Avorturile şi războaiele culturale

O luptă între poziţii ireconciliabile în privinţa eticii şi a realităţii

Avortul este azi o practică medicală larg acceptată, care îşi explică existenţa prin caracterul şi cultura societăţii noastre, care o încuviinţează. Biserica însă se delimitează în privinţa acestui subiect de poziţia curentă a societăţii, recunoscând însemnătatea biologică şi morală a noii vieţi umane, care se formează odată cu unirea dintre spermă şi ovar.

Avortul este un tip de ucidere care se practică la scară mondială, de obicei fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Este o practică medicală larg acceptată, susţinută de un mare număr de guverne şi organizaţii non-guvernamentale.

La scară mondială, numărul copiilor nenăscuţi, omorâţi în pântecele mamei lor, este mai mare decât totalul populaţiei Irlandei, Greciei, Ungariei, Canadei, României, Poloniei sau Spaniei la un loc. Este probabil echivalent cu a ucide în fiecare an toată populaţia Franţei[1]. Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile ateiste şi comuniste precedente au distrus cu barbarie cultura şi instituţiile creştin-ortodoxe. În Europa de Est, la sfârşitul deceniului ’90, se înregistrau în jur de 75 la avorturi la fiecare 1000 de femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, în comparaţie cu 20 de avorturi la fiecare 1000 de femei din restul Europei. Dintre toate sarcinile, în Rusia 57% dintre acestea s-au încheiat cu avort, în Ungaria 53%, în Bielorusia 52%, în România 47%, faţă de 13% în Spania[2]. În Grecia, 11% din totalul sarcinilor sfârşesc cu avortul, în comparaţie cu aproximativ una la patru în Statele Unite[3]. Practica atât de răspândită a avortului este o ruşine mai ales pentru ţările a căror moştenire culturală este prin excelenţă ortodoxă.

Acest măcel este demonic, însă există ceva încă mai rău decât înseşi omuciderile. La nivel politic este susţinută sistematic o mentalitate care refuză să perceapă ca atare caracterul demonic al avortului. De altfel, nici nu putem explica altfel practica atât de răspândită a avortului decât în virtutea caracterului şi semnificaţiei pe care i-o acordă cultura seculară. A acţiona imoral sau păcătos este neîndoielnic ceva greşit. Însă pentru orice faptă greşită există o tămăduire, care devine posibilă atunci când răul este recunoscut ca rău. Tâlharul pe cruce îşi porneşte călătoria către pocăinţă şi mântuire abia atunci când se confruntă cu adevărul: „noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23:40). Însuşirea caracteristică a culturii contemporane este tocmai neruşinarea ei. În cultura mondială secularizată, dominantă, nu este recunoscut răul avortului. Cultura aceasta acţionează azi ca o agresivă anti-cultură pentru cultura creştină, provocând o confruntare între două concepţii ireconciliabile despre realitate şi morală. Această cultură se concentrează pe transformarea organismelor sociale în toată Europa şi în America de Nord. Tămăduirea şi soluţia pentru aceste situaţii se poate găsi doar într-o profundă schimbare a inimii şi a minţii, într-o deschidere spre înţelesul plenar al binelui uman şi al creşterii lui spirituale, care sunt existenţa lui Dumnezeu şi esenţa vieţii creştine. Vindecarea, în criza avortului, stă în recuperarea unei consideraţii corecte asupra sexualităţii umane, a reproducerii şi progresului omului, a unei viziuni care să fie în opoziţie cu această cultură a lumii: este vorba de recuperarea creştinismului ortodox.

Păcatul pe ruinele creştinismului

Un creştin tradiţional se va întreba negreşit: „Cum de există o acceptare atât de răspândită a avortului? De ce oamenii recurg la avort cu atâta uşurinţă?”. Acest lucru rămâne o necunoscută pentru simplul motiv că în creştinismul autentic se crede că:

(1) Întreaga realitate şi istorie au un sens mai adânc: întreaga istorie a lumii şi a omului înaintează de la creaţie prin întrupare către răscumpărarea de la Judecata cea de pe urmă, aşa încât în acest cadru nici o sarcină cu probleme şi nici o durere pe care o suferim să nu aibă o însemnătate veşnică.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi consideraţiile despre progresul uman trebuie văzute din perspectiva căutării sfinţeniei, aşa încât orice jertfe şi greutăţi, pe care omul este dator să le îndure, au în cele din urmă însemnătate doar în comuniunea lui cu Dumnezeu.

