Părintele Paulin Lecca – Rugăciunea vameșului

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.

Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.

Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.

Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!

Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.

Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.

Şi după ce pleca Preasfânta Fecioară, mi-l trimiteai şi pe prietenul meu cel mai credincios, pe sfântul înger păzitor, ca să vegheze la căpătâiul meu în timpul nopţii şi să mă scape de primejdii în timpul zilei. Pentru toate acestea nu mi-ar ajunge nici cuvintele, nici viaţa ca să-ţi aduc miile de mulţumiri şi veşnica recunoştinţă pe care Ţi le datorez.

Dar în schimbul tuturor acestor binefaceri fără asemănare, astăzi -vai! – din nou Te-am uitat, din nou Te-am părăsit. Te-am lăsat iarăşi răstignit pe cruce, iar eu m-am întors către idolii cei deşerţi. Am uitat suferinţa din groapa Egiptului, am uitat dragostea Ta, am uitat puterea divină cu care m-ai scos din Marea Roşie şi din pustiul nesfârşit. Şi, ce e şi mai grozav, am preferat căldările de carne în locul manei cereşti şi apei din stâncă. Iar ca urmare, zac acum din nou în prăpastia Babilonului – zdrobit, sfâşiat, secătuit.

Aici, departe de casa Tatălui ceresc, departe de Sion, multă vreme am păscut porcii în pământ străin. Harfele mele stau şi acum atârnate în sălcii: nu mai pot cânta atâta vreme cât mă aflu în ţara păcatului. Păcatul a ridicat din nou un zid de despărţire, încât nici o rază din iubirea Ta, nici o lacrimă de mângâiere nu mai pot pătrunde până la mine. Inima mi-e de piatră, iar ochii îmi sunt de iască.

Iarăşi simt că mă asfixiez, iarăşi îmi este dor de cerul de azur, iarăşi Te chem la mine: pogoară-Te încă o dată, Iisuse, după oaia ce iarăşi s-a rătăcit. Nu mă lăsa singur şi părăsit, căci acum, mai mult ca oricând, am nevoie de Tine, numai de Tine.

Da, Iisuse, am nevoie numai de Tine, fiindcă numai Ţie Ţi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Am nevoie numai de Tine, pentru că numai Tu, Iisuse dulce, Ţi-ai arătat nemărginita-Ţi iubire pentru mine, vărsându-Ţi până şi ultima picătură de sânge pentru mântuirea mea.

Am nevoie, iarăşi, numai de Tine, căci numai cu Atotputernicia Ta mai pot fi scos din noua prăpastia în care am căzut şi numai cu dragostea Ta fără seamăn Te mai poţi apropia de un ticălos şi de un mincinos ca mine. Părăsit de toţi, ca şi întâia oară, mi se pare că – în starea în care mă aflu acum – Măicuţa Ta nu mai este şi Măicuţa mea, pentru că Ea este nevinovată, iar eu sunt vinovat de moarte. Ea este precum crinul de frumoasă şi binevoitoare, iar eu sunt ca un câine împuţit şi urât.

În starea în care mă aflu acum, parcă nici prietenul meu cel mai drag, nici îngeraşul nu mai este cu mine şi nu mă păzeşte. Păcatele mele l-au alungat, aşa cum fumul alungă albinele. Prea mult mi-am bătut joc de îndelungata lui răbdare şi aşteptare. El veghea zi şi noapte lângă mine ca să nu mi se întâmple vreun rău, iar eu zi şi noapte păcătuiam, întristându-l şi îndurerându-l. Recunosc, bunul meu Iisus, că păcatul meu de acum este de mii de ori mai greu decât lepădarea lui Petru, este la fel cu prigonirea lui Saul din Tars şi nu este departe de trădarea lui Iuda.

În fiecare zi şi în fiecare ceas mă lepăd, în faţa duşmanului nevăzut şi în faţa oamenilor, de Numele Tău şi de iubirea Ta – şi câtă deosebire este, Doamne, între lepădarea lui Petru şi lepădarea mea!

Apostolul cel iubit s-a căit şi a plâns cu amar în toată viaţa lui, ori de câte ori auzea cocoşul cântând şi aducându-şi aminte de lepădarea lui. Pentru atâta plâns, pe faţa lui se săpa-seră două şănţuleţe pe care curgeau neîncetat lacrimile lui de pocăinţă, iar la sfârşitul vieţii sale s-a pedepsit ca nimeni altul, cerând călăilor să fie răstignit cu capul în jos; pe câtă vreme eu, după fiecare lepădare, râd nebuneşte spre bucuria vrăjmaşului şi fug de cruce ca să nu sufăr nimic pe pământ.

În fiecare zi şi în fiecare ceas Te prigonesc Iisuse, fie direct prin gândurile, cuvintele şi faptele mele cele rele, fie prin aproapele meu pe care îl ucid cu limba, cu mânia şi cu ura, socotind ca aduc slujbă lui Dumnezeu. Dar unde este convertirea mea de pe drumul Damascului? Unde se află la mine pocăinţa lui Pavel care se credea o lepădătură şi cel mai mic între Apostoli, el, care era corifeul Apostolilor? Unde sunt râvna şi focul iubirii pentru Tine, Iisuse şi pentru fraţi? După cum vezi şi ştii, eu nu am nimic din toate acestea. Dimpotrivă, mereu Te prigonesc şi mereu mă mândresc, socotindu-mă mai bun decât alţii şi crezând că am dreptul să cobor foc din cer ca să-i nimicesc pe păcătoşi.

