Biserica faţă în faţă cu noile concepte şi tehnologii

Preafericite, Înaltpreasfinţiţi părinţi,

Nu pot să nu-mi exprim de la bun început sincerele mulţumiri pentru cinstea şi încrederea pe care mi-aţi acordat-o [permiţându-mi să citesc această omilie], în această perioadă în care evaluarea conjuncturii în care se desfăşoară misiunea bisericească, deşi de o importanţă vitală, se dovedeşte a fi extrem de dificilă. Conceptele nou apărute, curentele sociale şi filosofice contemporane, mijloacele de transmitere a acestora şi multitudinea de parametri pe care acestea îi conţin, se desfăşoară cu o viteză uimitoare, dând peste cap constante mondiale istorice. Toate acestea, fireşte, iau prin surprindere şi organismul Bisericii, mai ales în ceea ce priveşte modul de exercitare a mărturiei sale.

Aş vrea să încep prin a descrie cu precizie subiectul pe care mi l-am ales. Iniţial, titlul omiliei era «Biserica şi noile tehnologii». Întrucât, însă, personal, nu credeam că problema noastră constă în noile tehnologii, în folosirea lor de către Biserică sau în valorificarea lor, mi-am propus să lărgesc puţin subiectul, prin adăugarea expresiei «noi concepte», pentru o mai bună – pe cât posibil – descriere detaliată a noului context de viaţă care se configurează în jurul nostru şi pentru a stabili câteva elemente necesare unei mărturisiri mai eficiente în legătură cu viaţa şi realitatea bisericească.

Acest nou context are două niveluri: primul se referă la simptomatologia şi la problemele concrete care ne fac să conştientizăm greutăţile şi schimbările produse; al doilea reprezintă conţinutul de bază al aşa-ziselor noi concepte şi mentalităţi, care au fost provocate de anumite mecanisme de lungă durată, eventual prestabilite, şi care au de-a face cu însăşi firea umană şi înclinaţia ei spre păcat. Este clar că «stăpânitorul veacului acestuia» are multe feţe, iar noi, în calitate de Biserică, trebuie să le detectăm cu multă atenţie. În acest discurs ne vom ocupa îndeosebi de al doilea nivel.

1. Cauza apariţiei noilor concepte

Noi concepte, noi moravuri, noi tehnologii, o întreagă lume nouă se naşte în jurul nostru. În dezbaterea subiectului nostru, cuvântul «nou» trimite la tinerii aflaţi la vârsta studenţiei sau mai jos, care sunt bombardaţi cu o sumedenie de stimulente şi provocări ce ajung să joace un rol decisiv în formarea omului contemporan. Sistemul conceptelor sociale, televizorul, educaţia, lumea internetului, toate acestea exprimă idei, ţeluri, opţiuni ce influenţează şi, în mare parte, modelează chipul şi personalitatea omului contemporan.

Dintotdeauna răul se exprimă printr-o atracţie spre bunăstare, prosperitate, materie, spre interesul propriu, spre trup şi spre eu-ul propriu. Evdemonismul, materialismul, adorarea trupului, contestarea principiilor, dărâmarea prototipurilor, nihilismul şi, desigur, egoismul reprezintă veşnica atracţie şi ispita neadormită a firii umane.

Timpurile în care trăim fie au schimbat noţiuni şi idei diacronice, fie au creat altele noi, dând naştere la noi concepte, comportamente, moduri de abordare, etc. Să ne oprim atenţia asupra câtorva dintre acestea:

a. În ultimii ani, societăţile noastre au schimbat dimensiunile bogăţiei; numărul oamenilor bogaţi a crescut considerabil, iar prosperitatea a devenit ţelul şi năzuinţa principală a vieţii. Valorificarea resurselor producătoare de bogăţie ale pământului, corelată cu progresul general al vieţii şi cu creşterea explozivă a populaţiei globale, a dus la industrializarea şi la consacrarea parteneriatului în ceea ce priveşte distribuirea bunurilor materiale. Acest lucru a imprimat o altă dimensiune noţiunilor «interes» şi «bogăţie». Acapararea de averi a devenit mai uşoară şi tot mai accesibilă pentru diverse categorii de oameni, care au dobândit posibilitatea de a se îmbogăţi în fel şi chip. Iahturi şi hoteluri de lux, călătorii de vis în tărâmuri exotice, o diversitate inimaginabilă de produse, o întreagă industrie de publicitate aprind pofta, provoacă comparaţii, deplasează centrul de greutate al dorinţei de la necesar la abundent, încurajează luxul şi confortul, transformă filosofia valorilor în revendicare de bunuri materiale, ridică efemeritatea (ceea ce se întâmplă aici şi acum) la rangul de scop suprem al vieţii şi îl restrânge pe om la o lume în care realitatea este înlocuită cu minciuna, iar adevărul cu o sumedenie de lucruri care frapează fără, însă, să valoreze ceva. Omul apusean trăieşte numai pentru sine şi numai din perspectiva lui «astăzi», limitându-se numai la cele care se văd şi la acele puţine lucruri pe care le înţelege. Astfel, se transformă într-o entitate materială şi biologică, având sufletul anesteziat şi duhul paralizat.

b. Evoluţia mijoacelor de informare în masă precum şi a mijoacelor de comunicare (telefon, televizor, internet, smartphones, bloguri, videocasts, fora (forum-uri), wikis, Skype, aparate digitale, programe de socializare prin reţeaua electronică precum Facebook, Twitter, Myspace, Linkedin) a dus la crearea unei societăţi mondiale deficitare în ceea ce priveşte comunicarea directă şi intimitatea, înrobită unei sumedenii de dependenţe, bazată pe cunoştinţe virtuale şi caracterizată printr-o întrepătrundere de mentalităţi, prin anularea particularităţilor şi relativizarea valorilor. Astfel, năzuinţa către adevăr este substituită de către nevoia de a coexista, de a cădea la o înţelegere, de a fi de acord, de a sta de vorbă, şi nu de a mărturisi (adevărul).

c. Constatăm că predomină o tendinţă de a acumula cunoştinţe. Numărul studenţilor a crescut considerabil. La fel şi numărul Universităţilor, Academiilor, cărţilor. De aici reies două aspecte: mai întâi, faptul că prisoseşte sentimentul de autosuficienţă; în al doilea rând, iminenţa pericolului de a subjuga masele de oameni şi a le controla prin diverse mecanisme şi programe didactice. Şcoala îşi pierde sensul pe care îl avea până acum. Din spaţiu menit să ofere educaţie, să cultive înţelepciunea, să păstreze nealterate comorile civilizaţiei şi să creeze altele noi, aceasta a evoluat într-un mecanism de producere şi transmitere a informaţiilor, care, din pricina volumului lor imens, nu pot fi depozitate, analizate şi prelucrate decât cu ajutorul maşinilor. Cunoaşterea, care solicită gândire, libertate şi participare personală, a fost transformată într-o simplă abilitate de a colecţiona informaţii şi de a fi specializat în folosirea instrumentelor care oferă acces la ele. Căutarea de informaţii în oceanul internetului se numeşte «surfing», care înseamnă a păşi pe valuri, adică a nu te scufunda în adâncul adevărului, ci a pluti la suprafaţă, a te sprijini pe aparenţe. Omul devine superficial în ceea ce priveşte posibilităţile sale, cu toate că dispune de un pachet de cunoştinţe incredibile. Clasa inteligenţilor, care însă este incapabilă să-şi rezolve problemele de zi cu zi, se înmulţeşte în mod periculos. Proviziile de înţelepciune aproape că au dispărut cu totul.