(3) Întreaga sexualitatea umană este abordată din perspectiva căutării mântuirii, aşa încât activitatea sexuală şi reproducerea trebuie văzute în cadrul căsătoriei unui bărbat cu o femeie care oferă lui Dumnezeu sexualitatea şi zămislirea de prunci.

Din această perspectivă a înţelegerii sensului mai adânc al realităţii, al binelui şi progresului uman, opţiunile care privesc activitatea sexuală umană şi reproducerea, incluzând şi avortul, sunt evaluate în deplinătatea semnificaţiei lor, într-un mod cu totul de neconceput pentru o cultură secularizată, tocmai pentru că în creştinism toate alegerile sunt evaluate din perspectiva acceptării existenţei lui Dumnezeu, Care, ca Unul ce este Creator personal, a creat toate raţiunile făpturilor create. Toate creaturile, toate lucrările bune şi drepte, se aseamănă cu stelele unei galaxii care se roteşte în jurul unei nesfârşite găuri negre aflate în centru. Dacă viaţa acestei găuri negre este diferită şi este guvernată de legi diferite de cele ale restului galaxiei, nici o mişcare a stelelor nu poate fi apreciată fără referire la voluminoasa ei prezenţă[4]. Atunci când o cultură pierde vederea lui Dumnezeu, toate aspectele vieţii sunt dezorientate şi perturbate din temelii.

Dimpotrivă, cultura secularizată încearcă să identifice întreaga viaţă umană cu interesele şi scopurile din orizontul finit şi imanent. Evaluarea pe care această cultură o face pagubelor, foloaselor şi îndatoririlor este aşadar de termen scurt – de pildă, nu poate recunoaşte că oamenii sunt destinaţi veşniciei – şi, prin urmare, este o evaluare deficitară. Sexualitatea, căsătoria şi reproducerea sunt aşezate într-un colaj incasabil al grijilor orientate individualist, care reprezintă o funcţie într-o cultură secularizată post-creştină care tratează:

(1) Întregul realităţii şi al istoriei mundane ca fiind cea mai înaltă semnificaţie pentru om, pentru că lumea este considerată ca venind de nicăieri şi îndreptându-se către nicăieri şi neavând nici un scop.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi bilanţurile dezvoltării umane sunt interpretate din perspectiva utilităţii pe care o primesc din partea oamenilor.

(3) Prin urmare, şi sexualitate umană este evaluată în aceeaşi perspectivă secularizată în care sunt evaluate toate obiectele mundane – cu minus şi plus.

Această viziune este strâns legată de aceea a sofistului Protagoras (460-377 d.Hr.), care susţinea că tot adevărul moral şi, în esenţă, întreaga realitate trebuie interpretate având ca măsură omul. Omul orbit fiind duhovniceşte, care nu mai vrea să vadă existenţa divinului, ajunge el însuşi măsura oricărei etici.

Rezultatul este o profundă eroare în aprecierea sexualităţii şi a căsătoriei. Un simptom al acestor transformări este micşorarea drastică a populaţiilor europene, precum şi acceptarea facilă a avortului. Europencele au tendinţa să evite să rămână însărcinate şi, când li se întâmplă acest lucru, cel mai adesea îşi omoară copilul în pântece, având tot timpul impresia că în felul acesta au acţionat responsabil. Se ştie că copii au nevoie din partea părinţilor de jertfire de sine şi, cu cât sunt mai mulţi copiii, cu atât mai mare trebuie să fie şi jertfa. În plus, cu cât mai grea este sarcina, cu atât mai mare devine şi ispita de a omorî pruncul nenăscut şi de a evita responsabilităţile de părinte. La scară largă, în această cultură secularizată se acceptă că în anii adolescenţei şi puţin după vârsta de 20 de ani o sarcină poate să compromită planurile de studiu şi profesionale şi constituie prin urmare o povară de nesuportat. Cultura secularizată post-tradiţională este de acord cu avortul:

(1) pentru că acest copil nedorit este considerat o povară, (2) pentru că mama nu doreşte sarcina, sau (3) pentru că pruncul din pântece suferă de o gravă deficienţă somatică. Din aceste motive, copiii nenăscuţi ajung să fie respinşi.

