunsurilor serioase în organizarea educației ateiste și a controlului respectării legislației privind cultele” 14.

Imixtiunea Moscovei a permis să fie întrucâtva îmbunătățite relațiile cu credincioșii, dar nu a influențat deloc răspândirea ateismului în republică. Ortodoxia în Moldova nu era „în extincție”, ci se dezvolta. Și în timp ce în raport cu multe alte teritorii ale URSS, îndeosebi ale RSFSR, Consiliul pentru treburile religiilor mai putea vorbi despre „adâncirea crizei” Bisericii Ortodoxe Ruse, făcând trimitere la „îndepărtarea unor mase considerabile ale populației de ortodoxie”, „schimbarea în componența credincioșilor, îmbătrânirea ei, slăbirea conștiinței religioase, pierderea influenței în rândul generației tinere”, „scăderea interesului față de biserică”, „lipsa acută a cadrelor de preoți” 15, în Moldova aceste trăsături extrem de importante ale crizei nu erau la fel de evidente. Iar influența altor factori negativi pentru dezvoltarea ortodoxiei (reducerea rețelei de biserici, mănăstiri, instituțiilor de învățământ teologice) era depășită de entuziasmul religios al activului bisericesc, de înrădăcinarea ortodoxiei în modul de viață al poporului. Toate acestea mai erau însoțite și de tacita „îngăduință față de bisericoși”, manifestată de cel puțin o parte a activului de partid și de stat din veriga de jos. În consecință, cu începere din anul 1966 împuterniciții Consiliului pentru treburile religiilor nu numeau ambianța religioasă din RSS Moldovenească altfel decât complicată și tensionată.

Influența română și credincioșii moldoveni

În republica de frontieră acționau și alți câțiva factori specifici anume pentru Moldova. Se știe că la sfârșitul anilor 1960 Consiliul pentru treburile religiilor era îngrijorat serios de concluziile împuternicitului pentru Moldova. Tanasevschi nu corela „intensificarea activității bisericii ortodoxe în republică” doar cu influența „rămășițelor abundente ale foștilor slujitori ai altarului, călugări și foști activiști bisericești și fanatici religioși”, ci și cu preoțimea emigrată care a fugit de pe ter toriul republicii în anul 1944. Împuternicitul considera că „scornelile calomnioase ale acestor fugari despre situația bisericii ortodoxe în republica noastră urmăresc scopuri cu bătaie lungă. Și aceste «fapte» nu sunt doar încuviințate de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ci sunt inspirate de el și de anturajul lui apropiat” 16.

Funcționarii sovietici care „răspundeau” de religie intuiau că modelul românesc al relațiilor dintre stat și biserică are un caracter mai consecvent, „bizantin”. Nu întâmplător în iulie 1969 adjunctul președintelui Consiliului pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, P.V. Makarțev, sublinia că în România „nu se făcuse niciun fel de propagandă antireligioasă. Bisericile trăiesc din contul statului. Continuă construcția bisericilor… Biserica se situează pe poziții loiale în raport cu statul, susține activ politica românească. În privința Cehoslovaciei, la 22 august (este vorba despre introducerea trupelor sovietice în Cehoslovacia – V.P.) împreună cu Ceaușescu a făcut o declarație și Patriarhul Iustinian 17, în același spirit. Anul trecut, în martie, la 29 martie, Ceaușescu i-a primit pe capii tuturor religiilor, a rostit un discurs expresiv, bun și a dat de înțeles la modul direct că guvernul României se sprijină în construcția socialismului inclusiv pe biserică. Au început să-i cânte ditirambi lui Ceaușescu. Și aproape că întregul număr al ziarului i-a fost dedicat acestei recepții. Așa că nu sunt niciun fel de conflicte. Și atunci când ne întâlnim cu slujitorii bisericii române, ei se străduiesc să ne arate cât de bună este viața la ei și că nu totul este în regulă «la voi». Este demnă de atenție ultima remarcă a raportului lui Makarțev:

„Moldovenii au contacte destul de strânse cu românii și uneori ei ne aruncă niște pietricele de acolo” 18.

