„A murit mila”. Mărturia unei ucenice despre ultimele zile ale Sf. Sofian de la Antim

La începutul verii, cu puțin timp înainte de canonizarea Sfântului Sofian de la Antim, am însoțit-o pe Monahia Mina de la Mănăstirea Christiana, ucenică a cuviosului, la mormântul acestuia de la Mănăstirea Căldărușani.

Printre ascultările mănăstirești și lucrul ca asistentă medicală la Spitalul Sf. Pantelimon, maica și-a dedicat timpul, alături de alți ucenici ai Sfântului Sofian, pentru a se îngriji de mormântul lui, de-a lungul anilor care au trecut de la adormirea sa, în 2002.

Cu un portbagaj plin de flori și cu inimile pline de dragoste ale maicii Mina și a unei alte ucenice, am pornit către Mănăstirea Căldărușani, unde Sfântul Sofian se odihnește alături de fratele său, Ierodiaconul Lucian Boghiu.

Am început discuția cu maica Mina, întrebând-o cum a luat în grijă mormântul duhovnicului său și dacă a simțit vreodată prezența vie a părintelui.

„Nu am luat în grijă, am mers când simțeam că părintele mă chema. Se aranja atunci totul, mașina, persoana care mă însoțea. Dacă l-am simțit viu? Sigur, pentru că am reușit să merg mai departe în această lume și prin lume.”

Îmbrăcată în haine de lucru, special aduse, monahia se îngrijește cu conștiinciozitate de spațiul din jurul mormântului Sfântului Sofian, dar și de cel al fratelui său.

„Am simțit că părintele pictează undeva în Siria și se va întoarce sau că este în Germania la tratament. Au simțit prezența și sfințenia părintelui și persoanele care nu l-au cunoscut, ci doar au auzit, au citit despre el sau au mers des la mormântul său. Poate că și părintele se armonizează în duh cu cei care au pus o floare, au schimbat apa din vaze.”

„Această prezență a părintelui o găsești și în persoanele care l-au cunoscut și l-au descoperit ca fiind un om sfânt, încă de când trăia.”

„Măcar o dată am ascultat”

Monahia Mina și-a dorit foarte mult să urmeze Conservatorul și avea toate șansele să fie admisă. A renunțat într-o clipă la cel mai frumos vis al său, după o scurtă convorbire cu părintele Sofian.

„Pentru mine ar fi fost o mare suferință dacă nu aș fi ascultat de ce mi-a spus părintele în vremea aceea. Atunci poate nu înțelegeam cu toată inima vorbele părintelui, dar în timp s-a confirmat tot ce mi-a spus. Măcar o dată am ascultat.”

„Dar am rămas același om neschimbat, pentru că vreau o minune în inima mea, așa cum am cerut de la părintele, să mă ajute. Nădăjduiesc și cred că va interveni la Maica Cerului și a Pământului pentru mine, așa cum l-am rugat, când mergeam la sfinția sa, la spital.

„Era ca Sfântul Serafim de Sarov!”

Am rugat-o să ne ofere câteva impresii despre zilele de suferință, pe care Sfântul Sofian le-a îndurat în rugăciune și tăcere pe patul de spital.

„Am stat într-o noapte la terapie intensivă și a fost cumplit de chinuitor pentru părintele. Era foarte bolnav, se simțea tare rău. A avut o stare de neliniște toată noaptea, după care i-au administrat ceva, dar tot nu s-a liniștit. Cum mai suferea părintele și nimic nu zicea!”

„Au venit și părinții și i-au făcut Sfântul Maslu. Când l-au adus cu patul de la tomograf, era ca Sfântul Serafim de Sarov, așa strălucea prin curtea spitalului.”

Știm dintr-o altă mărturie a unei ucenice, că acesta avea o mare evlavie la Sfântul Serafim de Sarov și la spital a insistat să ia icoana sfântului cu el.

Monahia își mai amintește că, la spital, părintele o punea să citească din Pateric și din Evanghelia Sfântului Ioan.

„Țin minte că un domn se ținea de patul părintelui și când a ajuns în salon a îngenuncheat și a început să plângă, era o minune să-l întâlnească pe părintele! Domnul respectiv era din personalul Spitalului Militar, cu o funcție înaltă.”