Însăşi posibilitatea de a face avort, garantată prin lege, devine un fel de asigurare care pare să îi ferească pe oameni de poverile şi dezbinările pe care le aduce o sarcină nedorită, optând pentru priorităţile pe care le propune modul secularizat de viaţă: la serviciu, în carieră, în satisfacerea ego-ului şi în succesul personal, iar toate acestea sunt înţelese din perspectiva orizontului imanent. În acest cadru, cultura secularizată afirmă libertatea optării pentru avort ca element definitoriu al libertăţii şi demnităţii umane[5], într-o lume care îşi pierde capacitatea de a înţelege caracterul demonic al avortului şi chiar al uciderii de prunci[6]. Aceia care s-au aranjat confortabil în cultura mondială, secularizată, atât de dominantă şi răspândită, consideră în mod pervers că este un rău interzicerea recursului la avort, pentru că absenţa recursului facil la avort pune sub semnul întrebării moduri de viaţă consacrate. Mulţi oameni, prin urmare, protestează atunci când medicii din serviciile naţionale de sănătate refuză să efectueze un avort sau să dea trimitere pentru avort sau refuză să acorde ei înşişi sau să dea trimitere pentru un diagnostic prenatal având în vedere că ulterior s-ar putea recurge la avort. În această lume secularizată ar părea de-a dreptul inadmisibil dacă medicii de la secţiile de maternitate sau ginecologie ar refuza să participe la învăţarea procedurilor de avort. Susţinătorii culturii seculare intenţionează să schimbe ethosul medicilor şi al sistemelor naţionale de sănătate şi să atenueze conştiinţele medicilor, ale asistentelor medicale şi studenţilor din domeniul sănătăţii. Orice ameninţare de a bloca practica atât de răspândită a recursului la avort este considerată în mod eronat imorală, un act de constrângere prin impunerea sarcinilor. Recursul la avort este perceput în termeni pozitivi, ca un act de reproducere responsabilă, ca un element indispensabil al unei libertăţi prost înţelese, al egalităţii şi demnităţii umane, al unui ethos care nu mai are disponibilitate pentru îndatorirea fundamentală pe care a dat-o Hristos. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Cultura secularizată a instituţionalizat o inversare radicală a valorilor.

Condamnarea avortului în epoca apostolică şi la Părinţi

Din epoca apostolică, creştinismul a recunoscut că avortul este incompatibil cu întoarcerea către Dumnezeu. Cele mai vechi texte care descriu viaţa întru Hristos vorbesc despre problema avortului. De pildă, în Didahia Apostolilor, o lucrare care a fost întocmită între anii 50 şi 70 d.Hr. (care, între altele, arată că creştinii posteau miercurile şi vinerile încă din epoca apostolică), găseşti avortul enumerat printre păcatele grave. „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu săvârşeşti sodomie, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu vrăjeşti, să nu faci otrăvuri[7], să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi”[8]. Interdicţii asemănătoare, incluzând interdicţia avortului, se regăsesc în Epistola lui Varnava din secolul I sau II. „Să nu desfrânezi, să nu faci adulter, să nu săvârşeşti sodomie… Să nu ucizi copil în pântece, să nu săvârşeşti ucidere de prunci”[9]. Avortul a fost totdeauna condamnat de creştinism. Această condamnare a avortului de către creştini rămâne constantă. Secolul al III-lea şi al IV-lea abundă în declaraţii creştine împotriva avortului. Tertulian (160-240 d.Hr.), de exemplu, a subliniat că „la noi, uciderea a fost oprită odată pentru totdeauna. Nu ne este îngăduit să ucidem nici embrionul în pântecele mamei sale, de vreme ce primeşte sânge spre a se desăvârşi formarea fiinţei umane. Împiedicarea naşterii unui copil este cea mai scurtă cale de a omorî. Nu există deosebire între uciderea unui suflet deja născut sau intervenţia care opreşte naşterea. Este vorba de o fiinţă umană şi de un individ în devenire, pentru că întregul rod este prezent în sămânţă”[10]. O poziţie asemănătoare găsim la Octavius Minucius Felix (170-215 d.Hr.). Ethosul creştinismului din epoca apostolică recunoştea ca imoralitate uciderea unei vieţi umane.