În fiecare zi şi în fiecare ceas eu Te trădez, Iisuse, ca şi Iuda. Sărutul meu mârşav îţi spurcă mereu Preacuratul şi Preacinstitul Tău obraz euharistie. Te vând şi de frică şi pentru bani, şi pentru ca să mă răzbun pe alţii şi pentru blidul de linte al tuturor poftelor trupeşti şi al patimilor sufleteşti. Tu, Mirele ceresc, vii să te logodeşti cu sufletul meu ca şi cu o mireasă, iar eu Te trădez, pe faţă şi în ochii Tăi, aşa cum nu-şi trădează nici cea mai desfrânată femeie din lume bărbatul, ştiind prea bine că prin aceasta îţi răstignesc din nou iubirea Ta spre bucuria şi batjocura diavolului. Tot pe Tine Te trădez şi când îl vând pe aproapele meu, căci ceea ce fac unora dintre fraţii Tăi mai mici Ţie îţi fac.

Şi când mă gândesc că nefericitul Iuda s-a căit, totuşi, pentru păcatul lui! A aruncat toţi banii pe care Te vânduse duşmanilor! A mărturisit în faţa întregului Sinedriu că a vândut sânge nevinovat! Şi, ce este mai îngrozitor, şi-a aplicat cea mai grea pedeapsă pe care a ales-o duhul diavolului şi sufletul său deznădăjduit, lipsindu-se – prin spânzurare – şi de bucuriile de aici şi de fericirea veşnică de dincolo!

O, Doamne Iisuse, iartă-mă pe mine care sunt un Iuda ce Te-a trădat, dar nu s-a spânzurat. Eu Te trădez mereu, Iisuse, dar nu vreau să-mi sugrum omul cel vechi cu toate păcatele lui. Nu vreau să renunţ, o dată pentru totdeauna, la viaţa-mi împotmolită în plăcerile vinovate ale acestui veac. Nu vreau să-mi omor pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii cu sabia rugăciunii, a postului, a privegherii şi a smeritei cugetări. Iartă-mă, Doamne, că nenorocitul Tău apostol – prin neagra lui disperare – s-a ruşinat atât de mult de fapta sa încât s-a îndepărtat pentru totdeauna de la faţa Ta, pe câtă vreme eu, neruşinatul, cutez să mă înfăţişez înaintea feţei Tale şi aici şi dincolo.

Dar eu, Doamne, nu ştiu ce să mai fac! Sunt prins din două părţi: pe de o parte ştiu prea bine că, de voi face pasul lui Iuda, mă înghite iadul cel veşnic, iar pe de altă parte ştiu că nu voi putea suferi lumina prezenţei Tale în Rai, aşa cum omul bolnav de ochi nu poate suferi lumina soarelui, căci iubirea Ta, iertarea Ta, blândeţea Ta mă vor arde prin groaznicele mele mustrări de conştiinţă, aşa cum l-au ars pe Petru în noaptea lepădării, când a ieşit afară şi a plâns cu amar. Şi apoi, cum voi îndrăzni să ridic ochii mei întinaţi către Preacurata Fecioară? Cum voi îndrăzni să Te laud şi să cânt împreună cu îngerii cei curaţi! Cum voi îndrăzni, în sfârşit, să stau alături de sfinţii Tăi care, deşi au fost păcătoşi, totuşi s-au nevoit şi au plâns o viaţă întreagă pentru păcatele lor pe care nu le-au mai săvârşit până la ieşirea sufletului din trup? După cum i-ai spus unui sfânt al Tău, nu mai am decât o singură ieşire din această strâmtoare: să rămân pururea cu mintea în iad, dar să nu cad în deznădejde.

Şi totuşi – vai mie! – cât de grozavă va fi clipa când voi ieşi din crisalida trupului! Cât de înspăimântător va fi ceasul despărţirii sufletului de trup!

Atunci, odată cu trupul care se va rostogoli în ţărâna din care este luat, va cădea şi masca mincinoasei evlavii pe care am purtat-o în viaţă. Atunci, nu numai Tu, Iisuse Doamne, ci şi Preasfânta Fecioară şi toate cetele îngereşti şi toţi sfinţii vor vedea că sunt sărac şi gol, şi orb, şi lipsit de orice faptă bună. Când mi se vor lua toate darurile fireşti şi cereşti, gândurile şi faptele mele cele ruşinoase, pe care în viaţa pământească le-am acoperit cu făţărnicie, vor ieşi la iveală ca petele de pe haină la lumina zilei. Iar când voi fi cu totul dezgolit de acoperământul Harului Tău, atunci toată lumea va vedea ruşinoasa înfăţişare a omului meu lăuntric şi voi rămâne, ca desfrânata din Apocalipsă, numai cu paharul plângerilor în mână.

Vai! Unde mă voi ascunde atunci de ruşine? Ce voi face când nici munţii nu vor voi să cadă peste mine ca să mă acopere? Ce voi răspunde la învinuirile ce mi se vor aduce? De bună seamă că în ziua cea înfricoşată a Judecăţii, când se va da pe faţă toată murdăria din mine, voi zice ca şi Psalmistul: Eu tac şi gura n-o deschid. N-am răspuns pe buzele mele. Voi tăcea şi nu voi deschide gura la cercetarea ce mi se va face, pentru că, într-adevăr, copleşit de vinovăţia mea, nu voi găsi nici un cuvânt întru apărarea mea. Iar când voi fi pedepsit pentru păcatele mele, voi zice cu smerite lacrimi: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Mai multe şi mai cumplite pedepse mi se cuvin pentru relele ce le-am făcut.