Relațiile tensionate dintre „partidele comuniste frățești” se răsfrângeau și asupra poziției Bisericii Ortodoxe Române, care, la fel ca și Biserica Ortodoxă Rusă, acționa în unison cu autoritățile comuniste ale țării sale. Într-o conversație cu unul dintre membrii delegației Bisericii Ortodoxe Ruse care a vizitat în iunie 1968 România cu ocazia aniversării a 20-a a întronării lui Iustinian, Patriarhul român s-a exprimat, între altele, destul de critic despre reforma administrației bisericești efectuată în URSS în anii 1961-1965: „…La voi structura parohiilor nu este ortodoxă, ci protestantă. Preotul vostru este o persoană angajată. El nu este păstorul parohiei sale” 19. În raportul său anual prezentat în Consiliu, S.S. Tanasevschi chiar l-a acuzat pe Iustinian că pare a fi tovarăș de idei al „disidenților bisericești” sovietici – Ermoghen, Eșliman, Iakunin și alții „care calomniază politica statului nostru în chestiunile religiei” 20, iar în realitate, vom adăuga din partea noastră, vor să obțină restabilirea rolului păstoresc al preotului în comunitate, adică a stării de lucruri care exista realmente în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Nota oficială despre această vizită a delegației Bisericii Ortodoxe Ruse conținea și alte nedumeriri sovietice. „…Membrii delegației remarcă o anumită atitudine specifică a părții române față de Uniunea Sovietică, reda conținutul acestui document S. Tanasevschi. În calitate de exemplu sunt aduse câteva fapte caracteristice. Pentru participanții la solemnitățile jubiliare a fost prezentat un concert în incinta Facultății de Teologie, la care a asistat conducerea departamentului culte. Laitmotivul principal al concertului era lupta poporului român pentru libertate și independență. În concert a fost inclusă o piesă muzicală scrisă de un compozitor-preot în care sunt expuse în mod deschis pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică și se vorbește despre rolul Patriarhului Iustinian în salvarea României de ateismul Uniunii Sovietice. Asta în timp ce întregul program al festivităților s-a desfășurat în cunoștința de cauză a persoanelor oficiale de stat ale României și cu participarea lor” 21.

Credincioșii moldoveni încercau să folosească în rezistența lor la acțiunile antireligioase ale autorităților frica patologică a regimului comunist de difuzarea informațiilor în spațiul internațional, amplificată de „factorul românesc”. La cultivarea acestei frici contribuiau legăturile de familie, vizitele periodice ale rudelor din România care, chiar dacă nu aduceau prin contrabandă literatură bisericească în limba română, doar prin simplul fapt al venirii în Moldova creau pericolul răspândirii informațiilor peste hotare. „Noi nu știm ce le vor spune ei oamenilor în patrie”, scriau în una dintre plângerile lor locuitorii orășelului Basarabeasca, informând că oaspeții din statul vecin au fost martori ai unei încercări de a demola biserica 22.” Printre cetățenii URSS care vizitau România și printre cetățenii României care vizitau URSS, scria cu regret Tanasevschi, sunt și credincioși, și chiar clerici… Preoții din România își propagă avantajele bisericești și se străduiesc să câștige o parte a populației în favoarea României” 23. Iar credincioșii moldoveni, la rândul lor, ascultau cu plăcere emisiunile religioase la posturile de radio din străinătate, și o făceau în grupuri. Schimbul vast de turiști, vizitele reciproce ale rudelor și cunoscuților în străinătate erau, de asemenea, folosite de „bisericoși pentru înviorarea religiozității” 24. Președintele organului executiv al asociației religioase din satul Cotiujeni, I.P. Guja, a spus după ce s-a întors din România: „În România nu e ca la noi. Acolo nu trebuie să mergi departe ca să te rogi. Biserici sunt la fiecare pas. Iar în caz de înmormântare clopotele bat pentru răposat trei zile, numai bani să plătești” 25. În plus, pe comuniști îi speria și îi irita că de peste graniță era adusă o cantitate mare de „literatură dăunătoare ideologic, iar uneori și dușmănoasă, plină de antisovietism, care e folosită cu pri-cepere de fanaticii religioși” 26.

