Header image

Mărturii și slove alese despre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare

10:11, luni, 15 iulie, 2019 | Cuvinte-cheie: ,

Ziua de 2/15 iulie a fiecărui an ne prilejuiește fericite clipe să ne amintim de figura luminoasă a Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, un luptător jertfelnic pentru demnitatea credinței și a neamului nostru, un ctitor darnic și harnic care și-a turnat chipul lui Hristos Dumnezeu în bronzul inimii sale incandescente după dorul de Cer și țară.

S-au scris studii, s-au organizat simpozioane în care s-au subliniat virtuți, dar mai ales lucrarea harului Duhului Sfânt în zbuciumata-i viață pământească, evidențiindu-i-se domnia Sa glorioasă, precum și alesele lui înfăptuiri. Totuși, niciodată nu va fi îndeajuns. Mai este loc să găsim noi mărturii și slove alese despre măritul Ștefan al Moldovei. Astăzi vă propun să le culegem din literatură; romanul ‘Viața lui Ștefan cel Mare’, de Mihail Sadoveanu. ‘Ceahlăul literaturii române’ a realizat multe portrete ale domnitorilor bătrânei Moldove: Ștefan cel Mare, Petru Aron, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, Ștefan Tomșa, Petru Șchiopul, Gheorghe Duca, Grigorie Ghica, Ieremia Movilă, Cuza Vodă și alții. Ștefan cel Mare se distinge ca fiind cel mai puternic și mai iubit, dar și mai impresionant construit dintre toți eroii sadovenieni.

În romanul ‘Viața lui Ștefan cel Mare’, autorul face o atentă și documentată expunere a vieții legendarului domnitor. Se știe că Sadoveanu era un meticulos cercetător al vechilor hrisoave, așa încât putem considera această carte drept o istorie romanțată a domniei lui Ștefan cel Mare, bazată pe documente. Însă, pe lângă izvoadele istorice, prozatorul a mai avut o sursă de inspirație: îl avea în suflet pe bine-credinciosul său voievod, așa cum îl are și-l poartă în taina inimii orice român fascinat de istorie și legendă. Așa se explică patosul cu care romancierul a lucrat la amintita carte. Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, destăinuia la un moment dat împrejurările în care tatăl ei a scris-o. Tămâia casa foarte des și mai ales camera unde scria, aducându-și mai multe icoane pe care le așeza lângă un portret ce-l înfățișa pe Ștefan Voievod. Pentru a întregi ambianța medievală, l-a rugat pe vlădica Nicodim de la Neamț să-i împrumute un pocal din vechime cu care servea apa sau vinul la masă. Astfel, în odaia sa de scris, ticsită cu clituri de cărți, spiritul lui Ștefan cel Mare învia în sufletul literatorului ca o măreață neliniște. Această stare aducea fiori de taină și lumină, pe care îi regăsim în paginile cărții scrise nu atât cu condeiul, cât mai ales cu inima. Pe lângă firul epic, pe lângă informațiile biografice legate de viața lui Ștefan cel Mare, este demn de reținut faptul că scriitorul folosește mai multe sintagme care fac referire la viața duhovnicească a omului de stat, Ștefan, culminând cu afirmația din finalul cărții în care Sadoveanu ‘proclamă’ ceea ce poporul drept-credincios a simțit dintotdeauna, sfințenia ilustrului domnitor: ‘¦îngerul a venit să cerceteze pe robul lui Dumnezeu Ștefan-Voievod cel Mare și Sfânt’.

Atașamentul paradigmaticului domnitor față de valorile cele nepieritoare, credința în Dumnezeu și dragostea față de Biserica poporului, se vede chiar de la începutul domniei sale. Mitropolitul Teoctist nu este nepăsător față de persoana care va conduce politic poporul lui Dumnezeu din Moldova. De aceea, participă cu boierii și târgoveții la primirea voievodului la locul numit Direptate. Și nu doar a asistat la primire, ci l-a încoronat și miruit, semn că Dumnezeu l-a ales și l-a uns să fie domn al Țării Moldovei. De altfel, întreg romanul este puternic ancorat în lumea eclesiastică. Numele divinității apare de peste o sută de ori în întregul fir epic al cărții. Întâlnim pagini întregi desprinse parcă din sinaxare sau eroi cărora scriitorul le-a așezat în grai cuvinte înțelepte din cărțile Sfintei Scripturi.

Prozatorul își încheie scrierea prezentând clipele cele din urmă ale măritului Voievod, atunci când Dumnezeu a dat semn ca sufletul său să fie eliberat de mucenicia acestei vieți, spiritul lui rămânând în lucruri și-n înfăptuiri, încercând să ne călăuzească pe căile viitorimii.

Urmele lăsate de vrednicul domn

De la mutarea sa la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei nețărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generații și generații. Pretutindeni au rămas lăcașurile sfinte pe care el le-a ridicat întru slava Celui Preaînalt, dar și relicvele cetăților de apărare, ale căror ziduri au fost martore la actele de vitejie a lui Ștefan și a oștenilor săi, care și-au dăltuit numele în conștiința neamului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortărețe.

De peste cinci veacuri, această putere domnește în toate cotloanele ținutului învederându-ne că din lăcașurile cele nepieritoare, Ștefan cel Mare și Sfânt veghează necontenit acest petic de pământ românesc, numit Moldova.

(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 2 iulie 2011)

Contact Form Powered By : XYZScripts.com