„În ultima noapte am stat între perete și patul părintelui. Era asistat și monitorizat de un cadru medical de la Spitalul Militar. În tot acest timp, părintele se ruga cu rugăciunea inimii, se vedea cum se mișcau buzele și câte o lacrimă curgea din ochi.”

„Nu făcea rău nimănui, prefera să rabde ca un martir, nu riposta. Chiar în ultimele clipe ale vieții a fost un martir.”

„A murit mila!”

Am întrebat-o pe Maica Mina care crede că au fost virtuțile de căpetenie ale Cuviosului Sofian. „Cred că au fost smerenia și dragostea”.  Acestea o duc cu gândul la ceea ce le povestea ucenicilor despre perioada detenției.

„Spunea părintele așa, referindu-se la viața din închisoare: Trebuia să avem acest gând ca «material» când veneau și ne anchetau: pentru păcatele mele rabd și ale neamului meu, de aceea sunt aici, și parcă nu mai simțeam nicio durere, ba, parcă și pe cei care mă chinuiau îi compătimeam.”

I-am amintit maicii și de o altă virtute cunoscută a părintelui, milostenia. La priveghi și în ziua înmormântării, mai mulți cerșetori, în plânsul lor, strigau „mama, mama” în loc de „părinte” sau „A murit mila”.

Maica Mina completează că „cerșetorii împrumutaseră din delicatețea părintelui și erau siguri de atunci că dobândiseră un nou sfânt mijlocitor între cer și pământ.

„Apostolul Bucureștilor”

Am rugat-o să ne împărtășească și alte sfaturi primite de la duhovnicul său. Maica ne povestește:

„Îl vedeam pe părintele Nectarie din Basarabia la părintele Sofian și mă „certam” cu Dumnezeu, că de ce nu sunt și eu călugăr, așa aș fi stat tot timpul cu părintele. Sfinția sa se ocupa cu materialele legate de Sfântul Antim Ivireanul, era preocupat să ducă la bun sfârșit această lucrare.”

Își amintește că părintele spunea: „poți fi singur, crezând sau amăgindu-te că ești cu Dumnezeu și poți fi înconjurat de oameni și prin ei, cu Dumnezeu.” Monahia continuă: „Poți fi în mijlocul lumii și să te mântuiești sau nu, poți fi în pustie și poți să te mântuiești sau nu. Aici depinde de inima omului, unde bate. Și pentru cine bate!”

Din testamentul duhovnicesc, maica mai păstrează în inimă sfaturile legate de blândețe și nejudecata aproapelui. Din învățăturile părintelui, a reținut că vrăjmașul are și mai mare putere asupra acelui suflet pe care îl judeci și este chinuit și mai mult.

Maica ne mărturisește că inima părintelui Sofian, era precum cea a părintelui Cleopa Ilie, plină de compasiune, pentru că amândoi vedeau în om chipul lui Dumnezeu.

„Când părintele Cleopa întreba de unde ești și răspundeai că ești din București, spunea: «Da, da, de la părintele Sofian, apostolul Bucureștiului». Mergeam la părintele Cleopa și îmi spunea să învăț de la părintele Sofian, cum a răbdat în mijlocul lumii și este ca un apostol.”

La scurt timp după această conversație de la mormântul părintelui, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut oficial sfințenia acestuia și a altor 15 români.

Ședința de lucru în cadrul căreia a fost luată decizia a început în 11 iulie, iar Sfântul Sofian va fi sărbătorit în data de 16 septembrie, ambele fiind date de prăznuire ale Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, la care cuviosul avea evlavie.

Întrebată despre legătura duhovnicească dintre Sfântul Sofian și Sfânta Eufimia, sora Emilia de la Mănăstirea Cornu, o ucenică apropiată de inima părintelui, mărturisește: „Parcă îl văd cum o dată a povestit cuiva viața ei și avea o mână ridicată foarte expresiv și povestind, plângea.”

Citește și Părintele Sofian din amintirile fiilor duhovnicești: Mărturii strânse de Protos. Arsenie Muscalu și obștea de la Cornu

Foto credit: Basilica.ro / Raluca-Emanuela Ene

Sursa: www.basilica.ro