În anul 1973 problema influenței Bisericii Ortodoxe Române asupra credincioșilor moldoveni a trecut la nivelul „politicii mari”. În informația secretarului CC al PC al Moldovei, I. Melkov, prezentată la CC al PCUS privind cazurile de pătrundere în RSS Moldovenească a literaturii religioase din Republica Socialistă România din 12 ianuarie 1973 se vorbea despre cazurile tot mai frecvente „de trimitere în RSS Moldovenească a literaturii religioase din RSR. Ea pătrunde prin intermediul poștei, al persoanelor care vin cu treburi particulare, pe linia turismului, schimbului cultural-sportiv și pe alte canale”. Printre cele mai active organizații române au fost numite Patriarhia Română și Biblioteca Centrală de Stat a RSR, care trimiteau în mod regulat și perseverent pe adresa „bisericilor, sinagogilor, comunităților religioase, bibliotecilor, slujitorilor cultelor și altor persoane din RSS Moldovenească un număr mare de ziare, reviste, broșuri și cărți cu conținut religios” 27.

Chestiunea a fost examinată la ședința CC al PC al Moldovei. Ministerelor și departamentelor, comitetelor orășenești și raionale de partid, comitetelor executive ale sovietelor orășenești și raionale ale sovietelor de deputați ai oamenilor muncii li s-a cerut, ca de obicei, să „sporească vigilența politică, să creeze o atmosferă în care ar fi exclusă posibilitatea de a trece peste frontieră și răspândirea în rândul populației a literaturii religioase și altei literaturi dăunătoare ideologic” și totodată „să intensifice educația oamenilor muncii din republică în spiritul patriotismului sovietic și internaționalismului socialist”. Înțelegând că măsurile standard s-ar fi putut să nu fie sufi- ciente, CC al PC al Moldovei spera că robinetul putea fi închis puțin de cealaltă parte a frontierei și ruga CC al PCUS „să atragă atenția organelor corespunzătoare ale RSR la inadmisibilitatea unor astfel de acțiuni” 28.

Valeriu Pasat, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

1        Из доклада секретаря ЦК КП Молдавии Д.С. Корнована на семинаре секретарей горкомов и райкомов партии (июль 1965 г.). – Пасат, 3. С. 318.

2  Idem. С. 319.

3  Prin hotărârea Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești Nr. 354 din 10 august 1965 A.I. Oleinic a fost demis din funcția de împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească și în această funcție a fost confirmat Tanasevschi Stepan Semionovici. Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 565. Л. 85.

4  Из справки старшего инспектора Совета по делам РПЦ И.Т. Колоколкина о соблюдении законодательства о культах в Молдавской ССР от 11 декабря 1964 г. – Пасат, 3. С. 289.

5 Idem.

6  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Л. 106-117.

7 În decembrie 1965 pe baza Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și a Consiliului pentru treburile cultelor religioase a fost înființat Consiliul pentru treburile religiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. (Постановление Совета министров СССР №1043 от 8 декабря 1965 г.)

8 Докладная записка уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского в Совет об усилении влияния патриарха Алексия и его аппарата на митрополита Нектария от 2 ноября 1966 г. – Пасат, 3. С. 347-348.

9        Idem. С. 348.

10  Idem. С. 348.

11 Apud: Из докладной записки председателя Совета по делам религий при Совете министров СССР В.А. Куроедова в ЦК КПСС «О фактах нарушения социалистической законности в отношении верующих в Молдавской ССР» от 6 декабря 1966 г. – Пасат, 3. С. 354.

12  Idem. С. 352.

13  Idem. С. 353.

14  РГАНИ. Ф. 5. Оп. 58. Д. 23. Л. 149.

15  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Д. 313. Л. 13.

16 Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о работе за 1968 г. от 12 февраля 1969 г. – Пасат, 3. С. 405.

17  Iustinian (Ioan Marina – (1900(1901)-1977), patriarh român între anii 1948 și 1977.

18  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Д. 485. Л. 212-213.

19  Пасат, 3. С. 405.

20  РГАНИ. Оп. 5. Д. 313. Л. 147, 155.

21  Пасат, 3. С. 406.

22 Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM) F. R-3046. Inv. 1. D. 89. Fol. 83.

23  Пасат, 3. С. 406.

24 Из докладной записки инспектора Совета по делам религий Г.П. Шиловского председателю Совета В.А. Куроедову о результатах провер- ки соблюдения законодательства о культах в Молдавской ССР от 5 августа 1969 г. – Пасат, 3. С. 421.

25  Idem.

26  Idem. С. 421.

27 Информация секретаря ЦК КП Молдавии Ю. Мелькова в ЦК КПСС о фактах проникновения в Молдавскую ССР религиозной литературы из Социалистической Республики Румынии от 12 января 1973 г. – Па- сат, 3. С. 546.

28  Idem.