Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul : Fără dumnezeiescul har, omul nu poate să se pocăiască

Publicăm astăzi cea de-a patra și ultima parte a studiului profesorului Anéstis Keselópoulos de la Facultatea de Teologie din Tesalonic (celelalte părți ale studiului le puteţi găsi aici: http://www.pemptousia.ro/author/anestis-keselopoulos/) având ca temă importanţa smereniei pentru dobândirea dragostei și a rugăciunii, aşa cum reiese din învăţătura cuviosului Porfirie. Fiindcă articolul a fost scris şi publicat înainte de canonizarea sfântului, în cuprinsul studiului, Cuviosul Porfirie este numit când Gheronda, când Părintele.

***

Atunci când Gheronda Porfirie ne recomandă să ne trăim simplu şi cât se poate de firesc viaţa noastră duhovnicească [36], ducând, însă, o luptă duhovnicească susţinută pentru creşterea şi desăvârşirea în dragoste, el nu ignoră asceza pe care trebuie să o facem, nici drumul anevoios pe care trebuie să-l parcurgem, drum pe care l-au ales toţi cei care ,,au dat sânge ca să câştige Duh”, ajungând, astfel, la virtuţile cele mai înalte. Însă, el însuşi, din propria sa experienţă, concluzionează, spunând că ,,drumul cel mai scurt şi cel mai sigur este acesta care conduce la dobândirea dragostei. Pe acesta să-l urmaţi cu toţii. Adică, puteţi să faceţi încă o încercare. Să citiţi, să vă rugaţi şi să aveţi drept scop să propăşiţi în dragostea Lui Dumnezeu şi a Bisericii. Nu vă trudiţi să alungaţi întunericul din cămara sufletului vostru. Faceţi o gaură, cât de mică, şi lăsaţi să intre lumina înăuntru, ca să împrăştie întunericul. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul patimilor şi a slăbiciunilor noastre. Nu vă luptaţi cu ele, ci prefaceţi-le în puteri, arătându-vă indiferenţi faţă de rău” [37]. Şi aici, de asemenea, împărtăşeşte aceeaşi viziune şi aceeaşi experienţă cu Sfântul Grigorie Palama, care vede nepătimirea nu ca pe o reprimare ori anulare a dispoziţiei afective a sufletului, ci ca schimbare a direcţiei şi transformare a patimilor în pathos dumnezeiesc şi dragoste pentru El” [38].

Acest punct de vedere, într-adevăr, foarte rar întâlnit în zilele noastre, ne surprinde, mai ales pentru aspectul său pastoral exprimat cu tărie şi convingere, dar şi pentru confirmarea care provine din experienţă: ,,Lăsaţi deoparte toate aceste neputinţe, ca să nu prindă de ştire celălalt duh, şi să vă ţintuiască şi să vă afunde în deznădejde şi întristare. Să nu faceţi nici o încercare ca să vă izbăviţi de acestea. Să vă nevoiţi în linişte şi cu simplitate, fără precipitare şi teamă…Toată puterea voastră trebuie concentrată pentru a dobândi dragostea Lui Hristos, spre a-I sluji Lui. Astfel, izbăvirea de neputinţele noastre şi de tot ce este rău, se va petrece pe nesimţite, în mod tainic, fără să băgaţi de seamă, fără prea mult efort. Acelaşi lucru fac şi eu. Am descoperit că este cel mai bun mod de a te sfinţi, fără să suferi inutil. Adică, este mai bine să caut să am dragoste citind canoanele, troparele, psalmii. Desfătându-ne astfel şi cugetând la acestea şi fără să îmi dau seama, mintea mea tinde către Hristos iar inima mea simte această dulceaţă a prezenţei Lui. Mă rog, în acelaşi timp, ridicând mâinile spre cer cu dorinţă fierbinte, cu dragoste, cu bucurie, iar Domnul mă înalţă la dragostea Lui. Scopul nostru acesta este, să ajungem acolo” [39]. În acelaşi timp, el vorbea şi de valoarea pe care le au metaniile şi nevoinţa trupească, atunci când sunt făcute din dragoste pentru Dumnezeu şi se exprimă ca eros dumnezeiesc şi închinare adusă Aceluia, fără a urmări ca prin aceasta ,,să câştigăm ceva” [40].

