Dacă nu dăruieşti dragoste, nu vei primi dragoste

Putem spune că dragostea este de trei feluri. Şi anume: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafaţă, formală, ipocrită, fără profunzime şi dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta e dragostea cea fără de moarte care rămâne în „vecii vecilor’’.

Şi cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama trebuie să îi cercetăm pe toţi deopotrivă şi dacă îi considerăm pe toţi oamenii mai buni decât noi.

Ni  s-a rătăcit dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru. Semănând puţină dragoste care ne-a rămas, pentru ca ea să încolţească, să crească, să rodească şi să secerim dragoste. Apoi dragostea înmulţită pe care o vom secera, o semănăm din nou şi, încet – încet, ne vom umple hambarul, încât nu vom avea unde s-o punem, căci , cu cât se semănăm mai multă dragoste, cu atât se înmulţeşte mai mult.

Să spunem că un ţăran are un săculeţ de sămânţă, pe care o seamănă. Apoi adună rodul şi umple un săculeţ mai mare. Semănând apoi sămânţa din acest săculeţ, va umple un sac întreg. Iar când va aduna mai multă sămânţă şi o seamănă va umple un hambar. Pe când dacă se păstrează sămânţa în săculeţ şi nu o seamănă, sămânţa va face viermi. Trebuie să arunce sămânţa în pământ ca să încolţească, să crească şi să facă rod.

Tot astfel se întâmplă şi cu dragostea. Dragostea ca să se înmulţească, trebuie să o dăruieşti. Însă cel care nu dă chiar şi puţina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânţă, dar o păstrează şi nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.

Vom primi dragoste potrivit dragostei pe care o vom dărui. Dacă nu dăruim dragoste, nu vom primi dragoste. Mama dăruieşte continuu copiilor ei, dar şi primeşte continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragoste celorlalţi, numai pentru noi înşine şi vrem ca toţi să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste preţioasă, ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu şi nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Cei cu dragoste lumească se ceartă care dintre ei să înhaţe mai multă dragoste pentru sine. Câţi însă au dragostea cea preţioasă, cea duhovnicească, se ceartă care dintre ei să dăruiască celuilalt mai multă dragoste. Ei iubesc fără să se gândească dacă sunt sau nu iubiţi de ceilalţi, nici nu cer celorlalţi să-i iubească. Vor doar să dăruiască şi să dăruiască, fără a vrea să li se de-a ceva sau să li se dăruiască cineva. Aceşti oameni sunt iubiţi de toţi, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu care se înrudesc. Dragostea fără a lua ceva în schimb! Să nu facem fapte bune, pentru a primi binecuvântări. Să cultivăm dragostea cea nobilă, cea preţioasă pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumească şi ieftină, cea plină de toată neputinţa omenească.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 210-211