Ierom. Petru Pruteanu – Interviu pentru ziarul “Kifa” şi radio “Logos”

În Portugalia slujiți ca preot-misionar. Ce fel de obligații aveți? Ce este cel mai greu în slujirea Sfinției Voastre acolo și ce este cel mai interesant?

Când am scris pe blogul meu că sunt „preot-misionar”, am avut în vedere, în primul rând, faptul că slujesc într-un mediu majoritar eterodox, adică romano-catolic. Și din start slujirea de acolo este diferită de cea într-o țară majoritar ortodoxă, fie Moldova, fie o altă țară ortodoxă. Dar în esenţă slujirea, n-aș spune că diferă foarte mult. Doar că acolo oamenii, pe lângă faptul că se adresează la preot cu diferite întrebări şi participă la slujbe, Biserica este pentru ei și un loc de întâlnire, pentru că nu locuiesc toți într-o singură localitate, ci în localități diferite. Și dacă preotul dă o conotaţie duhovnicească acestor întâlniri, iar ei au sensibilitate să o înţeleagă, atunci îşi dau seama că de fapt Hristos îi adună. Mai sunt şi unii care se adună la bar, la restaurant sau la plajă, dar cei pe care îi cunoaștem noi, se adună în jurul lui Hristos. Misiunea noastră este de a-i ține în jurul lui Hristos și de a-i face pe cei care încă nu s-au apropiat de Biserică, să fie cât mai apropiați.

Slujirea misionară într-o țară neortodoxă, bineînțeles, implică și propovăduirea Ortodoxiei în fața celorlalți. Mărturisim Ortodoxia într-un mod foarte cuminte, fără prozelitism, pentru că și romano-catolicii, mai ales în Portugalia, dar și în alte țări, au un comportament destul de calm şi evanghelic față de noi. Ne dau bisericile fără nici o condiție, nu ne obligă la slujbe ecumenice sau la careva compromisuri religioase. Deci, ei au un comportament frățesc. Și atunci, misiunea noastră, practic, nu implică convertirea lor la Ortodoxie, deşi ne-am dori mult ca şi romano-catolicii să revină la Ortodoxie şi chiar ne rugăm pentru asta. Deci noi mărturisim Ortodoxia şi frumuseţea ei, iar ceilalţi pur și simplu ajung s-o cunoască mai bine. Noi îi judecăm pe romano-catolici fără să-i cunoaștem prea bine şi citim din cărți tot felul de chestiuni legate de catolicism care nu sunt reale și pe care ei nu le-au crezut niciodată. La fel, și ei au uneori viziuni foarte înguste față de Ortodoxie, iar noi le mărturisim Ortodoxia în așa fel încât ei să o cunoască mai bine, să o aprecieze și să fie chiar dornici de a participa la slujbele noastre. Deja sunt portughezi care învață limba română sau rusă, deși ar fi fost, poate, mai corect ca noi să învățăm cât mai bine limba lor și să le propovăduim pe limba lor. Preoţii care sunt de mai mult timp în Portugalia deja fac asta, dar eu sunt încă la început…

De asemenea, am zis „preot misionar”, pentru că mulți dintre credioncioșii noștri deja au lăsat Biserica Ortodoxă și au mers la alte confesiuni, în special la „Martorii lui Iehova”. Mai organizăm uneori întâlniri, dar sectarii cu greu acceptă discuțiile. Consideră că ei, în sfârșit, au aflat adevărul. Am constatat că sunt misionari americani, trimiși în Portugalia, cu cunoștința de limba română, ucraineană, rusă, special pentru imigranții dezorientaţi, ca nu cumva să se lipească de Biserica Ortodoxă, ci să-i facă adepți ai confesiunii lor.