Experienţa de duhovnic a părintelui Porfirie i-a permis să înţeleagă că ,,păcatul creează confuzie în sufletul omului. Această confuzie nu dispare nicidecum. Nu poţi să scapi din aşa ceva decât dacă te luminează Hristos. Hristos va face primul pas: Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi… Însă, pentru ca sufletul să se pocăiască cu adevărat, trebuie, mai întâi, să se trezească. Aici, în timp ce sufletul se trezeşte şi îşi revine, încet, încet se produce marea minune a pocăinţei. Aici, un rol foarte important îl au dorinţa şi intenţia omului. Această trezire a omului, nu se poate produce decât prin intervenţia Lui Dumnezeu. Omul, singur, nu poate să facă nimic. Dumnezeu este Cel care intervine. Şi, atunci, se coboară asupra omului harul Lui Dumnezeu. Fără harul Lui Dumnezeu, omul nu poate să se pocăiască” [41].

Vedem că, şi aici, gheronda exprimă aceeaşi experienţă şi acelaşi punct de vedere cu Sfântul Grigorie Palama, care remarcă faptul că omul, de unul singur, nu poate săvârşi decât păcatul, iar tot ceea ce are bun în el este prin Harul Lui Dumnezeu: ,,Căci toată virtutea se lucrează în noi prin voia Lui Dumnezeu. Iar ceea ce nu este de la Dumnezeu, este păcatul căruia ne facem singuri părtaşi” [42].

Fiind prezent la o întâlnire pe care gheronda a avut-o cu câţiva preoţi, l-am auzit spunându-le acestora: ,,Un bun duhovnic este acela care ştie să-şi mărturisească, mai întâi, el însuşi păcatele”. Citind cartea ,,Gheronda Porfirios Kafsokalivitul, Viaţa şi învăţăturile sale, nu am cuvinte ca să descriu simplitatea şi firescul, aşa cum reiese din relatările sale: ,,De mic copil aveam aceasta, şi încă o mai am. Când se întâmpla să păcătuiesc, mergeam şi mărturiseam păcatul meu şi simţeam că zbor de bucurie. Sunt păcătos, neputincios, cer ajutor mult Milostivului Dumnezeu, şi El mă ajută, îmi dă linişte şi uit tot ce-a fost mai înainte. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar, pentru orice problemă pe care o întâmpin, cer ajutorul Lui Dumnezeu, nu ţin în mine ceea ce îmi provoacă amărăciune în suflet” [43].

Această stare de pocăinţă continuă, care este, prin excelenţă, recunoaşterea oamenilor sfinţi, a marcat întreaga sa viaţă. Şi l-a făcut ,,vas al Duhului Sfânt” [44], adică om îndumnezeit, plin de duh sfânt, care trăia bucuria Împărăţiei încă din această viaţă [45]. De aceea ,,simţea mereu că [sufletul său] este veşnic şi nemuritor [46].

Poate că părintele Porfirie nu a urmat decât prima clasă a şcolii primare, însă a plecat din această viaţă cunoscând lucruri pe care nu le vor învăţa niciodată cei care studiază. Poate că nu a studiat la nici o facultate de teologie, însă a înţeles mai multe lucruri decât cei mai înalţi teologi. Poate că nu a petrecut prea mult timp la Sfântul Munte, însă a prins repede rădăcini în sfântul pământ al Atonului, şi a adus cu sine în bisericuţa de la Policlinica Atenei, din Piaţa Omónia, pentru oamenii suferinzi de acolo, vieţuirea autentică a monahilor din Grădina Maicii Domnului. În sfârşit, poate că a intrat ca pasager clandestin, la vârsta de 12 ani, în Sfântul Munte, dar, de atunci, a luat bilet la clasa întâi, pentru totdeauna, şi va rămâne veşnic în sufletele noastre. Fiindcă el, nu doar a vorbit despre viaţa duhovnicească, ci, prin dragostea sa, a lăsat să se arate dragostea Lui Hristos – care este Totul şi Viaţa cea adevărată – pentru noi.

Note:

36. Gheronda Porfirie, Viaţa şi învăţăturile sale, p. 255-256 şi 251.

37. Ibidem, p. 289.

38. Vezi Grigorie Palama, Despre cei ce trăiesc cu evlavie în isihie 2,2, 22-23 în Corespndenţă, Vol. I, p. 529-53 şi 3,3, 15, p. 692-693. Vezi, de asemenea, Vasile cel Mare, Cuvântul Ascetic, 1, PG31, 869D- 872A. Pentru toate cele de mai sus vezi studiul nostru, Patimi şi virtuţi în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Dómos, Atena, 1991, p. 175-179.

39. Gheronda Porfirie, Viaţa şi învăţăturile sale, p. 290-292.

40. Ibidem, p. 356.

41. Ibidem, p. 368. Compară cu Matei 11,28.

42. Grigorie Palama, Omilia 33, PG151,416D.

43. Gheronda Porfirie, op. cit, p. 368.

44. Ibidem, p. 286.

45. Ibidem, p. 200.

46. Ibidem, p. 199.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/