d. Progresul medicinei şi al biologiei a dus la înregistrarea unor rezultate spectaculoase în domeniul sănătăţii. Decesul din cauza anumitor infecţii a fost limitat într-o măsură impresionantă, medicina diagnostică a ajuns până în cele mai ascunse colţuri ale corpului uman, pătrunzând până în mecanismele celulare; în intervenţiile chirurgicale au apărut noi metode inovatoare de vindecare, datorită cărora deseori moartea pare o procedură mai dificilă decât supravieţuirea. Media de supravieţuire a explodat, atingând cote incredibile. Deja în Grecia astăzi trăiesc aproximativ 1.700 de bătrâni de peste o sută de ani şi 36.000 de bătrâni de peste nouăzeci de ani. În plus, se presupune că 25% din cei care se nasc astăzi vor atinge vârsta de 100 de ani[1]. De asemenea, calitatea vieţii pare să se fi îmbunătăţit considerabil. Centrele de reabilitare şi terapeutica farmaceutică fac minuni. Toate acestea îl îndepărtează pe om de gândul morţii, accentuând în mod exagerat valoarea şi necesitatea de a se întreţine din punct de vedere biologic şi de a-şi păstra buna dispoziţie. Senzaţia că prin medicină putem reuşi mai multe lucruri decât prin rugăciuni sau sfinte Masluri duce la concluzia logică că forţa umană ar fi mai mare decât cea a «presupusului» atotputernic Dumnezeu. Astfel se creează imaginea unui nou tip de om, dumnezeu-omul lipsit de trăsăturile divine şi morale cunoscute şi care L-a scos din ecuaţia vieţii pe adevăratul Dumnezeu.

De cealaltă parte, supra-accentuarea vieţii efemere – atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi durata ei, în ciuda manifestării anumitor afecţiuni psihice sau boli ale bătrâneţii (cum este, de pildă, demenţa), sau în ciuda aplicării anumitor «leacuri» medicale inedite care, deşi prelungesc durata vieţii, nimicesc calitatea acesteia (stări cronice, consecinţe şi efecte secundare ale diverselor chimioterapii, etc.) – acţionează distructiv asupra ideii de eternitate (viaţa veşnică) şi, în consecinţă, intră în contradicţie cu perspectiva de după moarte a existenţei umane. Omul s-a îngroşat în ceea ce priveşte dimensiunea temporală şi biologică efemeră şi s-a subţiat extrem de mult în ceea ce priveşte dimensiunea spirituală a vieţii sale.

e. Toate acestea se datorează, cu siguranţă, progresului exploziv al ştiinţei. Acesta a dus la o creştere impresionantă a posibilităţii de cunoaştere şi desigur la moduri inovatoare de aplicare a acesteia. Universul, care era considerat infinit şi incomprehensibil, de acum poate fi interpretat şi cercetat, părând din ce în ce mai puţin misterios. La fel şi materia. Însă recentul experiment al organizaţiei CERN a demonstrat cât de uşor se pot înşela oamenii de ştiinţă şi cât de des se dovedesc a fi naivi cei care se cred deştepţi. Şi toate acestea numai şi numai pentru că se pare că a fost explicată prezenţa materiei în univers (prin bosonul lui Higgs) sau pentru că a fost inventată o teorie care explică modul de formare al universului (teoria Big Bang-ului), chiar de către un monah romano-catolic, Lemaitre.

Lucrurile devin foarte interesante în ceea ce priveşte celula biologică şi chiar mai interesante în domeniul neuro-ştiinţelor, unde se urmăreşte demonstrarea faptului că gândurile sunt determinate. Cu alte cuvinte, se încearcă anularea libertăţii de alegere şi mecanicizarea omului. Termeni şi expresii emfatice de genul «decodificarea genelor umane» sau «geneză automată, crearea de viaţă şi materie», termeni şi expresii metafizice de genul «număr magic», «simetria secretă», «strange quark», «particula lui Dumnezeu», «eternitatea universului» au fost consacrate cu foarte multă uşurinţă în vocabularul realităţilor şi dimensiunilor ştiinţifice. Acest fapt denotă atât dispoziţia anumitor oameni de ştiinţă, care, confundând opiniile lor personale cu argumentele şi concluziile ştiinţifice, nu fac altceva decât să amăgească lumea, cât şi naivitatea omului de rând, care este gata să renunţe la comoara istoriei sale, la convingerile sale lăuntrice creatoare de cultură, de dragul fructelor rezultate din amestecarea unor teorii ştiinţifice ce par adevărate cu superficialitatea personală şi trufia lipsită de sens, amestecare ce distruge tot ce e mai sfânt în lume – în general, şi în om – în particular. «Orice ştiinţă, care s-a lepădat de dreptate şi de celelalte virtuţi, pare mai degrabă înşelătorie, iar nu înţelepciune» (Platon, Menéxenos).

f. Cunoştinţele ştiinţifice au favorizat dezvoltarea rapidă a tehnologiei. De-a lungul istoriei, vedem că dintotdeauna omului i-a plăcut să intervină în lucrarea naturii şi să creeze el însuşi. Însă ceea ce se întâmplă în ultimele decenii reprezintă o adevărată revoluţie. Cine îşi închipuia că la un moment dat, cu ajutorul telescopului, am putea să ne apropiem de marginile universului şi să întrezărim primele zvâcniri ale vieţii sale? Deja o navă spaţială teleghidată[2] a aterizat pe Marte, iar o altă navă se plimbă în afara sistemului nostru solar[3].