Ultimul lucru de care vreau să spun în mod special legat de slujirea asta pe care o consider mai misionară și mai specială față de cea de aici, este faptul că avem susținerea ierarhiei bisericești superioare (a episcopului) în a face o pregătire catehetică mai deosebită cu cei care se pregătesc de botez, de cununie. Facem destul de des lecții cu credincioşii. În asta nu suntem impuși, dar suntem susținuți să o facem. Vedem deja roadele ale catehizării şi misiunii şi în acelaşi timp recunoaştem că suntem la început de drum. Credincioșii devin parcă mai conștienți și nu sunt atât de mult legați de obiceiurile lor locale. Dar de multe ori ei reproșează preotului: „În Moldova nu e așa, în Rusia nu e așa, în Ucraina nu e așa, voi de unde aţi luat astea?”. Dar noi le spunem: „Aici avem posibilitatea să facem cum e corect şi ar fi păcat să nu facem”. Și neavând prea multe biserici în apropiere, până la urmă sunt nevoiți să vină la biserica noastră, și încet-încet încep să înțeleagă. Dacă prin preajmă ar fi vreun preot neserios, oamenii ar zice că preotul lor este reformator, inovator, le pune condiţii și imediat ar merge la celălalt, pentru că ei de fapt nu-l vor pe Hristos (despre care nu ştiu aproape nimic), ci vor doar să se fotografieze în Casa Lui. De multe ori, prima piedică într-o misiune sănătoasă a unui preot este chiar preotul de alături. În Portugalia însă, bisericile sunt departe una de alta și aceasta îi face pe oameni mai responsabili faţă de parohia de care aparţin, dacă cu adevărat vor să aparţină de ea.

 Povestiți, Vă rog, despre experiența Sfinției Voastre de catehizare a adulților. Faceți o catehizare sistematică? În ce mod aceasta este organizată, de unde vin oamenii, ce scopuri urmăresc? Și ce scop aveți Sfinția Voastră? Ce rezultate le calificați drept pozitive?

Ar fi poate exagerat să spun că am un program de catehizare foarte fix. De multe ori pornesc de la ceea ce i-ar interesa pe ei să afle. Doar uneori sunt nevoit să le spun că ceea ce vor ei nu este atât de important şi ar fi mai bine să organizăm o lecţie pe altă temă.

Dar dacă să vorbim despre catehizarea sistematică a celor care deja sunt în Biserică și nu au nevoie de botez sau cununie, ci sunt deja membri permanenți ai Bisericii, în cazul lor insistăm mai mult pe studiul Sfintei Scripturi. Am tâlcuit Epistola către Romani. Acum urmează la întoarcerea mea să începem Epistola întâia către Corinteni. Între cele două Epistole am făcut o lecție despre istoria Postului Mare, pentru că chiar ne aflăm în Postul Mare, și am zis că nu are rost să începem Epistola, apoi să vin în Moldova și să mă întorc să continuăm Epistola. Dar imediat la întoarcere voi începe Epistola întâia către Corinteni, în care chiar am revizuit puțin traducerea textului, pe alocuri am precizat unele idei, și deja facem o tâlcuire. Oamenii de cele mai multe ori înregistrează catehezele la telefon sau reportofon, iar alții își fac notițe. La început chiar mi-a fost foarte greu să-i conving că ei nu trebuie doar să mă asculte, ci să vină cu o Biblie în mână, să urmărească, să înveţe ce spun, adică, ca la școală. Ei o luau așa mai mult ca o predică, iar acum au devenit adevăraţi studenţi…

Înţelegem că 0amenii vin obosiți după lucru. Facem asta joi seara, la orele 19.00. Majoritatea lucrează până la 17.00-18.00 și, când vin la 19.00, sunt cam obosiți, și e destul de greu să le atragi atenția, să-i captezi cu noțiuni importante. Dar s-au obișnuit. Duminica, după slujbă, anunț despre următoarea lecție. Uneori, dacă uit să fac anunțul, ei deja sar cu întrebarea: „Dar săptămâna asta va fi lecție?”. Zic: „Da, va fi. Îmi cer scuze că am uitat să anunţ”.  Au intrat în ritmul acesta și s-au obișnuit cu lecțiile, mai ales că ele se făceau chiar şi înainte de a ajunge eu în Portugalia, chiar dacă nu atât de des.

Acum facem lecţii de catehizare în fiecare săptămână, marţia sau joia. O dată la două săptămâni merg la biserica rusă și fac lecții de liturgică. În parohia rusă le-am explicat până acum noțiunile generale despre cult, istoria unor sărbători, a posturilor şi urmează deja să începem studiul Sfintei Liturghii. Acolo este o altă comunitate, tot bine organizată. Preotul-paroh de acolo, părintele Arsenie Sokolov care este profesor de Vechiul Testament şi foarte des face lecții biblice, dar m-a invitat pe mine să fac și lecții de liturgică.