Tu mi-ai dat, Iisuse Doamne, toate darurile fireşti şi toate harurile cereşti necesare mântuirii mele. Mi-ai dat lumina cunoştinţei, mi-ai dat şi puterea de înfăptuire. Dar dacă eu am ştiut, însă n-am făcut ceea ce trebuia să fac, asta e numai vina mea şi, după cuvântul Tău, pentru aceasta se cuvine să fiu bătut cu mai multe lovituri.

Drept aceea, eu nu mă pot dezvinovăţi şi nici nu pot învinovăţi pe alţii pentru păcatele ce le-am săvârşit. Dimpotrivă, vor sta sfinţii Tăi, Doamne, pe scaunele lor de judecată şi mă vor învinovăţi pentru că ei au fost neputincioşi şi plini de slăbiciuni ca şi mine şi totuşi au biruit cu harul Tău. Eu, însă, din cauza trândăviei mele, mereu cad învins de puterea vrăjmaşului nevăzut.

De data aceasta cunosc calea, ştiu pe unde să ies, pe unde trebuie să trec, unde trebuie să ajung. Am încercat chiar să mă ridic cu propriile mele puteri, agăţându-mă de nişte firave rădăcini. Dar rădăcinile s-au rupt, iar eu am alunecat şi am căzut din nou înfrânt. Şi acum îmi înalţ slabele mele mâini şi Te chem, Iisuse, din tot sufletul şi din toată inima, zicând ca şi slăbănogul din Evanghelie: Vino, Iisuse, căci om nu am care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoarea Harului ceresc. Vino, Păstor iubit, şi scoate-mă din această nouă mocirlă în care am căzut. Cum nu Te-ai îngreţoşat de băligarul peşterii în care Te-ai născut şi de leproşii pe care i-ai vindecat, tot aşa nu Te îngreţoşa nici de păcatele mele scârnave şi urâte. Iisuse, nu mă părăsi, căci de data aceasta prăpastia este mai adâncă, iar eu nici degetul cel mic nu-1 mai pot ridica, ci numai suspin şi plâng. Fiul risipitor a avut puterea să se întoarcă acasă pe propriile lui picioare, oaia cea rătăcită a avut puterea să Te cheme cu glasul ei, dar eu, fără putere şi fără grai, întocmai ca drahma cea pierdută, nu pot fi descoperit decât cu făclia iubirii Tale, care de veacuri vede luciul suspinelor stinghere, al lacrimilor înăbuşite şi al inimilor zdrobite.

De data aceasta, recunosc, sunt şi mai vinovat, dar în acelaşi timp sunt şi mai nefericit. De aceea, nădăjduind la mila Ta cea nesfârşită, Te chem din adâncul păcatelor mele: ajută-mă, Iisuse, mântuieşte-mă cu Darul Tău pe care fă-l să prisosească în inima mea în măsura în care s-a înmulţit păcatul. Mântuieşte-mă, Iisuse, fără nici un merit din partea mea, căci, într-adevăr, ce merit a avut tâlharul de pe cruce pe care, pentru scurta lui rugăciune şi pentru inima lui cea bună, l-ai făcut primul cetăţean al Raiului? Ce merit a avut păcătoasa pe care ai mântuit-o, cu toate că ea, sărmana, înconjurată de fariseii care voiau s-o omoare cu pietre, nici n-a îndrăznit să se roage Ţie? Tot astfel, Iisuse, Te rog să ai milă şi de mine şi să mă mântuieşti în dar, căci fără Tine nu pot face nimic, fără Tine sunt pierdut.

Fiul pierzării – deznădăjduit de diavol – n-a mai cerut iertare de la Tine, n-a mai cerut ajutorul şi Harul Tău, nu s-a mai rugat Ţie, dar eu Te rog, Te implor să nu mă părăseşti, să vii în ajutorul meu, să mă mântuieşti cu Harul Tău. în disperarea lui ce 1-a împins până dincolo de prăpastie, Apostolul cel deznădăjduit n-a întâlnit pe cale nici o vorbă prietenească, nici o mângâiere de frate, nici un sfat duhovnicesc, ci numai cuvântul rece, dispreţuitor şi nepăsător: „Tu vei vedea!”. Pe câtă vreme în jurul meu se aud calde cuvintele de încurajare şi de dragoste care îmi spun să nădăjduiesc chiar împotriva deznădejdii. Toţi sfinţii mă învaţă să zic: „nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire eu, ticălosul”. Căci Iisus este „nădejdea celor deznădăjduiţi”.