În zilele noastre, există câteva milioane de oameni care trăiesc cu organe transplantate de la alte persoane vii sau chiar moarte. Din anul 1978, conceperea s-a «emancipat» de copulaţia conjugală. Astăzi trăiesc printre noi mai mult de cinci milioane de oameni care au păşit în viaţă pe cale non-sexuală[4]. De asemenea, intervenţiile şi terapiile de ordin genetic, tehnologia clonării, corelate cu tehnologia materialelor, cu nanotehnologia şi fireşte cu informatica, crează senzaţia de fericire umană într-o asemenea măsură, încât pare să provină de la Dumnezeu.

g. Cred ca ar fi cazul să fac referire aici şi la slăbirea simţului apartenenţei la un anumit sex, care se observă în zilele noastre. Noţiuni sacre precum: simţul matern, fidelitatea conjugală, curăţia feciorelnică, smerenia şi buna cuviinţă, devotamentul, care au caracterizat dintotdeauna firea femeiască, au suferit o gravă alienare din cauza moravurilor sociale contemporane. Sub pretextul mişcării feministe, al protejării drepturilor femeilor şi al egalităţii dintre sexe, femeia a ieşit din casă şi s-a apucat de lucru. Cu alte cuvinte, a părăsit logica maternităţii şi a început să imite condiţiile de viaţă ale bărbatului; frumuseţea feminităţii a fost înlocuită cu provocarea sexualităţii şi a goliciunii iraţionale a trupului, îmbrăcămintea specifică femeii a fost predată poftelor nesăturate ale designerilor care sunt aproape în exclusivitate bărbaţi, fapt care a avut drept consecinţă «desacralizarea» firii femeieşti. În paralel, s-a dezvoltat şi o tendinţă de feminizare a sexului masculin (parfumuri, părul lung, papuci cu tocuri înalte, vopsirea părului, cercei, etc.). A fost promovată îmbrăcămintea şi comportamentul unisex, deschizându-se astfel drumul spre o toleranţă socială provocatoare faţă de logica conform căreia orientarea sexuală nu este stabilită de sex, anatomie sau fiziologia trupului, ci reprezintă rezultatul unei opţiuni personale.

h. Vom încheia cu divinizarea democraţiei. Democraţia este considerată cel mai bun sistem politic, întrucât poporul este cel care îşi alege conducătorii şi îşi impune propria voinţă în ceea ce priveşte administrarea treburilor şi problemelor sale. A fost anulată expresia «prin mila lui Dumnezeu». Libertatea a fost identificată cu revendicarea drepturilor şi voinţelor individuale şi cu asumarea absolută a responsabilităţilor. Însă în cele din urmă, cu toate că sunt respectate chiar în mod exagerat, drepturile şi voinţele individuale sunt încălcate mai mult ca niciodată. În numele libertăţii, însăşi invenţiile noastre: sateliţii, camerele de luat vederi, cardurile, cipurile, ne-au prins în capcana unor mecanisme de cele mai multe ori necunoscute nouă şi a unor centre secrete de urmărire şi supraveghere. Noţiunea de democraţie se epuizează la dreptul de vot şi la dreptul de alegere între persoane adesea cu totul nepotrivite şi periculoase, menite să conducă istoria popoarelor şi a întregii lumi. Sistemele politice au înşelat lumea cu falsele zeităţi pe care le-au propus, iar astăzi conduc naţiuni şi culturi spre capcana întinsă de profitorii mercantili din punct de vedere economic, şi pe drumul cu sens unic spre pierzanie din punct de vedere spiritual. Toate acestea crează o lume cu pretenţii crescânde, o lume acaparată de un vid necontrolat şi stăpânită de sentimentul de indignare colectivă, de mânie, panică şi impas. «…Spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor» (Luca 21, 25).

2. Noile concepte şi Biserica

Desigur, în afară de aceşti factori, mai există şi alţii, cauzaţi de fiecare din noi, factori care contribuie la formarea lumii contemporane predominată de aşa-zisele noi concepte. Aşa cum am văzut, aceste noi concepte ignoră civilizaţia, intră în conflict cu întreaga istorie, pentru că promovează egoismul, limitează orizontul filosofic al persoanelor şi al societăţilor, denaturează noţiuni sacre precum patriotismul, transformându-l în rasism şi naţionalism. Demn de remarcat este faptul că aceste concepte, deşi şi-au făcut apariţia în istorie într-un mod timid, prezenţa lor este astăzi predominantă, impunându-se nu ca simple opinii sau teorii, ci revendicând dreptul de dogmă.

Să vedem cum se prezintă în epoca noastră unele dintre aceste concepte, mai ales cele care influenţează mărturia bisericească:

a. Concepţiile despre materie şi om

Toate cele relatate mai sus duc la concluzia că puterea omului, mai ales cea intelectuală, este imensă. Niciodată nu s-a exprimat acest lucru cu atâta convingere ca în zilele noastre. Datorită progresului ştiinţei, putem interpreta şi înţelege aproape totul; datorită progresului tehnologiei, putem înfăptui lucruri de neconceput. Toate acestea crează sentimentul de mândrie şi auto-suficienţă şi încurajează antropocentrismul egoist, precum şi materialismul miop şi lipsit de înţelepciune, pentru că, din punct de vedere temporal, îl înţepenesc pe om în prezentul sufocant. Valoarea sa spirituală este limitată numai la posibilitatea de interpretare şi valorificare a materiei, a lumii văzute şi materiale. Aşadar, absolutizarea realităţii materiale a sufocat orice tentativă de a năzui spre adevăr.

Am ajuns în punctul de a depăşi viteza sunetului, de a pătrunde în tainele forţei atomice, de a sfida legile gravitaţiei, de a călători în spaţiu, de a sparge – din punct de vedere digital – limitele gândului; dorim să vedem dincolo de geneză, să păşim dincolo de infinit, însă, în realitate, ne scufundăm tot mai adânc în abisul miopiei noastre filosofice. Am reuşit performanţa de a procrea în afara corpului uman, de a transplanta organe, de a interveni în manifestările psihice, de a vindeca aproape orice boală, de a decide începutul şi conceperea vieţii omeneşti prin însămânţarea artificială sau de a determina trăsăturile ei prin eugeníe. Am dobândit posibilitatea de a întârzia moartea sau de a o grăbi prin eutanasie, de a crea o etică, o dentologie şi legi prin care să înlesnim sau să ne impunem propriile noastre decizii; adunăm volume interminabile de informaţii; valorificăm lumea măruntă şi, acolo unde nu mai există nimic, întrezărim noi posibilităţi de a interveni tehnologic în viaţa de zi cu zi; ne rezolvăm problemele cu ajutorul banilor şi puterii. Pe scurt, facem ce vrem. Ne place să vedem frumuseţea lumii materiale ca fiind o trăsătură inerentă acesteia, sau, mai mult decât atât, drept ceva pus la dispoziţia omului, aşa cum am subliniat mai sus. Şi nu ne oprim aici, ci vrem mai mult. Îmbătaţi de succesul tehnologizării lumii, am uitat să ne întrebăm Cine şi cum a creat această lume. Slava izbândei umane a nimicit slava Dumnezeului Creator.