Deci, catehezele noastre sunt mai mult biblice, dar nu numai. Chiar, cu ajutorul unor creștini mai darnici, am primit un lot mare de Biblii (și în româna, și în rusa), pe care le-am împărțit credincioșilor. De fiecare dată la spovedanie îi întrebăm dacă citesc Sfânta Scriptură. Dacă nu au Sfânta Scriptură, le facem cadou, așa încât oamenii să se aplece mai mult spre textul Sfintei Scripturi, în special, al Evangheliilor, al Noului Testament. Cred că lucrul acesta este binevenit. Chiar unii spun: „În sfârșit, am înțeles și noi ceva din Epistolele acestea, cum au fost scrise, ce urmăreau apostolii atunci când trimiteau scrisorile anumitor comunități” ș.a.m.d.

În ceea ce privește catehizarea înainte de cununie și botez, acestea deja sunt niște lecții tematice precise. De obicei, facem trei-patru întâlniri în funcție și de distanța de la care vin oamenii. Au fost cazuri când am făcut doar două întâlniri pentru că oamenii veneau de la 60-80 km. Totuși, Portugalia nu e o țară atât de bogată, încât oamenii să-și permită de fiecare dată să vină.

Și insistăm atât pe catehizarea părinților, cât și a nașilor. Și de fiecare dată le dăm ceva materiale ca tema pentru acasă. Pentru că nu ne permitem să facem douăsprezece sau chiar și mai multe catehizări. Deci, prima lecție vorbim generalități despre credință, necesitate a credinței înaintea de Botez, la doua lecție de catehizare tâlcuim Simbolul de credință, la treia lecție tâlcuim slujba Botezului, iar la patra lecție vorbim despre modul în care trebuie să trăiască un creștin botezat. În general, ne limităm la aceste patru lecții, dar când este posibilitate şi necesitate de mai mult, bineînțeles, facem mai mult. De asemenea, cununiile tot așa – facem trei-patru întâlniri în care le explicăm tinerilor ce înseamnă cununia, în ce se angajează și cum ar trebui să trăiască un creștin care a primit binecuvântarea Bisericii pentru viața de familie, despre educația copiilor ș.a.m.d. Și niciodată nu acceptăm ca botezul, cununia sau binecuvântarea casei să fie programate prin telefon, ci îi invităm pe oameni să vină mai des la biserică.

Deci, sunt chestiuni foarte generale, destul de simple. Uneori obosesc să repet aceleași lucruri la fiecare, dar ne bucurăm de roade. Vreau să vă spun că, de când sunt în Portugalia, timp de nouă luni, am făcut aproape patruzeci de botezuri şi părinţii a jumătate dintre ei sunt oameni care s-au apropiat mai mult de Biserică poate chiar datorită acelor cateheze. Ei continuă să trăiască în Biserică. Este durerea noastră, a tuturor, că nu toți au înțeles lucrul acesta. Unii așteptau şi răbdau ca eu să termin mai repede catehezele și să le botez copilul și după aceea nu au continuat să mai vină. Dar dacă pe Iisus Hristos nu toți L-au ascultat și nu toți au crezut în El, noi chiar nu am trebui să avem pretenții mai mari la asta. „Dacă nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar avea, spune Hristos, dar acum nu mai au nici un cuvânt de îndreptăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22).

De ce ați început să Vă gândiți și să scrieți despre necesitatea trăirii conștiente în Biserică, primirii conștiente a Sfintelor Taine ș.a.m.d.? Căci nu toți preoții ridică asemenea întrebări importante.

În Sfânta Evanghelie Mântuitorul Hristos spune: „După roadele lor veți cunoaște”; dacă omul trăiește în adevăr sau nu. De fiecare dată atunci când auzeam ierarhia bisericească sau pe unii preoți, lăudându-se că la noi în Moldova sunt peste 93% de ortodocși, eu vedeam că realitatea în stradă sau a celor care chiar vin și se spovedesc de patru ori sau o dată pe an, este cu totul alta. De fapt, avem un procent foarte mic de ortodocși adevărați. De asemenea, am constatat că mulți dintre cei care se botează și se cunună, așteaptă un efect magic de la Botez sau le fac ca un simplu obicei. Și atunci am început să-mi pun întrebarea: „Când a avut loc schimbarea aceasta de mentalitate? Cum procedau Sfinții Părinți în vechime? Și cum am trebui noi astăzi să procedăm? De ce avem foarte mulți botezați și în același timp atât de mulți narcomani, alcoolici, familii care își omoară copiii sau îi abandonează? De ce harul lui Dumnezeu nu lucrează în viața lor, deși ei așteaptă un careva efect magic al botezului în viața lor?” Văzând toate lucrurile acestea, văzând că botezurile și cununiile pe care le facem așa ca pe bandă rulantă, nu au o finalitate concretă în viața de zi cu zi a creștinilor, mi-am propus să aprofundez subiectul. Și m-a ajutat foarte mult întâlnirea cu unii preoți care, de asemenea, gândeau în spiritul acesta și chiar aveau și o oarecare experiență. Eu în mănăstire aveam mai mult o abordare teoretică a lucrurilor, bine argumentată teologic, dar nu eram confruntat cu realitatea practică.