În timpul răstignirii Tale sufleteşti din grădina Ghetsimani, când cu sudori de sânge Te rugai să treacă pe alături Paharul Golgotei pe care îl vedeai în faţă şi când firea Ta omenească se înspăimânta la gândul că zadarnică îţi va fi jertfa într-o lume care nu Te-a înţeles, Tatăl ceresc l-a trimis pe îngerul Său care Ţi-a arătat miile şi zecile de mii de ucenici care Te vor urma până la sfârşitul veacurilor. Atunci, când ai primit Paharul cu toată dragostea şi smerenia, în zarea viitorului m-ai văzut şi pe mine, Iisuse al meu. Şi fiindu-Ţi milă de mine, aşa cum Ţi-e milă de toţi fiii lui Adam ce rătăcesc ca nişte oi fără păstor, şi – ştiind că mă vei mântui şi pe mine – Te-ai întărit cu această vedenie trimisă prin înger, Te-ai ridicat de la rugăciune şi ai primit cu supunere negrăită suferinţa ce-Ţi stătea în faţă. Ca să nu mă cuprindă neagra deznădejde, Tu îl trimiţi, Iisuse, pe îngerul meu păzitor ca să-mi arate că mulţi dintre sfinţii Tăi iubiţi au căzut, s-au lepădat de Tine chiar şi după ce Te-au cunoscut, după ce au gustat şi au văzut cât eşti de bun. Şi totuşi, Tu i-ai iertat, rând pe rând, iubindu-i cu mai multă dragoste, fiindcă erau mai nenorociţi, mai vrednici de compătimit. Pe Petru l-ai iertat, întrebându-l: „Mă iubeşti?”. Pe Pavel l-ai primit, arătându-i cât va avea de suferit pentru Numele Tău. Andrei Criteanul, care se îndoia că-l mai poţi ierta, Te-a văzut venind – în vedenie – cu braţele deschise, iar Tu, sărutându-l, i-ai spus că zi şi noapte îl tot aşteptai să se întoarcă la Tine. Şi pe Teofil, care s-a lepădat de Tine în faţa diavolului, dând zapis scris cu propriul său sânge, l-ai iertat cu aceeaşi nemărginită iubire, fără să ţii seama de blestemăţiile lui. Scrierile sfinte ne arată că, atunci când ai strigat pe cruce: „Mi-e sete!”, Ţi-a fost sete de mântuirea tuturor vânzătorilor şi trădătorilor care Te vor vinde şi Te vor trăda, ca şi mine, până la sfârşitul veacului. Căci Tu nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Toate aceste pilde îmi dau nădejdea că mă vei ierta şi pe mine, Domnul meu şi Dumnezeul meu. De aceea, pentru rugăciunile sfinţilor care au căzut ca şi mine, cred că mă vei ierta şi-Ţi vei revărsa din nou iubirea şi mângâierea peste sărmanul meu suflet pângărit şi sfâşiat de păcatul care pentru a doua oară mi-a devenit amar, urât, respingător. Păcatul dintâi era grosolan, al doilea subţire, dar tot atât de dezgustător mi s-a înfăţişat. Dar acum mi-e dor numai de Tine, Iisuse. Ai îngăduit să trec prin valea cu idolii păcatelor trupeşti, apoi prin valea cu idolii păcatelor sufleteşti pentru ca, în cele din urmă, să alerg – scârbit – numai la puritatea şi iubirea Ta, Iisuse! încă o dată m-am încredinţat, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, că numai în Tine îmi găsesc liniştea, pacea, bucuria, dragostea, de care însetează mereu inima mea. Toate le-am încercat, atât plăcerile trupeşti cât şi plăcerile aşa-zis sufleteşti, dar toate m-au amărât, m-au otrăvit. Acum mi-e silă de căldările cu carne ale Egiptului, nu mai doresc prepeliţele din pustie, ci mi-e sete şi mi-e foame numai de bucuriile Tale curat duhovniceşti.

După cum vezi, mă întorc acum slăbănogit şi zdrenţuit de patimile şi păcatele nenumărate pe care le-am săvârşit în toată viaţa mea. Mă întorc flămând şi însetat de iubirea Ta, Iisuse. Mă întorc desculţ şi gol de Harul Tău, Doamne. Am greşit înaintea Cerului şi înaintea Ta, Hristoase, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc nici fiul Tău, nici ucenicul Tău, nici sluga Ta, dar cad cu umilinţă la picioarele Tale, Iisuse, aşa cum sunt, şi Te rog cu lacrimi de deznădejde: Nu mă alunga de la Tine, Doamne Iisuse, căci n-am unde mă duce. Chiar de-aş şti că voi muri ca un câine sub gardul împărăţiei Tale, Iisuse, nu vreau să mă mai întorc în ţara păcatului, unde m-am tăvălit în .mocirlă împreună cu porcii pe care i-am păscut. Nu mă alunga de la Tine, Iisuse, căci în întunericul din jurul meu nu văd decât nişte arătări urâte, nişte năluci hidoase, care mă înspăimântă şi nu aud decât urletul unor haite de lupi care mă îngrozesc, iar sub picioarele mele se deschid prăpăstii fără fund, unde o mulţime de balauri aşteaptă să mă înghită. De aceea, încă o dată Te rog: bate-mă, pedepseşte-mă cum i-ai bătut şi i-ai pedepsit pe israelieni în pustie, dar nu mă alunga, nu mă părăsi, căci sunt mai nenorocit decât un copil orfan, decât un copil al nimănui pe care nu-l primeşte nimeni.

Venind la Tine, Iisuse, aşa cum sunt, cuget mereu la pilda pe care ai dat-o pentru mine, risipitorul şi desfrânatul, şi, când mi-aduc aminte de dragostea Ta şi de iertarea pe care le reverşi peste cei ce vin cu pocăinţă la Tine, atunci deznădejdea mea se întoarce în nădejdea că mă vei primi, iertându-mă şi pe mine nevrednicul.