Dintr-un anume motiv, oamenii epocii noastre doresc să creeze o viaţă automată, să interpreteze teoriile contemporane referitoare la evoluţia vieţii, astfel încât să fundamenteze teza potrivit căreia omul provine dintr-un animal. Contesă «principiul antropic» recunoscut şi promovat de către cosmologie, adică faptul că valoarea constantei universale este atât de mare încât, în mod obligatoriu, duce la apariţia vieţii omului pe pământ[5]; ori susţin existenţa altor fiinţe în univers, dar nu pentru a comunica cu ele – acest lucru e cu neputinţă să se întâmple – ci pentru a contesta unicitatea omului. Preferă să declare că lumea materială, universul, este produsul întâmplării, că provine din nimic, fără vreo intervenţie divină, sau că noi, oamenii, suntem rezultatul «redistribuirii nimicului»[6], adică fiinţe apărute în mod întâmplător din combinarea nimicului cu sine însuşi, decât să mărturisească că suntem creaţi de Dumnezeu, «după chipul şi asemănarea Sa». Astfel, este promovată o antropologie absurdă numai şi numai pentru a diminua măreţia «omului aflat în cinste». Este preferată materialitatea, efemeritatea şi animalitatea firii umane în detrimentul obârşiei dumnezeieşti. Este promovată imaginea unui om puternic ca dinozaurul, cu trecut de maimuţă, care descinde din amoebă, având zero perspective; un zeu muritor, secătuit de taina prezenţei Dumnezeului veşnic. «Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor» (Ps. 48, 21).

b. Concepţiile despre Dumnezeu

În mod evident, toate acestea anulează raţiunea şi ideea că există Ceva (Cineva) în afara şi dincolo de lumea şi logica noastră. Nu mai este nevoie de Dumnezeu, nici de aşteptarea Sa. «Cine» şi «cum», adică Cine este Dumnezeul adevărat sau ce este, dacă este o forţă, o noţiune, o entitate sau o persoană şi cum acţionează Acesta sau de ce acţionează în acest fel, nu mai există nici măcar sub formă de întrebări. Singura întrebare care încă se mai pune este dacă există Dumnezeu şi, dacă există, unde este El, de ce nu Se arată într-un mod accesibil logicii şi simţurilor noastre. Însă chiar şi aceste întrebări nu se pun sub forma unei problematici care să ne îndemne să-L căutăm, ci sub formă de contestare, căreia îi urmează negarea. Chiar şi cei credincioşi, adică cei care mărturisim credinţa în El, am fost contaminaţi cu astfel de întrebări şi contestări.

Această concepţie se revarsă în zilele noastre sub forma unor cărţi care au fost desemnate best sellers, precum: «The end of faith» şi «Letter to a Christian Nation» de Sam Harris, «Breaking the Spell» de Daniel Denett, «The God Delusion» de Richard Dawkins, «God is not great» de Christopher Hitchens, sau sub forma unor reclame provocatoare de tipul celei promovate de instituţia germană «Giordano Bruno», care a scris pe autobuze mesajul «e aproape sigur că Dumnezeu nu există», sau sub forma unor filme şi piese de teatru de largă distribuţie, însă de proastă calitate şi de o exagerată necuviinţă[7].

Demnă de menţionat aici este opinia lui Francis Collins, şeful programului de cercetare a genelor umane Human Genome Project (HGP) şi actualul preşedinte al Sistemului Naţional de Sănătate (NIH) al SUA, care, în cartea sa intitulată The Language of God, susţine că Dumnezeu nu este un subiect pentru ştiinţă, ci pentru oamenii de ştiinţă[8], şi că toate declaraţiile ateiste nu reprezintă dovezi ale unei cercetări ştiinţifice, ci constatările unor creiere ştiinţifice, ghidate de o judecată arbitrară. Deci, iată ce spune un mare om de ştiinţă, al cărui argument ştiinţific de o exactitate excepţională a fost formulat după o serioasă aventură de problematizare personală. Cartea sa, menţionată mai sus, reprezintă un unicat, traseul personal pe calea credinţei al unuia din cei mai mari reprezentanţi ai geneticii. Ne întristează, însă, faptul că această carte rămâne în mare parte necunoscută şi întâmpină mari dificultăţi în a fi promovată corespunzător, deşi genetica a fost antrenată să demonstreze din punct de vedere ştiinţific negarea Divinităţii, însuşi cel mai important genetician îşi mărturiseşte credinţa în El.

Concluzia tragică este că Dumnezeu nu este dorit de oamenii vremurilor noastre, care se refuză să creadă în existenţa Sa. A rămas doar fenomenul şi cultura religiei. Însă religia reprezintă produsul unei epoci trecute, produs pe care noi l-am moştenit în mod obligatoriu, de care nu avem nevoie şi de care nu putem scăpa. Nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a explica existenţa lumii sau pentru a înfăptui anumite lucruri dificile, pentru că le explicăm pe toate cu ajutorul ştiinţei, iar prin tehnologie construim singuri tot ce vrem.

Cei care încă mai au nevoie de religie sunt din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai bolnavi. Este vorba despre cei care încă se mai chinuie să descopere necunoscutul, care însă este tot mai limitat, şi despre cei care încă mai au sentimente, însă şi acestea tind să se raţionalizeze sau chiar să dispară. Deci, până la urmă, pe Dumnezeu nici nu-L vedem, nici n-avem nevoie de El, şi nici nu-L vrem. Dumnezeu nu este Cineva, ci ceva care trebuie scos afară din viaţa noastră cu orice preţ…

Aceste lucruri se încearcă să ne facă să credem. Turnul Babel a renăscut în secolul al XXI-lea mai proaspăt ca niciodată, însă însoţit din nou de fenomene sodomice! În concluzie, putem spune că epoca în care trăim, ignorând libertatea adevărului, ne înrobeşte în temniţa realităţii.

c. Concepţiile despre Biserică

Sub înrâurirea acestui mod de gândire, se încropeşte şi concepţia despre Biserică din zilele noastre. Biserica predică credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică în conformitate cu învăţătura Evangheliei, vorbeşte despre Dumnezeirea întreită, despre întruparea Fiului şi Logosului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, despre comuniunea Sfântului Duh, despre viaţa în Hristos, ş.a. Însă toate acestea îl depăşesc pe omul contemporan şi în special pe cei tineri, care nu au cunoştinţă despre acestea, nu le înţeleg şi nici nu vor să le înţeleagă. Omul contemporan consideră Biserica o simplă expresie religioasă, împotriva căreia a fost deja montat de către «atotputernicele» mecanisme ale societăţii contemporane.

Pentru omul de rând, în general, şi tânărul grec contemporan, în special, Biserica este ceva care nu se potriveşte cu viaţa de azi. Să vedem împreună schiţa noii imagini despre Biserică, care tinde să se impună:

1. Biserica este o fabricaţie social-psihologică, plină de proclamaţii, reguli şi simbolisme dogmatice, de povestiri incredibile şi uneori exagerate, care nu au nici o legătură cu realitatea vieţii şi care, în cel mai bun caz, promovează probabilitatea ca fiind adevăr incontestabil, cu scopul de a convinge, de a atrage cât mai mulţi adepţi şi de a-şi menţine rolul istoric din cadrul existenţei oamenilor. Este cu totul străină de orice formă de progres şi dezvoltare. Este cea mai conservatoare instituţie a zilelor noastre. Este un opiu care otrăveşte.