Însă, după ce creştinismul s-a refăcut după prigoane, au apărut canoane sinodale împotriva avortului, care au afirmat ipostasul embrionului ca persoană. Primul sinod local important este datat din 314 d.Hr., al cărui canonul 21 de la Ancira micşorează epitimia pentru avort la 10 ani, subliniind că actul avortului prevedea anterior o oprire pe viaţă de la împărtăşanie. Pe la anul 315 d.Hr., canonul al VI-lea al Sinodului de la Neocezareea, vorbind despre botezul femeii însărcinate recunoaşte copilul din pântecele mamei sale ca persoană distinctă. „În ce priveşte femeia însărcinată, hotărâm că poate fi botezată oricând doreşte ea. Pentru că femeia nu se identifică şi nu comunică cu copilul, pentru că fiecare persoană îşi are propria voinţă, lucru care se adevereşte prin propria mărturisire de credinţă”[11]. A doua parte a canonului consideră copilul din pântecele mamei sale ca persoană pentru care este necesar botezul personal. Botezul femeii nu are legătură cu botezul copilului. Copilul trebuie să aibă un loc distinct în Biserică şi să se boteze, lucru care este cu putinţă doar după naştere.

Osândirea canonică a avortului este reluată statornic pe toată durata primelor două treimi ale primului mileniu. De pildă, Sfântul Vasilie cel Mare, în cel de-al II-lea său canon interzice avortul, aşa cum face şi Sfântul Ioan Postitorul, Patriarh al Constantinopolului, în cel de-al 21-lea canon al său. În chip cu totul special avortul este osândit de canonul 91 al Sinodului Quinisext, care formulează canoanele pentru două sinoade. Această poziţie consecventă a creştinismului ortodox este acceptată, fără a se pune vreodată întrebarea dacă embrionul este o fiinţă însufleţită, cu atât mai puţin să pună o linie despărţitoare între avorturile precoce şi cele tardive. Aşa stau lucrurile în creştinism, deşi se ştie că la Ieşire, versiunea Septuagintei, se face distincţia între embrionul configurat şi cel neconfigurat, între lepădarea precoce şi cea provocate unei sarcini maturizate în urma bruscării din partea unui terţ.

Subiectul abordat în Septuaginta presupune o atenţie deosebită, dată fiind influenţa particulară a cercurilor creştine occidentale din mileniul al II-lea. Iată care este textul: „Iar de se vor sfădi doi bărbaţi şi vor lovi pe femeia ce are în pântece şi va ieşi pruncul ei neînchipuit, cu gloabă să se globească, cât va pofti bărbatul femeii, va da după cerere vrednic. Iar de va fi pruncul închipuit, va da suflet pentru suflet, ochiu pentru ochiu, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, umflătură pentru umflătură” (Ieşire 21:22-25)[12]. Textul în uz [textus receptus] al evreilor este următorul: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor. Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieşire 21:22-25)[13]. Versetul textului ebraic curent nu face nici o distincţie între embrionii neformaţi sau formaţi, în timp ce versetul 23 se concentrează doar pe traumatisme ale adulţilor în urma unei confruntări.

Două aspecte trebuie semnalate. Mai întâi, textul ar trebui să abordeze chestiunea avortului, însă se referă la un caz de omucidere voluntară. În al doilea rând, versiunea Septuagintei nu este nici ea mai elastică şi în fapt se ocupă mai mult de pedeapsa pentru omuciderea de bună voie, decât versiunea contemporană ebraică. Versiunea Septuagintei poate, prin urmare, să fie înţeleasă ca un pas intermediar între o abordare mai laxă, îngăduită de Moise, şi o înţelegere mai exigentă şi plenară, care se realizează în creştinism. Aşa cum ne aminteşte Hristos cu privire la cazul divorţului, „pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa” (Matei 19:8), legea mozaică a ţinut seama de învârtoşarea inimii lor şi, cel puţin în anumite situaţii, cerea mai puţine de la evrei decât se cer acum de la creştini.