Stând în faţa Ta, Iisuse, tremur ca biata păcătoasă prinsă în preacurvie. Recunosc că am păcătuit, că sunt vrednic să fiu ucis cu pietre. Fariseii nevăzuţi m-au prins pe când săvârşeam păcatul. M-au apucat fără milă şi m-au târât în faţa Ta ca să dai hotărârea. Lipit şi ghemuit de zidul Templului Tău, aştept cu inima îngheţată şi cu respiraţia oprită ca să isprăveşti cu scrisul pe nisip, să Te ridici şi să hotărăşti viaţa sau moartea mea cea veşnică. întrucât şi aceasta a fost o pildă pentru mine, prin sărmana păcătoasă mi-ai spus şi mie că nu mă osândeşti, cu condiţia să nu mai păcătuiesc.

Ştiu că fiul nu s-a mai întors în ţara păcatului, desfrânata n-a mai păcătuit, dar eu mereu mă întorc precum câinele la vărsătură şi ca porcul în mocirlă. Şi dacă Tu îmi spui lămurit că numai de privesc cu poftă prea-curvesc în inima mea, atunci cum pot spune că nu păcătuiesc? Îţi spăl uneori picioarele cu lacrimi, sparg alabastrul cu tot cu mirul scump al sufletului meu, dar, iubitul meu Mântuitor, eu sunt mai slab decât toţi cei slabi şi, de aceea, am nevoie de mai multă dragoste şi iertare până când mi se vor întări picioarele pe calea faptelor bune. Iartă-mă, deci, nu numai de şaptezeci de ori câte şapte, ci până la ultima clipă a vieţii mele, până când îmi vei lua sufletul cu Tine.

Şi când stau în sfânta Biserică, mă pomenesc, mai vârtos cu sufletul decât cu trupul, în fund de tot, alături de toţi vameşii pământului. Copleşit de păcate nenumărate, stau cu capul plecat în jos, neîndrăznind să ridic ochii mei la cer. Căci un rob al Tău numai cât spunea: „Doamne, cine eşti Tu şi cine sunt eu!” – începea să plângă. Şi într-adevăr, când mă gândesc că Tu eşti Creatorul cerului şi al pământului, că de Tine se înfricoşează Heruvimii şi se cutremură Serafimii, iar eu nu sunt decât un vierme ce mă bălăcesc într-o cloacă urâtă, atunci încep să plâng şi să mă bat cu pumnul în piept, ca să-mi pedepsesc inima mea cea ticăloasă, care Te-a trădat de atâtea ori, înşelându-Te şi bătându-şi joc de dragostea Ta cea neţărmurită. Dar nici de data aceasta nu mă deznădăjduiesc de mântuirea mea. Poate că, păşind mereu pragul iubitelor Tale locaşuri, voi ieşi şi eu, odată şi odată, mai îndreptat, cu mila şi cu Harul Tău.

Zi şi noapte, gândurile mele păcătoase, patimile şi poftele mele cele dobitoceşti mă leagă cu lanţuri şi cu cătuşele de fier, ca pe Manase. Dar ca şi el Te rog, Iisuse, scoate-mi picioarele din butuci, dezleagă-mi mâinile, deschide zăvoarele temniţei în care zac, ca să văd soarele şi lumina, să aud ciripitul păsărelelor şi zumzetul albinelor, ca să respir aerul îmbălsămat de florile Raiului.

Ah, ce n-aş da, Iisuse, ca să Te mai gust o dată aşa cum Te-am gustat în dragostea dintâi, când pentru prima oară am văzut cât eşti de bun Tu, Mântuitorul meu, şi cât de dulci sunt strugurii din Canaanul Tău!

Tu m-ai adus, Iisuse, cu făclii şi cu lumini cereşti până la poarta împărăţiei Tale, m-ai învrednicit să simt adierea fericirii Raiului, iar îndată după aceasta, pentru păcatele mele, m-ai întors înapoi în pustiul arzător, ca pe israelieni de la Iordan, ca să mai rătăcesc patruzeci de ani până ce va muri omul vechi din mine, dimpreună cu pruncii patimilor şi până ce mă voi smeri cu desăvârşire în faţa Ta.

Acum primesc din mâna Ta, Iisuse, orice; primesc orice fel de boală, orice fel de suferinţe, primesc temniţă şi moarte, numai să ştiu că, la capătul tuturor durerilor, mă vei ajuta să trec Iordanul în Ţara Sfântă, iar acolo să am fericirea de a mă îndulci mereu de prezenţa Ta, de Harul Tău, de mângâierea Ta.

Când zic că primesc orice fel de suferinţă, mi se încrâncenează carnea de pe mine, mi se tulbură sufletul până la moarte şi, din pricina zbuciumului meu lăuntric şi a groaznicei cruci ce mi se arată în faţă, parcă îmi apar broboane de sânge pe frunte, dar – cu toate acestea – eu sunt hotărât să primesc orice durere din mâna Ta, aşa cum primesc cuţitul doctorului care mă taie şi-mi scoate putreziciunea din mine, ca să mă izbăvească de moarte sau aşa cum primeşte femeia durerile naşterii, gândindu-se cu bucurie că va veni un om nou pe lume.