2. Biserica aparţine unei alte ere. Ea a creat şi format o civilizaţie potrivită unui alt tip de oameni, cu o altă concepţie de viaţă. Chiar şi frumosul, pe care îl promovează, îl percepe prin metode învechite. Simbolurile sale bogate, sărbătorile şi hramurile sale, muzica şi estetica sa nu au legătură cu prezentul. În plus, povestirile sale, fundamentul istoric al sărbătorilor sale, Naşterea lui Iisus din Fecioară, Schimbarea la Faţă, Învierea, Cincizecimea, minunile, aşa cum este înmulţirea pâinilor, toate acestea se adresează unor vremuri de mult apuse, pline de basme şi mituri, şi nu au nici o legătură cu vremurile noastre, care pretind dovezi palpabile şi expresii clare şi concise.

3. Biserica se identifică cu sistemul politic şi profită de acest fapt pentru a dobândi putere, influenţă şi bogăţii. Şi, întrucât astăzi acest lucru este dat pe faţă, Biserica se va prăbuşi dimpreună cu sistemul politic. Sistemul este cel care a investit-o cu avere şi cu rolul pe care îl are şi de aceea a venit momentul să înapoieze tot ce a primit, pentru ca mai apoi să fie desfiinţată. Ea dispune de o avere imensă pe care refuză – folosind diverse argumente şi justificări nefondate – să o dea poporului, căruia îi aparţine şi care are nevoie de ea.

4. Mesajul ei nu este compatibil cu viaţa ei, şi nici predica ei cu faptele şi acţiunile adepţilor săi. Dialectul său este pompos, de neînţeles; vorbeşte despre noţiuni foarte abstracte, înalte şi dubioase, cu o atât de mare certitudine, încât nu numai că nu convinge, ci, întrucât acestea nu sunt confirmate în viaţa de zi cu zi, [se poate spune că] promovează minciuna şi ipocrizia. Sfinţii săi au trăit şi au săvârşit minuni în alte vremuri; sfinţii de azi trăiesc ascunşi, iar minunile fie sunt regizate, fie nu le putem vedea. De aceea nici nu credem în ele.

5. Predica şi făgăduinţele Bisericii oferă ceva pe care ea îl numeşte adevăr, dar în esenţă nu există adevăr sau nu este dovedit, nici nu ne interesează de altfel, pentru că nu are vreo legătură cu realitatea, nici nu influenţează sau corectează viaţa de zi cu zi. De aceea, nici nu ne place şi nici nu ne preocupă. Nici măcar nu avem nevoie de acest adevăr.

6. Biserica reprezintă spaţiul compromisurilor, inconsecvenţei, ipocriziei, abundenţei exagerate, interesului celor puţini în detrimentul celor mulţi, sau chiar spaţiul corupţiei şi neregulilor morale şi al scandalurilor. Nu numai că nu ne interesează sau nu o înţelegem, dar vrem să scăpăm de ea, deoarece e vinovată pentru necazurile care predomină societatea în care trăim. Nu este numai un opiu care vatămă gândirea, ci şi o otravă care îmbolnăveşte societatea.

7. Cu toate acestea, Biserica este necesară acela care au o conştiinţă speriată, care nu pot să scape de sentimentul de frică şi nesiguranţă, sau care se hrănesc cu idei şi iluzii. Eventual este necesară şi din punct de vedere politic, sau pentru a conserva trecutul istoric. De asemenea, este necesară datorită mecanismului său, care, corelat cu învăţătura sa despre voluntariat, dar şi cu posibilităţile sale economice, ar putea ajuta pe cei care suferă pe nedrept. Aşadar, o înţelegem şi o tolerăm numai dintr-o perspectivă socială. Acolo se termină misiunea ei.

d. Concepţiile despre Etică. Denaturarea criteriilor morale

Noţiunea de Etică a suferit o denaturare completă. Aşa-zisele valori mondiale: solidaritatea, respectul reciproc, demnitatea, dreptatea, democraţia au luat locul virtuţilor. A păstra un embrion, care, analizat progenetic, prezintă o anumită afecţiune, este un fapt dezaprobat «din punct de vedere etic» de către Comisia Naţională de Bioetică[9]. Eugenetica şi eutanasia sunt susţinute cu argumente morale şi, încet-încet, sunt legalizate. Dimpotrivă, respectul pentru viaţă şi reţinerea noastră vis-a-vis de controlul absolut asupra acesteia sunt dezaprobate de către noua concepţie morală.

Predomină o accentuare excesivă a drepturilor individuale. Libertatea înseamnă să faci ce vrei. Poporul are dreptate în tot şi puterea să facă orice. Relaţia lui cu puterea politică nu are bază ideologică. Nu-i votăm pe cei mai buni politicieni ca să ne conducă destinele şi să ne corecteze, ci pe cei care slujesc micilor noastre interese. Acest lucru naşte o etică a protestului, a indignării, a revendicărilor necontenite. De asemenea, aşa-zisele drepturi individuale au favorizat producerea «eliberării sexuale» a femeii, înlocuirea căsniciei cu simple convenţii de convieţuire, apariţia paradelor şi nunţilor între homosexuali. Aceştia din urmă aproape că ne-au convins că această patimă a lor se datorează genelor şi de aceea o numesc particularitate, şi pe care o revendică şi o expun de o manieră provocatoare. Însă nimeni nu se gândeşte dacă nu cumva şi pedofilia se datorează genelor, caz în care ar trebui să fim toleranţi şi faţă de pedofili. La fel şi în cazul criminalilor. Toleranţă faţă de emigranţii ilegali, faţă de convieţuirile libere, respect faţă de diversele orientări sexuale, legalizarea eugeneticii şi a eutanasiei şi multe altele asemenea care sunt pe cale să urmeze, toate acestea reprezintă expresii ale noii etici.

3. Mărturia şi atitudinea ortodoxă

Dat fiind acest val de noi concepte, întrebarea care se pune este următoarea: cum trebuie să acţionăm noi, ca Biserică? Cum să dăm mărturie unor oameni care sunt cu totul indiferenţi, copleşiţi de prejudecăţi ori au o atitudine negativă faţă de Dumnezeu? Cum să vorbim despre Dumnezeu celui care nu-L vrea, care simte că nu are nevoie de El, că nu-l preocupă, că nu-l interesează? Sfântul apostol Pavel a găsit în Atena un altar ridicat în cinstea Dumnezeului necunoscut. Deci a găsit o sămânţă de credinţă şi de năzuinţă către Divinitate, lucru care denotă faptul că atenienii din acele vremuri Îl căutau pe Dumnezeu, pe când cei din zilele noastre neagă chiar şi altarele. Ştim cu toţii câte reacţii negative stârneşte astăzi simpla intenţie de a construi o nouă biserică. Pentru vremurile în care trăim, cred că e valabilă întrebarea evanghelică «dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?» (Luca 18, 8).

De asemenea, suntem datori să mărturisim că otrava acestor noi concepte a păstruns chiar şi în organismul bisericesc, manifestându-se sub forma secularizării, epuizării, relaxării, nepăsării generale, laşităţii, compromisului, a formalismului în locul trăirii tainei, a raţionalismului, care, în mod ciudat, este însoţit de o gândire naivă de provincialism şi de conservatorism bolnav.