Mergând să slujesc în Portugalia am văzut cum stau lucrurile în practică, și am înţeles că simpla vorbire nu este suficientă. Și atunci am început să scriu diferite articole la această temă, pe care le imprim și le dau credincioşilor duminica după slujbă, ca o temă de acasă. Sunt articolele pe care le-am plasat şi pe blogul meu, dar răspândim și multe alte texte pe care le găsesc la alți autori, și în româna, și în rusa. Adică, ei nu se limitează doar la ceea ce eu le vorbesc în biserică, ci în timpul săptămânii au la ce medita. Copiilor le dăm să înveţe poezii sau să coloreze icoane. Astfel, oamenii trăiesc, înțeleg, stau captați, ascultă slujba, înțeleg ce se întâmplă. Și nu numai atât, dar chiar viața lor se schimbă. Am avut un caz cu o familie în care soția este foarte credincioasă. Bărbatul, a început și el să vină la biserică, dar permanent îi reproșa: „De unde ai luat tu că noi în Post nu trebuie să avem relaţii trupeşti sau că trebuie să ne împărtășim mai des?” Soția îi tot vorbea, dar el nu credea lucrurile acestea. Când am început și eu a le vorbi, el a spus: „Uite, eu de la preot am așteptat să aud lucrul acesta. Ceea ce-mi spuneai tu ca soție pentru mine nu prea avea valoare, pentru că de obicei femeile exagerează. Dar când a auzit din gura preotului, e altceva…”. Prin urmare, trebuie să avem cât mai multe discuţii vii cu credincioşii, iar păstorii să stea cât mai des în mijlocul oilor lui.

Facem și vizite la credincioși și-i întrebăm ce ar dori ei să afle de la preot, ce i-ar interesa pe ei. Ne ducem, în special, la cei care au careva probleme. Dacă, de exemplu, soțul nu vrea să vină la biserică, atunci vorbesc cu soția și-i spun: „Hai să organizăm un eveniment ca să mă invitați la un ceai, și asta va fi un prilej de discuții cu soțul”. De multe ori întâlnirile de acest gen au fost benefice, dar au fost şi cazuri când bărbaţii s-au arătat suspecţi şi n-au vrut să primească preotul în casa lor. Unii totuşi s-au convins că preotul nu este o himeră care îi amăgește și le dorește banii. Mergem cu cadouri, cu o carte, cu niște dulciuri pentru copiii şi niciodată nu le cerem bani de drum; şi asta nu pentru că am fi foarte bogaţi. Înţelegând astea oamenii se schimbă… Uneori obosesc să vorbesc unele și aceleași lucruri, trebuie să mă cobor la un nivel foarte jos de explicaţii, dar Hristos a coborât până și la iad și i-a ridicat pe cei care au crezut în El. Cred că noi trebuie să facem același lucru. Ne lipsește, să spunem așa, gândirea aceasta evanghelică în ceea ce privește misiunea.

Prin ce se deosebește pentru Sfinția Voastră slujirea în Portugalia de slujirea în alte țări? Oare se poate vorbi de un colorit specific al Portugaliei, de anumite particularități ale portughezilor pe care le-ați observat?

În primul rând, poporul portughez, deși occidental şi bine integrat în UE, este un popor foarte liniștit, cuminte, primitor şi nu este foarte agitat; chiar un pic diferit de alţi occidentali. Și diaspora noastră – moldovenii, ucrainenii, rușii, românii care lucrează acolo – au început și ei să se acomodeze ritmului acesta și să fie mai punctuali, mai serioși, dar şi mai liniştiţi. Deci oamenii sunt mai disciplinați şi mai serioşi, chiar dacă mulţi au împrumutat de la băştinaşi doar viciile, nu şi părţile lor bune. Până la urmă, se poate spune că mentalitatea credincioșilor noștri, majoritatea din ţări est-europene, a rămas la fel. (Portughezi convertiți la Ortodoxie sunt foarte puțini, cei mai mulți sunt din căsătorii mixte.)