Împietrit am fost – recunosc – ca samaritenii. N-am vrut să-Ţi primesc Cuvântul în casa sufletului meu. Pentru aceasta, ai fi putut face, ca pe vremea sfântului Ilie, să cadă foc din cer peste mine şi să mă ardă de viu. Dar Tu, multmilostive, preaîndurate şi îndelung răbdătorule, ai oprit pe Fiii Tunetului, spunându-le: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi?”. Trecând peste Legea Veche, peste litera care ucide, Tu ai venit cu Duhul iubirii care nu vrea moartea păcătosului.

Acum însă, când – ca Simon Leprosul – eu Te primesc în casa mea surpată, porunceşte ucenicilor Tăi şi sfinţilor îngeri să nu-mi ia sufletul nepocăit, să nu mă lovească cu moarte năpraznică, ci să fie – ca şi Tine -îndelung răbdători, plini de milă şi de dragoste. Fă din nou ca Măicuţa Ta să fie şi Măicuţa mea, trimite pe îngeraşul păzitor şi pe toţi sfinţii ca să mă întărească, să mă mângâie şi, curăţin-du-mă prin focul suferinţelor, să mă ridice de la pământ la cer. îndrăznesc să Te rog a-i trimite la mine, căci o văd cu ochii inimii pe Preasfânta Fecioară cum, fără să se scârbească de Maria-Magdalena, păşeşte alături de această desfrânată pocăită din care Tu ai scos şapte draci şi cu care Preacurata Te-a urmat pe Golgota şi Te-a căutat în mormânt, aşa cum, cu aceiaşi ochi lăuntrici, îl văd pe îngerul păzitor al unui păcătos nepocăit plângând în urma lui şi petrecându-1 până la mormânt împreună cu Andrei cel nebun pentru Hristos, chiar după ce diavolii puseseră stăpânire peste sufletul lui. Te rog să mi-i trimiţi în ajutor şi pe sfinţii Tăi, căci – întocmai ca Apostolii de odinioară – au primit de la Tine puterea nu numai să mi Te propovăduiască prin sfintele lor rugăciuni şi inspiraţii, ci să şi scoată duhurile rele din mine, să-mi deschidă ochii mei cei orbiţi de păcat, să-mi destupe urechile mele cele surde, ca să Te văd şi să aud glasul Tău, să-mi cureţe sufletul de lepra păcatului şi să mă învie pe mine cel ce sunt omorât de păcat.

Drept aceea, de mă vei cruţa şi-mi vei ierta cei zece mii de talanţi ce-Ţi datorez, făgăduiesc că şi eu, la rândul meu, îl voi cruţa pe aproapele meu, nu-l voi strânge de gât şi nu-l voi pedepsi cu temniţa, ci-i voi ierta şi eu cei o sută de dinari pe care mi-i datorează. Şi fiindcă aici trebuie să bem paharul tuturor amărăciunilor, îţi aduc jertfă bine plăcută Ţie o inimă zdrobită şi înfrântă, îţi aduc ardere de tot: ochii, mâinile, picioarele, gândurile mele pătimaşe şi păcătoase pe care să mi le cureţi cu focul iubirii Tale pe care l-ai adus pe pământ; să le arzi cu dragostea Ta, iar în locul gunoiului păcătos să torni, fără măsură, Duhul Tău cel Sfânt.

Acuma mi-e dor, Doamne Iisuse, numai de Tine, dar în acelaşi timp îmi este frică să nu Te pierd pe Tine, Cela ce-mi eşti singura şi ultima nădejde de mântuire. Mă apucă groaza când mă gândesc la faptul că s-ar putea să rămân pe veci fără Tine. Vai! Cât de înfricoşătoare ar fi atunci pentru mine chinurile iadului. Focul dragostei Tale, rămas în adâncul inimii mele, m-ar arde veşnic şi neîncetat; viermele neadormit al mustrărilor de conştiinţă m-ar roade întruna cu părerea de rău că mi-am cheltuit în zadar zilele unei vieţi ce nu se mai poate repeta; întunericul cel mai dinafară al nopţilor de veşnică părăsire m-ar înnebuni, iar vaietele şi gemetele fraţilor smintiţi de mine m-ar împunge mai rău decât furcile înfocate ale dracilor. Şi nu numai atât: însuşi trupul meu, lipsit de darul Duhului Sfânt, care-i păzeşte nevătămaţi pe cei trei tineri în cuptorul de foc şi-i face pe mucenici să cânte în mijlocul cazanului cu smoală în clocot, ar simţi toate intemperiile, arşiţa şi gerul, viermii şi putoarea.