Vedem însă de-a lungul istoriei că se disting anumite aspecte care funcţionează ca o puternică mărturie. Este vorba despre caracterul profetic al cuvântului, încredinţarea propovăduirii prin semne – «iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne» (Marcu 16, 17) –, spiritul jertfei de sine şi al martiriului, eroismul ascezei absolute, discernământul în exercitarea lucrării pastorale, dovedirea sfinţeniei prin fapte. Biserica, fără urme vădite de pocăinţă, fără semne, fără cuget martiric, fără viaţă ascetică, fără grijă pastorală dezinteresată, fără roadele virtuţii şi ale sfinţeniei, reprezintă o simplă formă de pietism ce tăgăduieşte adevărata putere a acesteia – «… având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei» (II Tim. 3, 5). Cuvântul ei trebuie să fie profetic, să inspire credinţă în Hristos, nu să transmită o simplă învăţătură morală sau un îndemn la fapte de iubire socială. Miezul mărturiei bisericeşti nu constă în aceste fapte caritabile, nici într-o simplă cugetare teologică, ci în teologia şi adevărul profetic trăit, precum şi în mărturisirea credinţei.

Acest adevăr trebuie exprimat cu sinceritate. Cuvântul Bisericii trebuie să fie caracterizat de autenticitatea mărturiei, de onestitate, şi fie compatibil cu viaţa şi faptele noastre. Căci nu se poate ca viaţa noastră să sufere, iar cuvântul nostru să fie abundent. Adevărul este transcendent şi de aceea uneori nu poate fi înţeles. Însă viaţa reprezintă partea văzută şi palpabilă a adevărului, trupul său. Mesajul mântuitor, dacă nu este însoţit de virtuţi tainice şi adânci, de parfumul vieţii şi sfinţeniei după har, nu va fi ascultat de nimeni, iar acest lucru nu constituie o problemă socială, ci condiţia întregii comunităţi bisericeşti. Cu siguranţă că acuzaţiile care ne sunt aduse în legătură cu limbajul noastru de lemn, formalizat şi în acelaşi timp emfatic, sunt oarecum justificate. Într-o epocă şi într-o societate în care una trăim şi altele zece arătăm, ar fi de preferat să trăim zece şi să mărturisim numai una.

Unele voci sunt de părere că trebuie să ne modernizăm şi să ne adaptăm la condiţiile de azi, iar altele insistă asuăra faptului că mărturia bisericească trebuie să-şi păstreze caracterul diacronic şi particularitatea mesajului pe care îl propovăduieşte, în conformitate cu tradiţia noastră. Permiteţi-mi să-mi exprim propriul punct de vedere: cuvântul lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ci este o taină, o descoperire a inaccesibilului şi a incomprehensibilului, taină care însă poate fi trăită de către om. Domnul nostru, atunci când a vorbit evreilor despre Trupul şi Sângele Său, nu şi-a rotunjit cuvintele; drept urmare mulţi L-au părăsit, sub pretextul că «greu este cuvântul acesta» – «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? […] Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El» (Ioan 6: 60, 66). De asemenea, la Cinzecime, când cuvintele li s-au părut «străine» şi vederea «diferită», unii au considerat că apostolii erau «plini de must» (Fapte 2, 13). Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu apostolul Pavel în Atena: după ce le-a vorbit despre Hristos Cel înviat, filosofii raţionalişti i-au răspuns ironic: «te vom asculta despre aceasta şi altă dată» (Fapte 17, 32). Aceste trei cuvântări publice au prezentat adevărul de credinţă drept taină, care, deşi iniţial a fost respinsă, a fost sădită ca o sămânţă în pământul societăţilor de atunci, sămânţă care mai târziu a rodit în mod minunat. Prin urmare, ceea ce au nevoie naţiunile contemporane nu este neapărat să înţeleagă mesajul transmis, ci să fie uimite de taina şi de mărturisirea – cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie – a adevărului de credinţă de către Biserică.

Biserica este catolică şi apostolică. Aceasta înseamnă că prezenţa sa nu trebuie să aibă vreo legătură cu provincialismul, cu rasismul, sau cu frica. Într-o lume înşelată de false predici despre unitate, de ode în cinstea democraţiei şi de făgăduinţe bazate pe drepturile omului, într-o epocă în care noţiunea de libertate a dispărut, în care oamenii se baricadează tot mai mult în spatele zidurilor individualismului sufocant, iar societăţile sunt înghesuite în celulele unei închisori electronice mondiale, elementele de bază ale mărturiei Bisericii trebuie să fie universalitatea predicii ei, deschiderea către toate neamurile, capacitatea infinită, mărinimia, mila şi libertatea, toate acestea asociate cu îndrăzneala şi claritatea mărturisirii sale.

Câteva recomandări practice

Permiteţi-mi să-mi închei această scurtă intervenţie cu câteva propuneri practice, prin care s-ar putea materializa poziţiile exprimate mai sus:

1. Primul lucru pe care îl am în vedere este viaţa noastră ca Biserică. Atunci când imaginea noastră, care reflectă modul nostru de gândire, se identifică cu o demonstraţie de forţă lumească, cu dispute şi conflicte pentru lucruri fără substanţă, cu revendicări de drepturi, cu contradicţii egoiste şi concurenţe necontenite, cu fuga după locuri fruntaşe, cu titluri şi superlative care nu au nici o valoare şi nici o credibilitate, atunci mesajul nostru nu va reuşi să surprindă mărturia dumnezeiască care făgăduieşte adevărul, ci, dimpotrivă, va reuşi doar să dezmintă, în mod provocator şi respingător, aceste făgăduinţe. A sosit deci vremea ca structurile sinodale şi colective ale expresiei bisericeşti (de pildă alegerea episcopilor) să devină compatibile cu învăţătura evanghelică.

2. Revigorarea vieţii noastre. Va trebui să dăm dovada faptului că mărturia bisericească nu se oferă pe datorie, ci decurge în mod firesc şi spontan. Uneori mâncăm de post fără să postim, spunem rugăciuni, dar nu ştim să ne rugăm, mergem la biserică, dar nu ne închinăm, citim cărţi, dar nu ne cultivăm, ne spovedim păcatele, dar nu ne pocăim, ne împărtăşim poate chiar destul de des, dar nu gustăm din taina Euharistiei, ţinem legile bisericeşti şi poruncile evanghelice, dar nu dobândim harul care decurge din ele. Preoţii noştri, din săvârşitori de slujbe trebuie să devină iniţiatori în tainele Bisericii (mistagogi), enoriaşii noştri, din adepţi bisericeşti, trebuie să devină credincioşi, dogmele noastre trebuie să emane viaţă, Sinodul nostru, din corp administrativ, trebuie să devină expresia spirituală a voinţei divine în viaţa noastră. Abia atunci, orice mărturie, chiar şi cea a tăcerii, chiar dacă va avea imperfecţiuni, va putea fi numită adevărată şi va funcţiona ca sabie a Duhului Sfânt.