Vreau să mai spun că ierarhia superioară a Bisericii Ruse, poate un pic întâmplător, a trimis în Portugalia preoţi bine pregătiţi şi între noi nu există spirit de concurență, cum este între preoţii de acasă. Am vorbit cu foști studenți care au devenit preoți și au încercat să pună în practică ceea ce i-am învățat, dar mi s-au plâns: „Părinte, am încercat să-i învăţ cum e corect, dar ei toți se duc la preotul vecin, care le face așa cum vor ei. Și le respectă toate obiceiurile lor, chiar şi pe cele mai păgâne”. Deci acasă, preoţii foarte greu pot face ceva. Ori acceptă să slujească așa cum vor oamenii, ca să poată să-și întrețină familia, ori rămân cu nimic, propovăduind în gol.

Deci, din punctul acesta de vedere, nu numai în Portugalia, dar și în Italia și Spania, există mai multe avantaje, dar numai atunci când preoții vor să facă lucruri serioase, dar nu sunt nişte simpli „prestatori de servicii religioase”. De exemplu, am constatat că în Italia nu prea se face cateheza. Adică, preoții le intră în voia oamenilor şi nu le refuză nimic. Nici noi nu suntem categoric împotriva obiceiurilor locale şi ţinem cont de obiceiurile lor, mai ales că avem moldoveni din toate raioanele, ucraineni și ruși din toate părțile. Avem și un rus din Vladivostok care a venit de pe malul Pacificului pe malul Atlanticului. Fiecare cu obiceiurile lor. Deci noi ținem cont de toate acestea și nu-i forțăm pe oameni, dar le spunem că noi suntem în primul rând ortodocși, și, în al doilea rând, suntem moldoveni, ruși sau ucraineni. Ortodoxia este ceea ce ne unește, dar numai dacă este nepătată, iar dacă ceva din obiceiurile noastre sau dorințele noastre contravine învățăturii ortodoxe, noi trebuie să lăsăm la o parte ceea ce considerăm că este național, patriotic sau mai știu eu, şi să-L căutăm în primul rând pe Hristos. Asta este punctul forte al reușitei misionare. Peste tot preoții se confruntă cu piedica asta de a trece peste obiceiurile poporului, peste mentalitatea poporului, cedând în faţa banului şi în loc să-i ridice pe oameni, ei se coboară la nivelul lor. Şi, din păcate, în următorii 10-20 ani, cred că lucrurile tot nu se vor schimba în bine.

Eu am tot scris despre astea, iar preoţii citesc articolele mele şi se întreabă: „Cum am putea noi să aplicăm acestea?”. Acum câteva minute am primit 3 email-uri în care nişte preoţi m-au întrebat: „Am ascultat conferinţa Dumneavoastră şi vreau să vă întreb cum să implementăm aceste idei în practică, căci ne confruntăm cu asta şi cu asta”. Deseori, nu am ce să le răspund pentru că de multe ori situaţia lor diferă de la caz la caz. Nici noi nu avem standarde. Cu fiecare lucrăm în parte.

 Ce ați putea sfătui laicilor cărora le este greu să se roage cu rugăciunile Utreniei seara, în timpul Privegherii? Dacă mirenii ies din biserică în timpul Utreniei seara, aceasta stârnește neînțelegeri la mai mulți preoții. Cum am putea rezolva această problemă împreună?

Aș porni de la precizarea că slujbele Vecerniei și Utreniei aproape tot timpul în Biserică au fost considerate ca slujbe obligatorii pentru cei care se pregătesc pentru Sfânta Împărtășanie. Și anume aceasta este rugăciunea comună a obștii creştine în momentele de seară și dimineață înainte de Sfânta Liturghie, iar trăirea în comun a bucuriei Bisericii pentru fiecare sărbătoare este un lucru important, care face parte din pregătirea pentru împărtășire. Deci, mirenii nu trebuie să lipsească de la aceste slujbe importante.