Dar eu nici atunci nu-mi voi pierde nădejdea. Luând pildă de la fratele care, după fiecare cădere, plângea la icoana Ta, până în clipa când i-ai luat sufletul la cer, eu voi striga din însăşi temniţa păcatelor, ca să mă audă toţi demonii, că numai pe Tine Te iubesc, Iisuse. Chiar de-aş fi lipsit de mângâierea Ta, de care nu sunt vrednic, chiar dacă n-aş gusta nici una din fericirile Raiului, voi striga, Iisuse, că Te iubesc numai pe Tine, că Te iubesc pentru dragostea Ta pe care ai arătat-o oamenilor, pentru jertfa Ta nespusă şi pentru mila Ta nesfârşită. Departe de frumuseţea Raiului, voi fi fericit, Iisuse, să Te văd, printr-o mică deschizătură la Cina cea de Taină, la Cina cea veşnică, înconjurat de Preacurata Fecioară şi de sfinţii Tăi, iar eu să mă mulţumesc cu firimiturile Darului Tău ce vor cădea de la masa stăpânilor mei. De voi fi întrebat de vrăjmaşii nevăzuţi cum de-am îndrăznit să intru sub masă şi să adun firimiturile, voi răspunde că Iisus al meu este prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, că Iisus pe care îl iubesc ne-a spus nouă tuturor că tâlharii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia Cerurilor. Iar de voi fi întrebat la vămile văzduhului, să răspunzi Tu, Doamne Iisuse, aşa cum i-ai răspuns diavolului când acesta voia să-1 tragă la iad pe fratele ce plângea la icoană: „Ai atâtea greşale, ca să pui să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care L-am vărsat pentru dânsul pe cruce? Iată junghierea Mea şi moartea Mea au afundat fărădelegile lui, fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa”.

Ştiu că în iad nu este cu putinţă săvârşirea faptelor bune în vederea pocăinţei şi mântuirii sufletului. Aşadar, nu voi fi vrednic – atunci – să-mi ridic ochii la cer, ca să implor mila şi iertarea. Nu voi fi vrednic să mă rog Preacuratei Fecioare şi sfinţilor Tăi, dar mă voi mângâia cu gândul că mulţi dintre aleşii Tăi au fost, înainte de a Te cunoaşte, beţivi, desfrânaţi, trădători, plini de păcate şi că, în ciuda tuturor acestor păcate, ei s-au ridicat cu darul Tău şi au biruit. Aceşti sfinţi mă vor înţelege, vor plânge pentru mine, căci îşi vor aduce aminte că şi ei au fost pierduţi ca şi mine.

De aceea, cu nădejdea în rugăciunile lor, cu nădejdea în rugăciunile întregii Tale Biserici din cer şi de pe pământ, în mijlocul căreia se află îngenuncheată şi înlăcrimată Preacurata Ta Maică, îmi înalţ – cât încă n-a sosit ceasul morţii – cu sfială rugăciunea mea, zicând: Iisuse, Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor, Tu eşti singura mea mângâiere şi nădejde de mântuire. Căci oriunde m-aş întoarce – spre răsărit, spre apus, spre miazăzi sau spre miazănoapte – eu numai pe Tine Te caut. Cerul şi pământul, viaţa şi moartea n-au nici un sens fără Tine. Tu îmi eşti mai necesar decât aerul, apa şi pâinea. Şi când Te părăsesc şi mă îndepărtez de Tine, tocmai atunci îmi eşti mai dorit, mai căutat, mai necesar. De aceea, cu lacrimi suspin şi strig către Tine: Vino, Iisuse! Pogoară-Te în iadul din mine, cum Te-ai pogorât îndată după înviere şi învie ticălosul meu suflet. Ştiu că nici eu – de mii de ori mai mult – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu dărăpănat de păcat, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că eu, chiar de voi muri în păcate, tot cu nădejdea mântuirii şi învierii Tale voi muri. Şi aşa cum ai avut milă de cei din Legea Veche, pe care i-ai slobozit din legăturile şi încuietorile morţii, tot aşa ai milă şi de mine şi mă dezleagă din lanţurile păcatului şi ale patimilor cu care şarpele m-a înfăşurat. Tu ai zis, Iisuse, că mai ai şi alte oi, care nu sunt din staulul poporului ales de Tine şi pe care trebuie să le aduci în turma Ta; ca şi canaaneanca, eu nu sunt din neamul celor ce sunt mereu cu Tine, ci vin continuu dintre păgânii cei nelegiuiţi. îmi dau prea bine seama că nu se cuvine să iei Pâinea Vieţii din gura copiilor Tăi şi s-o arunci unui câine ca mine. Dar cu toate acestea eu alerg ca şi sărmana văduvă în urma Ta, rugându-Te fără încetare să ai milă şi de mine, căci şi eu am în pieptul meu o inimă care rău se îndrăceşte cu patimile. Lasă-mă dar, Iisuse Doamne, ca alături de canaaneanca şi de toţi oropsiţii pământului, să strâng firimiturile ce cad de la masa sfinţilor Tăi. Primeşte-mă în staulul Tău ca să nu mă sfâşie lupul cel nevăzut. Căci nădejdea şi mângâierea mea este Cuvântul Tău care zice: „pe cel ce vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, iar pe cel primit de Tine nimeni nu-1 va putea răpi din mâinile Tale, nici chiar satana.

Cuget ziua şi noaptea la Tine, Iisuse, şi mă întreb: Ce-aş face, Doamne, fără Tine? Ce-aş face fără Tine în suferinţă, în boală, în temniţă, în sărăcie? Ce-aş face când îndoielile de tot felul vin să-mi sfâşie sufletul? Ce-aş face când păcatele şi patimile caută să mă înghită, aşa cum valurile mării căutau să-1 înghită pe Petru? Cât de bine îl înţeleg acum pe acel mare scriitor care zicea că, dacă nu Te-ar fi cunoscut, şi-ar fi pus capăt zilelor sale; sau pe acel prinţ indian care, dacă nu Te-ar fi văzut viu cu proprii săi ochi, şi-ar fi curmat firul vieţii!