3. Educaţia din cadrul activităţii bisericeşti trebuie să fie îmbogăţită cu elemente de catehizare vie, pentru a evita pericolul de a fi transformată într-o simplă lecţie şcolară. Responsabilitatea formării şi educării credincioşilor îi revine în exclusivitate Bisericii, constituie parte integrantă a vieţii sale. În mod special, suntem datori să ne îngrijim astfel încât catehizarea să se facă zilnic şi să se îmbine învăţătura cu participarea la cultul şi viaţa bisericească. Acest lucru trebuie să înceapă nu printr-o hotărâre sinodală, ci prin intervenţia directă şi imediată a episcopilor.

4. Viaţa liturgică reprezintă una din principalele moşteniri ale Bisericii noastre. Necesitatea, dar şi rezultatele ei le trăim toţi într-o măsură sau alta. Datorită acesteia, Sfântul Munte reuşeşte să încânte chiar şi pe vizitatorii care nu au nici o legătură cu credinţa. Renaşterea liturgică, despre care se vorbeşte atât de mult în zilele noastre, este mai necesară ca niciodată. Însă nu prin modernizare sau secularizare, care pot să o transforme din mistagogie în artă sau din taină şi cult în acte demonstrative. Cultul nu înseamnă numai rânduială şi tipic, ci şi participare la mistagogie. Secularizarea cultului este echivalentă cu distrugerea sa. Aşadar, cultul trebuie să reprezintă o chemare pentru toţi de a lua parte în comun la slujbele Bisericii (de pildă rostirea în comun a Simbolului de credinţă, a rugăciunii domneşti, citirea de psalmi, etc.).

5. Trebuie neapărat să punem bazele unei noi relaţii cu poporul lui Dumnezeu şi cu societatea în general. Să ne apropiem de popor! Nu numai să ne îngrijim de el, ci să-l şi inspirăm. Nu-l mai putem convinge cu buletine de ştiri şi cu anunţuri, sau promovând lucrarea noastră prin intermediul mass-mediei. Prejudecăţile faţă de Biserică au încolţit adânc în inima poporului nostru, iar clima generală este extrem de nefavorabilă. Relaţia noastră cu sistemul lumesc trebuie revizuită în mod radical. Nimic nu mai este sigur. Relaţia de tip apusean Biserică – Stat, care ne-a fost impusă şi pe care noi am acceptat-o fără nici o reţinere, a slăbit legătura tradiţională dintre Biserică şi popor. A sosit ceasul în care, ca Biserică, trebuie s-o lepădăm ca pe ceva toxic. Acest lucru nu e greu de înfăptuit dată fiind legătura istorică dintre Biserică şi poporul nostru.

6. De asemenea, trebuie satisfăcute şi nevoile din afara razei directe de responsabilitate şi competenţă a Bisericii. Astfel, în ţara noastră, Biserica este datoare să fie în fruntea luptei pentru apărarea istoriei, identităţii şi limbii naţionale şi pentru dăinuirea principiilor morale şi a dreptului. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, iar acest lucru îl poate face Biserica, însă fără fanatism şi empatie lumească, ci cu îndrăzneala mărturisirii adevărului care este atacat în felurite moduri, iar nu profitând de puterea sa lumească, ci valorificând moştenirea ei duhovnicească. În acest sens, încercarea de a promova aşa-zisa «promisiune a Neamului» drept ideal pentru generaţiile viitoare, sub deviza «din partea poporului binecredincios pentru popor», ar putea constitui – dacă îndeplineşte anumite condiţii – o oportunitate unică de coagulare naţională, de întoarcere la istorie, de dezvoltare a spiritului creativ, de evidenţiere a dinamicii bisericeşti şi, desigur, de reînnoire a relaţiei dintre Biserică şi popor.

7. Viaţa Bisericii este indisolubil legată de cultură. Biserica care nu crează cultură rămâne la stadiul de organism fără viaţă. Adevărul şi frumuseţea merg împreună. Societatea în care trăim nu mai are nobleţe şi simţ estetic, nu mai crează cultură. Aşadar a sosit vremea ca noi să acoperim acest gol, să producem cultură. Ne-am limitat numai la înfiinţarea de cantine sociale şi băcănii pentru săraci, de spitale şi aziluri pentru bătrâni. Desigur, acest lucru este foarte important, dar nu îndeajuns. Ar trebui să ne ocupăm şi de promovarea artei bisericeşti, a poeziei, a literaturii, a folclorului, să umplem golul care predomină în cultura zilelor noastre. Desigur, acest lucru presupune calitate, originalitate, geniu, talent şi, fireşte, maturitate duhovnicească. Ar fi păcat să nu punem în valoare frumuseţea nemăsurată şi unică a tradiţiilor noastre. Este timpul să mărturisim adevărul şi prin intermediul culturii şi civilizaţiei.

8. De-a lungul istoriei sale, Biserica a arătat dintotdeauna un respect deosebit faţă de bătrâni, dar şi o sensibilitate aparte faţă de sufletele tinere. Tinerii n-au lipsit niciodată din planurile sale. Constatăm însă cu tristeţe că astăzi s-a întrerupt – cel puţin aparent – legătura cu lumea tinerilor, iar ecoul cuvintelor ei nu mai ajunge la urechile acestora. Drept urmare, tineretul nu mai înţelege limba bisericească şi nu mai aude mesajul mântuitor al Bisericii. În aceste condiţii, trebuie iniţiată o nouă mişcare, care să transmită tinerilor un nou mesaj, clar, îndrăzneţ, contemporan, aducător de speranţă, proaspăt şi eroic. Doar cu asemenea caracteristici vom putea cuceri inimile tinere dezorientate şi lipsite de nădejde. Concepţia predominantă, conform căreia Biserica promovează conservatorismul, constituie o greşeală impardonabilă, ce trebuie ştearsă neapărat din cugetul şi viaţa noastră. Conservatorismul nu reprezintă o virtute. Adevărul dumnezeiesc este prin excelenţă revoluţionar, subversiv, neprevăzut, surprinzător, plin de uimire, libertate şi dinamism – exact ceea ce caută sufletul tinerilor.

9. O importanţă deosebită trebuie acordată relaţiei noastre cu Ştiinţa. Nu există nici un motiv să ne temem de ştiinţă. Problemele care par să existe se datorează exclusiv modului occidental de trăire a credinţei, care, influenţat de precepte raţionaliste, oferă o interpretare «îngustă» a lumii, a vieţii şi a omului, apelând de regulă la argumente ştiinţifice. Trebuie specificat faptul că ştiinţa contemporană nu ameninţă credinţa noastră, ci, dimpotrivă, o confirmă, ba chiar de o manieră «festivă», aşa cum o trăieşte Biserica noastră Ortodoxă. Ar putea fi scris în zilele noastre un minunat Comentariu la cele şase zile de creaţie (Exaímeros), folosind descoperirile senzaţionale ale fizicii şi biologiei contemporane, dar nu pe baza concordanţei literale dintre ştiinţă şi cartea Facerii, care «demonstrează» existenţa lui Dumnezeu, ci pe baza compatibilităţii impresionante dintre cosmologia şi antropologia ştiinţifică contemporană şi teologia ortodoxă (în varianta sa apofatică), care face trimitere la existenţa veşnică a Dumnezeirii şi proclamă faptul că «nu putem spune că Dumnezeu este sau nu este, ci că (supra)este Cel ce este»[10].