Faptul că Vecernia şi Utrenia sunt aproape tot timpul unite este un lucru dureros pentru Biserică. Am ajuns să fim fățarnici, să-I spunem lui Dumnezeu ”Buna dimineață” seara , iar dimineața să-I spunem ”Buna seara”, atunci când facem Vecernia unită cu Liturghia. Este o ipocrizie care nu mai este sesizată, așa cum, de exemplu, apar în lume expresii parazite. Dacă o să vă duceți în România, toată lumea îi spune preotului „Sărut mâna!”, dar nimeni nu-i sărută mâna. Dacă îi dai mâna s-o sărute, se uită la tine cu ochi pătrați, deși el însuși a spus că vrea să-ți sărute mâna. Deci, oamenii nu mai conștientizează ceea ce spun și ajung și lui Dumnezeu să se roage în felul acesta. Eu cred că este o chestiune de conștientizare, în primul rând, a ceea ce facem noi.

Acum, la modul practic, cred că dacă s-ar aduna mai mulţi credincioşi conştienţi care să-i ceară respectuos preotului lor să slujească Utrenia dimineaţa, acest lucru ar fi realizat, mai ales că-i mai comod şi din raţiuni practice. După ce oamenii termină tot lucrul, inclusiv cel de acasă, adică pe la orele 19.00, ar putea fi săvârşită Vecernia; a doua zi dimineaţă, pe la 8.00, să înceapă Utrenia, iar la 9.30 Liturghia. Cred că preoţii ar veni în întâmpinare, mai ales că n-ar fi nici o încălcare, ci din contra, o revenire sănătoasă la rânduiala veche a Bisericii. Iar acolo unde acest lucru nu este înțeles și nu este posibil, cred că oamenii pur și simplu trebuie să se conformeze obiceiului locului și să stea și la Utrenie, chiar dacă ea este făcută seara. Cel mai mult evocă momentul rugăciunii de dimineață anume rugăciunile pe care preotul le rostește în taină. El se face mai fățarnic decât credioncioșii care asistă la Utrenie și aud cântări care nu reflectă atât de pronunţat caracterul de dimineaţă al rugăciunii, dacă e să comparăm cu rugăciunile preotului în care spune: ”Mulțumesc, Doamne, că ne-ai sculat din somn, că ne-ai trimis nouă lumina zilei”. Deci pentru preot e mai greu, și el devine cel mai fățarnic dintre toți, atunci când citeşte acele rugăciuni seara, când el nici s-a culcat, dar deja mulțumește că s-a sculat. În schimb, pentru credincioșii, cred că acest lucru e mai puţin simțit. Și atunci trebuie să se conformeze obiceiului locului, iar dimineața, înainte de a merge la Liturghie, să-şi citească rugăciunile de dimineață, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că s-au sculat cu bine din somn şi-I cer să-i învrednicească să petreacă ziua creștinește. Nu cred că trebuie făcute revoluții, căci asta cu nimic ajută Bisericii, iar unii preoți care au încercat să facă niște schimbări bune, dar alese cu scandaluri, până la urmă, au ajuns să fie marginalizați. Spre deosebire confesiunea romano-catolică, Biserică Ortodoxă consideră că scopul nu scuză mijloacele. Dacă scopul este bun și mijloacele trebuie să fie bune. Nu putem, ca urmărind un anumit scop, să folosim orice mijloc ca să-l atingem, pentru că în felul acesta mai mulți creștinii pierdem decât câștigăm. Să spunem așa, înțelegerea conștientă a slujbelor vine, în primul rând, din smerenia și ascultarea față de Biserică. Revoltându-ne, ajungem să-i judecăm pe toți cei din jur, dar noi pierdem într-atât de mult pacea lăuntrică, încât nu ne mai rugăm. Ajungem să vorbim despre rugăciune, dar la modul real nu ne mai rugăm. Chestiunea aceasta am simțit-o chiar pe pielea proprie, când am încercat să spun că asta nu e bine, că asta trebuie modificat, corectat. Vorbind despre toate acestea, am ajuns să nu mă mai rog. Și atunci am înțeles că trebuie un pic altfel…

 Aveți de gând să Vă întoarceți în Moldova? Ce planuri aveți? Ne-am bucura mult dacă V-ați întoarce.

