Cât te rogi, frate?

Să începem cu rugăciunea. Teoria e pe planul doi. Nu te întreb câtă carte ştii şi nu-ţi spun câtă ştiu eu. Eu te întreb: „Cât te rogi, frate?”. Şi de acolo îmi dau seama de ce ai sau nu ai linişte. Trebuie să ne întoarcem la rugăciunea părinţilor noştri. N-aţi avut mame şi bunici acasă? Când ne-om ruga noi ca bunicuţele noastre, se schimbă situaţia în România. Nu vă aduceţi aminte? Cine nu ştie?

Bunica punea broboada pe cap, stătea în genunchi şi se ruga şi plângea în basma şi se ştergea cu capătul broboadei. Ea nu ştia decât Tatăl nostru şi vreo două rugăciuni, dar rugăciunea ei oare o am eu? Părintele Dimitrie Bejan şi Părintele Cleopa au văzut o ţărancă cu opinci în picioare care se ruga şi avea o flacără mare de foc deasupra capului. La această rugăciune trebuie să ajungem noi. Ori e foc, ori e nimic. Şi atunci nu mai trebuie să facem cereri la parlamente să ne dea cutare. Apelăm la Dumnezeul luminii şi la focul rugăciunii.

Rugaţi-vă mai mult, să vedeţi cum reusiţi. Rugaţi-vă mai mult şi să vedeţi cum Dumnezeu le rezolvă prin îngerii Lui. Că dacă le-am face toate numai noi, unde mai sunt ingerii lui Dumnezeu? Totul este să-L slăvim pe Dumnezeu. Nu-i nevoie să-I ceri lui Dumnezeu ce-ţi trebuie. Slăveşte-L pe Dumnezeu şi El îţi dă şi ce-ţi trebuie ţie. Nici nu te aştepţi, şi găseşti blidul cu mâncare pe masă.

Rugaţi-vă mai mult. Când un popor se roagă, fie şi numai unu la sută, Dumnezeu cruţă ţara.

Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010