În anul 2000, Sfântul Sinod a organizat un Congres inovator, pe tema «Ştiinţă- Tehnologie-Ortodoxie», care ar trebui neapărat să fie ţinut din nou, iar de data asta să ţină seama şi de noile descoperiri ale tehnologiei contemporane. Ţine de responsabilitatea noastră pastorală să încălzim inimile bine intenţionate ale oamenilor de ştiinţă şi să valorificăm bagajul lor de cunoştinţe.

10. De o manieră asemănătoare trebuie tratate şi descoperirile tehnologice. Este adevărat faptul că, în cazul acestora, situaţia este mai dificilă, deoarece există aplicaţii, mai ales în spaţiul ştiinţelor biologice, care, pe drept cuvânt, ucid duhul. Ar putea fi înfiinţată o Comisie a Moralei Ştiinţifice şi de Valorificare a Tehnologiei, după modelul Comisiei de Bioetică, care, pe de o parte să estimeze progresul ştiinţific şi tehnologic, iar, pe de altă parte, să valorifice cu o maturitate teologică descoperirile acestora. Spre exemplu, nu putem să comentăm în mod arbitrar reuşitele cercetării din domeniul fizicii, medicinei şi geneticii, fără să înţelegem natura lor, sau să vorbim despre problemele cauzate de folosirea iraţională a programelor de socializare prin intermediul internetului (Facebook sau Twitter), fără să fim în cunoştinţă de cauză. Comisia amintită mai sus va trebui să aibă neapărat caracter internaţional, pentru a înlesni comunicarea la nivel inter-ortodox, şi să se exprime cu ajutorul metodelor contemporane de informare socială. De asemenea, valorificarea înţeleaptă a internetului ar putea constitui un instrument unic de mărturie bisericească. Nu în ultimul rând, efortul pe care îl depune Biserica în ultimii ani de a deschide un post de televiziune va trebui să fie susţinut şi continuat fără nici o ezitare sau întârziere.

11. Într-o societate predominată de noţiuni precum câştig, răsplată, salariu, Biserica trebuie să dea un răspuns pe măsură, pe de o parte subliniind importanţa milosteniei faţă de săraci şi a simplităţii vieţii, iar pe de altă parte îndemnând la voluntariat dezinteresat. Ea dispune de învăţătura, experienţa, mijloacele şi mecanismul necesare promovării acestui scop. Voluntariatul poate mobiliza lumea, căpătând astfel dimensiunile unei mişcări bisericeşti. Putem urma exemplul altor ţări ortodoxe, care au reuşit lucruri admirabile în acest domeniu.

12. În sfârşit, Biserica noastră va trebui să scape de provincialism şi să se axeze pe dimensiunea sa universală. Cred că este absolut necesară dezvoltarea unor legături inter-ortodoxe cât mai puternice şi mai sănătoase. În această privinţă, Biserica Greciei are multe de oferit, dar şi multe de câştigat. Însă, dincolo de orice folos practic (schimb de experienţă şi de cultură, colaborări de natură economică şi sprijin politic în vremuri strâmtorate, etc.), lărgirea orizontului spiritual, deschiderea largă a braţelor bisericeşti şi consolidarea conştiinţei noastre comune de creştini ortodocşi reprezintă dovada efectivă a faptului că Biserica este «una, sfântă, catolică şi apostolească».

Acestea sunt cele mai convingătoare propuneri ca răspuns la noile concepte. Această teologie – mai puternică decât orice tehnologie – trebuie cultivată, pentru a da o mărturie cât mai dinamică lumii contemporane. Astăzi, în Occident, golul lăsat de credinţă este umplut de Islamism, conform spuselor lui Anastásios[11], Arhiepiscopul Tiranei. Poate că a sosit vremea ca acest gol să fie umplut de Biserica noastră Ortodoxă[12].

Bibliografie:

[1] Mína Dantána, Îmbătrânirea populaţiei şi noile provocări în formarea politicii Sănătăţii, http://www.papageorgiou-hospital.gr/cms/upload/…/kostos_nosileias.pdf. Vezi şi www.inews.gr, 18.07.2011.

[2] Este vorba despre nava Curiosity, la data de 6.08.2012.

[3] Voyager, lansată pe 20.08.1977.

[4] http://www.tovima.gr/science/medicine-biology/article/?aid=465009, 2.07.2012.

[5] Astérios Hadzinikoláou, Ο άνθρωπος μέσα στο σύμπαν (Omul în univers), ed. Sotír.

[6] Dimítris Nanópoulos, Το σύμπαν θα υπάρχει για πάντα (Universul va exista pentru totdeauna), Kathimeriní, 25.05.2003, p. 30.

[7] Răspuns la aceste declaraţii ştiiţifice dau alţi oameni de ştiinţă, precum: Albert Eistein, care a spus: «niciodată nu am găsit ceva în ştiinţa mea pe care să pot să-l îndrept împotriva religiei»; Max Planck: «oriunde şi oricât de adânc ne-am fixa privirea, nu vom putea găsi vreo contradicţie între Religie şi Fizică. Dimpotrivă, observăm o perfectă armonie chiar şi în cele mai importante privinţe»; Werner Heisenberg: «cu toate că sunt convins că adevărul ştiinţific este de neclintit în sfera sa de acţiune, nu am reuşit niciodată să neg conţinutul gândirii religioase, ca fiind o parte dintr-o fază depăşită a conştiinţei omenirii, parte pe care ar trebui s-o lepădăm de acum înainte». Acestea sunt însă gândiri şi opinii care aparţin unei alte logici, căreia nu-i mai dăm nici o importanţă.

[8] Ateismul unui om de ştiinţă nu reprezintă dovada negării ştiinţifice a credinţei. Mari oameni de ştiinţă (Einstein, Stepehen Hawking) par să aibă păreri contradictorii în ceea ce priveşte acest subiect (vezi ziarul «Dimokratía» din 5.10.2012).

[9] Vezi www.bioethics.gr.

[10] Vezi Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în PG 91, 664B.

[11] Cuvântul rostit cu ocazia primirii titlului «doctor honoris causa» din partea Departamentului de Istorie a Universităţii Ionice, Kerkyra, 20 martie 2007.

[12] «Poate că peste un veac, Biserica Ortodoxă va fi singura mare biserică creştină care va fi supravieţuit, de vreme ce numai ea păstrează vie amintirea faptului că religia este o taină» (Sir Steven Runciman, Ορθοδοξία και Ελληνισμός, în ziarul «Víma» din 8.09.2002).

ÎPS Nicolae, Mitropolit de Mesogaías şi Lavreotikís
Omilie ţinută în cadrul şedinţei Sinodului Bisericii Greciei din 4 octombrie 2012.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/