Cred că orice slujitor, dar mai ales un monah, nu trebuie să aibă planuri. El este ca soldatul care slujește nu acolo unde este chemat, dar acolo unde este trimis. Pentru că acolo unde ești chemat, pui condiții: „Vin dacă mi se oferă asta și asta și asta”. Dar dacă ești trimis, cel care te trimite, îți pune condițiile, și tu faci ascultare fără să te temi de nimic. Şi chiar dacă eu am fost chemat în Portugalia, am făcut pasul decisiv abia când am simţit că Dumnezeu (prin duhovnicul meu din Athos) mă trimite.

Acum, în ceea ce privește Moldova, cred că trebuie să fim foarte sinceri și să recunoaștem că lucrurile aici sunt prost organizate și trebuie să găsim în noi forțe a mișca puțin lucrurile din loc. Slavă Domnului, unii preoți își fac treaba, și asta cumva ajută la crearea unei imagini mai bune a Bisericii înaintea oamenilor, pentru că și asta contează. Dar asta este un lucru secundar, noi, în primul rând, trebuie să încercăm să-I plăcem lui Dumnezeu. Iar despre asta se vorbeşte foarte puţin…

Voi veni în Moldova atunci când voi chemat, dar în primul rând, atunci când voi simţi că Dumnezeu mă trimite şi lucrează atât chemarea, cât şi trimiterea, prin duhovnic şi prin ierarhia superioară a Bisericii. La moment însă, cred că pot ajuta şi de la distanţă pe cei care apreciază lucrarea mea şi vor să-mi ceară vreo părere. În diaspora lumea este mai dispusă spre schimbare în comparaţie cu cei din ţară, unde e o mentalitate mult prea încremenită şi orientată spre căutări deşarte.

De exemplu, evreii au fost purtați 40 de ani în pustie până când a murit generația ceea ce gândea cu mentalitatea de robi. Li se întâmpla o mică ispită, și imediat spuneau: ”Mai bine ne întoarcem la egipteni că noi aveam acolo căldările cu carne. Chiar dacă eram robi, dar noi aveam burta plină”. Și nu au putut să intre în pământul făgăduinței până când acea generație de oameni nu a murit. 40 de ani au făcut un drum pe care ar putea să-l facă în 2 săptămâni. Cred că și la noi trebuie să treacă mai mulți ani până când lucrurile se va schimba. Pentru că dorința este, dar nu este suficient curaj. Cred că preoții noștri ar trebui să fie mai curajoși. Eu am încercat să fiu curajos, dar am ajuns pe malul oceanului. Nu am fost nici alungat, nici împiedicat. Pur și simplu am considerat că e mai bine să slujesc acolo unde condițiile de a face misiune sunt mai bune, și dorința oamenilor de a primi adevărul este mai mare. În ţară însă, obiceiurile lumeşti şi făţărnicia prevalează asupra adevărului de credinţă, iar uneori încurajat chiar de preoţi.

***

Radio ”Logos”: Având în vedere că aveți deja careva experiență în lucrurile cu catehizarea, ce ați sugera slujitorilor altarului și, totodată, credincioșilor de rând, ca Biserica să prospere.

Cum am spus, în primul rând, este nevoie de curaj. Să nu considerăm că dacă cineva o să se întoarcă de la noi și o să zică: „N-am eu nevoie de cateheză. Eu mă duc acolo unde plătesc și mie mi se face repede”, să nu credem că prin asta preotul o să piardă credincioși. Pentru că el, de fapt, pierde un necredincios, care e deja pierdut. El pierde un client. Dar ca preot nici nu trebuie să caute clienți. Și mai mult decât atât, el va câștiga, pentru că va fixa niște principii pentru care va fi respectat și de oameni, dar în primul rând, de Dumnezeu, Care va spori și îi va aduce pe acei credincioși care sunt însetați după adevăr. Dumnezeu așteaptă să apară preoții curajoși care să nu se teamă de lucrurile acestea mărunte, ca să-i trimită pe oamenii anume la ei. Dumnezeu așteaptă să fie identificați preoți la care să-i trimită pe credincioși pentru ca ei să-i vorbească despre El. Și preoții trebuie să înțeleagă pe lucrul acesta. Eu l-am înțeles cu ajutorul lui Dumnezeu, inclusiv prin greşelile pe care fiecare le mai face în viaţă. Uneori exagerez, și văd că trebuie să o las  mai moale şi să am multă răbdare. Deci, în primul rând, trebuie curaj. Acesta este foarte important nu doar pentru preot, ci şi pentru credincioşi, chiar dacă vor fi arătați cu degetul şi întrebaţi: „De ce eşti prost şi-l  asculţi pe preotul acesta care spune că la botez trebuie un singur naș? Ai de gând să încalci obiceiurile noastre moldovenești cu patruzeci sau nouăzeci de cumătri?” Deci, ca preot trebuie să ai curajul de a fi criticat de cei care nu fac altceva decât să respecte niște obiceiuri, adică să învelească într-un ambalaj un conținut putred. Pe noi să ne intereseze mai mult conținutul, iar criticile altora nu trebuie să ne sperie, pentru că Hristos nu a fost numai criticat, dar chiar și răstignit. Noi dacă ne asumăm vocația de creștini, atunci trebuie să ne așteptăm și scuipări, și bătăi, și prigoniri de dragul adevărului. Deci, curajul e necesar în primul rând.