Ceea ce este important pentru creştini este că o distincţie între embrioni formaţi şi neformaţi este respinsă categoric în creştinism ca neavând însemnătate teologică. Vasilie cel Mare se exprimă limpede împotriva acceptării unei asemenea diferenţieri cu privire la ipostasul etic al avortului în Epistola către Amfilohie (Epistolă 188). „Aceea care a ucis în mod intenţionat un embrion suportă pedeapsa pentru ucidere. Şi nu există la noi cercetare pentru a vedea în ce măsură embrionul era format sau neformat”[14]. Această poziţie a Sfântului Vasilie cel Mare trebuie pusă în opoziţie cu două chestiuni mai însemnate, prima este de ordin moral, iar cea de-a doua este biblică. Chestiunea morală priveşte îndatorirea creştinilor de a nu vărsa sânge nevinovat, o îndatorire care oglindeşte o interdicţie biblică fundamentală (Facere 9:6), independentă de orice apreciere cu privire la prezenţa sau nu a sufletului în embrion, şi care este exprimată în condamnarea fără excepţii a avortului la creştini încă din epoca apostolică. Al doilea subiect este biblic şi prezintă două perspective. Pentru început, aşa cum este deja menţionat, versiunea Ieşirii din Septuaginta nu micşorează, ci face încă mai aspră pedeapsa cea după lege pentru omuciderea intenţionată, descrisă mai sus. În al doilea rând, ceea ce se cerea pentru iudei prin cele 613 de dispoziţii ale Legii mozaice în general şi cu privire la avort în special, nu poate fi folosit fără o examinare atentă mai largă pentru a se stabili ce anume se cere de la creştini. Talmudul, de pildă, recunoaşte că legea cu privire la avort este mai aspră pentru ben Noah (păgâni) decât pentru iudei (Sanhedrin 57b), aşa încât cel puţin potrivit unora dintre evreii ortodocşi academici, câtă vreme pentru evrei avortul ar fi îngăduit în mai multe situaţii, el nu ar fi îngăduit pentru ben Noah (păgâni). Pentru un păgân avortul reprezintă încălcarea uneia dintre cele şapte interdicţii ale Legământului lui Noe şi constituie o fărădelege pasibilă cu pedeapsa capitală[15].

Pe scurt, aceste autorităţi ebraice ortodoxe sunt de acord cu Vasilie cel Mare: nu se poate argumenta, aşa cum a făcut Biserica Romano-Catolică în Evul Mediu[16], având la bază exigenţele legii mozaice în ce priveşte omuciderea involuntară. Creştinismul ortodox, spre deosebire de cel occidental, recunoaşte că Legea mozaică nu poate fi folosită nemijlocit ca ghid pentru înţelegerea corectă a eticii avortului. Poziţia Sfântului Vasilie cel Mare şi canoanele Bisericii, care au fost validate de către Sfântul Fotie cel Mare (810-895) în Constituţia Canoanelor şi în Nomocanon, aşa cum a fost reconsiderat acesta din urmă la porunca împăratului Constantin al VI-lea, delimitează creştinismul ortodox de diferite inovaţii cu privire la avort, apărute pe la începuturile secolului al XII-lea în Biserica latină.

Integrarea datelor biologice într-o perspectivă biologică corectă

Omul vede doar ceea ce ştie cum să caute. Dacă nu ştii de existenţa microbilor, de pildă, nu ştii cum să îi cauţi şi cu atât mai mult nu ştii cum să îi vezi. Prin urmare, în acelaşi mod, dacă omul şi-a închis inima faţă de Dumnezeu, nu reuşeşte să-L vadă şi de asemenea nu ştie nici care este modul de a se apropia de El. Urmările unui cult greşit implică, aşa cum subliniază Apostolul Pavel la Romani 1:23-28, pervertirea puterilor sufleteşti şi alterarea conştiinţei sale. Dacă cineva îmbrăţişează cultura secularizată, nu înţelege corect care este riscul pe care îl presupune această viziune în sexualitate, în reproducere şi avort. Dacă omul este corect orientat către Dumnezeu, recunoaşte cu uşurinţă semnificaţia biologică şi morală fundamentală a zigotului, a noii vieţi umane care se formează prin unirea spermei masculine cu ovarul. Deşi există o probabilitate de gemelarizare după acest punct, atât în firescul procesului, cât şi prin tehnicile ilegale de reproducere in vitro, şi cu toate că există o pierdere mare şi neprovocată de embrioni precoce, se poate admite, după cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, că orice act de ucidere a acestei noi vieţi umane are urmări morale echivalente cu omuciderea, aşa cum au demonstrat limpede creştinii încă de acum două mii de ani. Creştinii ortodocşi pot de asemenea să se opună oricărui act de agresare a zigotului şi nu se confruntă, ca în Occident[17], cu o presupusă dilemă în ce priveşte recunoaşterea embrionului ca persoană, recunoaşterea îndatoririi de a interzice anumite intervenţii medicale care să împiedice pierderea embrionului. De asemenea, se va înţelege că nu-şi are locul o distincţie între embrionul format şi cel neformat. În plus, embrionul poate fi înţeles ca stadiu timpuriu al vieţii unui copil care se dezvoltă şi aşteaptă să se nască. Posibilităţile medicinii contemporane care permit dovedirea faptului că embrionul este un copil viu care se dezvoltă în pântecele maicii sale, ajută substanţial în prezentarea corectă a realităţii şi a vieţii copilului ce urmează să se nască.