Cunosc dragostea cu care Tatăl ceresc de veacuri îi primeşte pe toţi fiii risipitori care, cu pocăinţă, se întorc acasă. Cunosc iubirea Duhului Sfânt care, cu suspine negrăite, se roagă zi şi noapte pentru noi. Ştiu că Preacurata Fecioară se roagă în genunchi şi cu lacrimi pentru toţi păcătoşii. Ştiu de asemenea că îngerii din cer şi toţi sfinţii, care au fost oameni păcătoşi ca şi noi, neîncetat ne ajută cu rugăciunile lor dar, cu toate acestea, inima mea tot spre Tine se îndreaptă, Iisuse, ochii mei tot pe Tine Te văd răstignit, vărsându-Ţi şi acum sângele Tău cel scump pentru mântuirea noastră; urechile mele tot cuvintele Tale aud, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”; sufletul meu tot pe Tine Te simte, văzându-Te cum, înainte de a-Ţi da duhul în mâinile Tatălui, grija Ta cea mare n-ai îndreptat-o mai întâi spre Maica Ta, care stătea la piciorul crucii cu sabia durerii împlântată în inimă, nici spre feciorelnicul Tău ucenic şi prieten ce s-a rezemat de pieptul Tău şi Te-a urmat cu cea mai mare credincioşie pe drumul Golgotei, ci Ţi-ai îndreptat privirea spre un tâlhar ca mine, căruia i-ai făgăduit Raiul chiar în ziua în care i-ai vorbit, lăsând astfel cele nouăzeci şi nouă de oi în muntele sfinţeniei şi căutând prin prăpăstiile fărădelegilor oiţa cea rătăcită; iar închipuirea mea tot pe Tine mi Te înfăţişează înaintea ochilor mei, stând şi plângând în faţa Ierusalimului inimii mele, care nu vrea să-şi adune puii faptelor bune sub aripele Tale.

Şi amintirile din copilăria mea cea duhovnicească tot pe Tine mi Te aduc în faţă, arătându-mi cum Te-ai pogorât la mine în prăpastie şi cum m-ai scos de acolo şi m-ai făcut sănătos, dându-mi toată îngrijirea; apoi cum, îndată după înviere, nu Te-ai arătat mai întâi Apostolilor Tăi, ci unei păcătoase din care ai scos şapte draci. Fiindcă Tu şi Tatăl una sunteţi, iar cel ce Te-a văzut pe Tine L-a văzut şi pe Tatăl, nu e de mirare că eu, cel ce sunt ostenit de lupta crâncenă pe care o duc împotriva trupului, a lumii şi a diavolului, cel ce sunt împovărat de atâtea patimi şi păcate, vin la Tine, Iisuse, căci numai Tu îmi poţi opri curgerea patimilor când mă ating de marginea veşmântului Tău, ducându-mă astfel spre limanul nepătimirii. Leagă-mi aşadar, Iisuse Preadulce, rănile sufletului meu pricinuite de tâlharii cei nevăzuţi, care m-au prins şi m-au bătut, lăsându-mă abia viu. Toarnă iarăşi untdelemn şi vin pe rănile mele, aşa cum ai turnat întâia oară. Scoate-mă mereu din prăpastia în care cad de şapte ori pe zi. Dezleagă-mă de nevăzutele firicele cu care m-a înfăşurat vicleanul păianjen în pânza sa ca să-mi sugă sângele şi viaţa veşnică.

Te rog să tragi, alături de mine, în jugul Tău care astfel îmi va fi uşor şi bun. Ajută-mă să-i iubesc pe vrăjmaşii mei, să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să fac bine celor ce mă urăsc, să mă rog pentru cei ce mă vatămă şi mă prigonesc, întărindu-mă cu gândul că numai aşa ne poţi face nişte blânzi mieluşei pe noi, cei ce suntem lupi crânceni unii faţă de alţii. Până acum, Iisuse, s-a hulit Numele Tău din pricina faptelor mele celor rele; dă-mi dar puterea şi harul ca măcar de azi înainte să pot săvârşi cât mai multe fapte bune pe care, văzându-le cei din jurul meu, să proslăvească Numele Tău cel sfânt. Fă-mă să intru prin rana din coastă în inima Ta ca să Te cunosc cât eşti de blând şi de smerit, iar acolo, în inima Ta, să mă umpli de acea dumnezeiască putere şi stăpânire de sine ca întotdeauna să mă port cu blândeţe şi cu smerenie în mijlocul fraţilor mei. Dă-mi harul să pot răbda ocările, să biruiesc răul cu binele şi să nu mai slobozesc câinii cei răi ai patimilor împotriva aproapelui meu. învaţă-mă să mă lupt mai vârtos împotriva răului din mine, să sufăr nedreptatea fără cârtire şi să caut să fiu mai degrabă victimă decât călău, căci aşa i-ai învins şi Tu pe călăii Tăi. Deprinde-mă să mă las ca un copil în purtarea Ta de grijă. Loveşte cu toiagul Crucii în stânca inimii mele ca să izvorască un neîncetat duh de pocăinţă. Atinge-Te de ochii mei ca să slobozească lacrimi curăţitoare de păcate, pentru ca astfel să Te am pururea în inima mea şi să nu Te mai părăsesc niciodată, nici în viaţa de aici, nici în viaţa de dincolo. Amin.

(Rugăciunea vameşului, Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Christiana, 1998)