Într-al doilea rând, cred că trebuie o revenire la izvoarele noastre ale credinței – adică la Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii. Să nu cădem în capcana aceasta de a idealiza trecutul și de a demoniza prezentul sau viitorul. Nu a fost niciodată ușor în Biserică. Să nu credem că a fost o „epocă de aur”care strălucea și toți creștinii pluteau pe nori. Tot timpul au fost și păcate, și ispite. Să nu uităm că marii ierarhi, pe care noi azi îi lăudăm, toți au fost închiși, prigoniți, bătuți, au murit prin exil ș.a.m.d. Tot timpul intrau in conflicte – ba cu un împărat, ba cu un procurator sau un conducător local. Deci, problemele acestea totdeauna au fost. Și au ajuns în calendarul Bisericii, dar nu numai în calendarul Bisericii, ci și în Împărăția lui Dumnezeu, doar cei care au avut curaj şi au înțeles că noi trebuie să trăim astăzi cu prezentul, iar prezentul să fie ancorat în trecut. Să privim realist lucrurile. Niciodată în Biserică nu a fost mai multă libertate și posibilități de a face misiune așa cum sunt astăzi. Din păcate, libertatea aceasta nu va dura mult. În cel mult 10 ani, dacă luăm în calcul legile care tot se adoptă, Biserica va trece iarăși printr-o perioadă de persecuții. Deja în Occident pe credincioșii noștri îi obligă să-și scoată crucile de pe gât. Unii dau în judecată, câștigă procesele. Mâine-poimâine vor pierde procesele. Pot ajunge și în pușcărie.

Deci, cred că niciodată în istoria Bisericii nu au fost condiții mai bune decât cele de acum. Tocmai asta trebuie să ne însuflețească, să ne încurajeze pentru a merge mai departe. Astfel, am vorbit despre al doilea moment – idealizarea trecutului și demonizarea prezentului: „În vremea aceea se putea, dar, uite, astăzi nu se mai poate…”. Ba se poate foarte bine. În trecut, lumea nu știa să citească, chiar până spre începutul sec. XX. Astăzi toată lumea știe să citească. Majoritatea au studii superioare, se folosesc de calculator. Calculatorul trebuie să devină și un instrument al Bisericii. Unii evită să facă lucrul acesta, dar tinerii oricum intră acolo. Și ei nu trebuie să găsească acolo numai pornografie, dar și Evanghelia și sfaturi bune.

Și al treilea lucru foarte important este smerenia, adică sinceritatea cu noi înșine că suntem slabi, nu putem face nimic cu puterile noastre, dar Dumnezeu poate să realizeze lucrarea această misionară. Preotul nu cheamă la sine însuși, nu vorbește din numele lui, ci trebuie să-L aducă la Hristos. Și dacă preotul va avea curaj, își va da seama că condițiile de astăzi sunt favorabile, și-L va pune pe Hristos în centru, aducându-i pe oameni la El, dar nu la sine însuși, atunci lucrurile se vor schimba. Chiar preotul o va duce bine. Mulți se tem că asta va scădea veniturile preotului. Și asta este o realitate, pentru că știu mai mulți preoți care o duc greu. Dar dacă Îl vom pune pe Hristos pe prim plan și vom înțelege că Biserica este a Lui, nu a noastră, și El ne va folosi pe noi ca pe niște instrumente prin care aduce pe credincioși la Biserică, bineînțeles, lucrurile se vor schimba şi nici instrumentele nu vor fi aruncate deoparte…

Sursa: http://lusortodoxia.com/