Creştinii ortodocşi cunosc o altă evaluare a vieţii umane, încă de la zămislirea ei, şi recunosc că oprirea acesteia nu este îngăduită. Ei dau un răspuns pozitiv, un răspuns al vieţii la întrebarea de ce sexualitatea şi reproducerea trebuie aşezate în cadrul vieţii familiei creştine, care, fără egoisme şi iubire de sine, doreşte să nască şi să crească cu dragoste copii pentru Împărăţia cerurilor.

Herman T. Engelhardt 
Sursa: Periodicul Pemptousia, vol. 16.
/www.pemptousia.ro/

[1] O analiză a datelor la nivel mondial arată că în fiecare an sunt omorâţi prin avorturi între 36 şi 53 de milioane de prunci nenăscuţi. X. K. Henshaw, Unintended Pregnancy 30 (1998), 24-29, 46. Vezi de asemenea, Wendy R. Ewart şi Beverly Winikoff, Toward Safe and Effective Medical Abortion, Science 281 (July 24, 1998), 520-.[2] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/wrjp333pd2.html, informare realizată pe 23 martie 2004.[3] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-greece.html (informare realizată pe 23 martie 2004).[4] În opera lui Platon Euthufron nu se susţine doar că Dumnezeu încuviinţează ceea ce este bine, corect şi sfânt, pentru că este bun, corect şi sfânt, nici nu înseamnă doar că ceea ce este bun, corect şi sfânt este astfel, pentru că Dumnezeu îl încuviinţează. Mai degrabă făptura, având bunătate, corectitudine şi aspiraţie către sfinţenie, să poate să fie înţeleasă în strânsă relaţie cu Dumnezeu, cu fiinţa necreată.[5] Protagoras respingea existenţa divinului şi declara că „omul este măsura tuturor lucrurilor, pentru cele care sunt ceea ce sunt şi pentru acelea care nu sunt ceea ce sunt”. Διογένης Λαέρτιος, Περί βίων και γνωμών των εν φιλοσοφία ευδοκιμησάντων ΙΧ. 51, trad. R. D. Hicks (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 2000), vol. 2, pp. 463, 465. Vezi şi Σέξτος Εμπειρικός, Πυρώνειοι υποθέσεις, Ι. 216, trad. R. G. Bury (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1976), vol. 1, p. 131. Când centrul este mutat de pe Dumnezeu pe om, demnitatea umană nu mai este raportată la Dumnezeu, ci este dobândită de oameni prin voinţa lor liberă.[6] Uciderea de prunci era larg acceptată în cultura greco-romană. Vezi, de pildă, Platon, Politeia, 459 şi urm., precum şi comentariile lui Cicero referitoare la a 4-a tablă din Legea celor 12 table. „Omorârea pruncilor cu handicap”. Cicero susţine uciderea grabnică, după cum impune Legea celor 12 table, când e vorba de un prunc cu handicap grav”. Ε.Η. Warmington (editor şi traducător), Remains of Old Latin, vol. 3, The Twelve Tables (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1979), p. 441. În fapt, uciderea de prunci era practicată la scară largă şi urmărea exterminarea progeniturilor cu probleme. Filosoful şi teoreticianul contemporan al moralei, profesor la Princeton University, Peter Singer, recunoaşte şi se bucură că actuala cultură a ajuns să se asemene culturii păgâne antice în ce priveşte pierderea capacităţii de înţelegere a răului uciderii unui embrion sau a unui copil. După cum susţine Singer, uciderea unui embrion sau a unui prunc va trebui considerată, din punct de vedere etic, ca echivalentă uciderii unei fiinţe vii oarecare, care nu este considerată om, având un nivel asemănător de dezvoltare psihologică. Vezi, de pildă, Singer, Animal Liberation (New York: Avon Books, 1990), pp. 81-82, 240.Aici, Singer are o profundă percepţie a eticii păgâne, care acceptă avortul ca mijloc de a pune capăt unei sarcini. Înfierată aspru de concepţiile morale creştine, practica avortului este greu de justificat în cultura actuală, dacă nu chiar imposibil, pentru că este incapabilă să formuleze cu argumente valabile anumite linii etice clare, de diferenţiere între uciderea unui embrion şi uciderea unui copil mic, între uciderea embrionilor şi uciderea pruncilor. Din acest motiv, lumea păgână a acceptat uciderea pruncilor la fel de uşor ca şi avortul. După cum arată Singer, „a ucide prunci nedoriţi sau a-i lăsa să moară este de obicei o practică regăsită în toate societăţile, în întreaga istorie şi preistorie umană. O găsim, de pildă, în Grecia antică… Larga susţinere de care se bucură practica uciderii pruncilor pe căi medicale trădează faptul că, în loc să încercăm să găsim unde să tragem liniile delimitatoare între diferitele stadii, va trebui să acceptăm că dezvoltarea fiinţei umane, de la zigot la embrion, de la embrion la nou-născut, şi de la nou-născut la copilul mai mare, este un proces de durată, care nu ne poate oferi linii clare de delimitare între stadii”. Singer, Rethinking Life and Death: The Collapse of our Traditional Ethics (New York: St. Martin’s Griffin, 1994), pp. 129,130.[7] Termenul pharmákeusis, „otravă”, e posibil să caracterizeze practica magiei, fie, probabil, producerea filtrelor erotice împotriva cărora vorbeşte Sfântul Vasilie cel Mare în cel de-al VIII-lea canon al său.[8] Didahia Apostolilor ΙΙ.2, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965), vol. 1, pp. 311,313.[9] Epistola lui Varnava în Apostolic Fathers, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965), ΧΙΧ 4-5, vol. 1, p. 403.[10] Tertulian, Apologia 9.8, în Apologetical, trad. Rudolf Arbesmann, Sr. Emily Joseph Daly, Edwin A. Quain (Washington, DC: Catholic University of America Press, 1950), pp. 31-32.[11] „Cele 15 canoane de la Sinodul local din Neocezareea tâlcuite” în Pidalion, editat de Agapie Ieromonahul şi de Nicodim Monahul, Atena: editura Astir-Papadimitriou, 1982, p. 389.[12] Biblia sinodală, 1914.[13] Biblia sinodală, ediţia curentă.[14] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, trad. Sr. Agnes Way (Washington, DC: Catholic University of America Press, 1955), vol. 2, p. 12.[15] Baruch A. Brody, The Use of Halachic Material Discussions of Medical Ethics, Journal of Medicine and Philosophy 8 (1983), 317-328.[16] Corpus Juris Canonici Emendatum et Notis Illustratum cum Glessae: decretalium d. Gregorii Papae Noni Compilatio (Rome, 1585), Glossa ordinaria, vol. 5, titlu 12, capitolul 20, p. 1713. Între anii 1234 şi 1869, în afară de perioada 1588-1591, Biserica Romano-Catolică nu considera ucidere avortul timpuriu.[17] Thomas d’Aquino, influenţat de biologia şi filosofia aristotelică (vezi, de exemplu, Aristotel, Despre naşterea fiinţelor vii, 2.3.736 a-b şi Despre istoria fiinţelor vii, 7.3.583b) nu era în stare să recunoască răul avortului timpuriu, lucru care l-a condus pe el şi pe continuatorii lui la distincţia dintre viaţa umană biologică şi viaţa umană personală, din care au fost derivate în mod eronat atât semnificaţia morală, cât şi cea canonică asupra avortului, în faptul că nu mai percep avortul timpuriu ca fiind echivalent cu omuciderea. Vezi, Thomas d’Aquino, Aristoteles Stagiritae: Politicorum seu de Rebus Civilibus, cartea a VΙΙ-a, lectura a ΧΙΙ-a, în Opera Omnia (Paris: Vives, 1875), vol. 26, p. 484. Vezi şi Suma Thelogica, Ι, Q 118, art. 2, răspuns la obiecţia 2.