Adormirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan – de Dumnezeu cuvântătorul – era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la propovăduirea Evangheliei. Când Hristos Domnul, umblând pe lângă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legându-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine.

Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dânsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pământul să umple. Şi umblă după Bunul său Învăţător urmând paşilor Lui, şi învăţând înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvârşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Când a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Când în Tabor a vrut să-şi arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Când se ruga în grădină şi acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: „Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista şi a se mâhni” (Matei 26, 36-37).

     Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dânsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vânzătorul său şi se întrebau ucenicii, nepricepându-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învăţător, precum singur spune în Evanghelia sa: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus”. Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: „Întreabă cine este despre care se vorbeşte”. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: „Doamne, cine este?” (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încât putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decât alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsând pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dânsul, şi plângând şi tânguindu-se cu Preacurata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la cruce şi la moarte, împreună cu dânsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dânsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,… văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27).

     Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei până la cinstită şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducându-se cinstitul şi sfântul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormânt, sfântul Ioan a dus înaintea patului Ei stâlparea ce strălucea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunându-i de mutarea ei de pe pământ pe cer.

     Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Şi mergând se mâhnea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le şi spusese ucenicului său Prohor. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie, şi începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unsprezecelea din zi şi s-a spart corabia în noaptea aceea, şi toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al şaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toţi la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plângând mult pentru el, s-a dus în Asia. Şi mergând patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lângă mare, şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare spumându-se un val, s-a trântit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu.

     Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea şi a aflat pe Ioan, şi l-a ridicat pe el de la pământ şi cuprinzându-se în braţe, au plâns şi au mulţumit lui Dumnezeu de toate. Aşa a petrecut sfântul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare înotând, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi intrară în sat şi cerând pâine şi apă s-au întărit, şi s-au dus după aceea în Efes.

    Intrând ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată şi vestită până şi la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ţinea baia cea de obşte în cetatea aceea. Femeia aceea prinzându-i pe ei, i-a pus în baie să slujească şi îi chinuia rău.

     Însă cu meşteşugirea sa i-a tras pe amândoi spre slujba sa, pe Ioan că să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Şi au petrecut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un demon, care în toţi anii sugrumă pe unul din cei ce se spăla într-însa, tânăr sau tânăra. Căci, când se zidea baia şi s-a săpat temelia, un tânăr şi o tânără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, şi de atunci începuse a se face mereu câte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întâmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii. Pe când se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul şi l-a sugrumat, şi plângere multă s-a făcut după dânsul. Şi s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înştiinţându-se de aceasta, era în mare întristare, cât a şi murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Şi, rugându-se, îşi chinuia trupul său, dar n-a reuşit nimic. Iar Ioan întrebând pe Prohor despre ceea ce se întâmpla, i-au văzut pe dânşii Romana vorbind şi a apucat pe Ioan şi a început a-l bate tare, mustrându-l şi ocărându-l. Şi aruncând pricina morţii lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: „De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărţi”.

     Ioan, rugându-se, a înviat pe copil şi s-a spăimântat duhul Romanei, zicând că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos şi-i învăţa să creadă întru Dânsul. Apoi, a înviat şi pe Dioscorid. Şi Dioscorid, Domnos şi Romană crezură în Hristos şi se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul şi se miră de ceea ce se făcuse, şi unii ziceau de Ioan şi de Prohor că sunt vrăjitori, iar alţii ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morţi. Deci, a gonit Ioan şi pe duhul cel viclean din baie, şi petreceau amândoi în casa lui Dioscorid, întărind în credinţă pe cei din nou luminaţi, şi îi învăţa pe ei la viaţă îmbunătăţită.

     Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănţuind şi jucând lingă capiştea Artemidei. Iar aproape de capişte era idolul zeiţei aceleia. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi mustra cu mare glas orbirea lor, că nu ştiu cui se închină şi că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulţimea se umplu de mânie pentru aceasta şi aruncă cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dânsul, ci întorcându-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzându-şi mâinile în sus, a început a se ruga şi îndată s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pământ şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui Ioan că să câştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dânşii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi crezând în Hristos, s-au botezat. Şi acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani şi care sculându-se, a preamărit pe Dumnezeu.

     Şi multe alte semne împlinindu-se de Ioan, şi străbătând auzul minunilor pretutindeni şi văzând diavolul cel ce petrecea în capiştea Artemidei şi înţelegând că are să se surpe de dânsul, a luat un chip de ostaş asupră-şi şi plângând cu amar, şedea la un loc anume. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este şi de ce plânge aşa tare. Iar el zicea: „Eu sunt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniţă, şi mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăjitori care veniseră de la Ierusalim, Prohor şi Ioan, care erau osândiţi la moarte pentru mulţimea lucrurilor rele ale lor, şi dimineaţă era să fie cu amar pierduţi, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanţuri şi din temniţă noaptea, şi am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dânşii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Şi aud că acei vrăjitori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva”. Acestea zicând diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea şi arăta şi o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe nişte vrăjitori ca aceia.

    Acestea auzindu-le oarecari ostaşi, le era jale de dânsul şi au pornit cu mulţime împotriva lui Ioan şi a lui Prohor şi, ducându-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: „Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde”. Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decât să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar ştiind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării şi pe Prohor.

     Aducându-i cu zgomot mulţimea, ajunseră la capiştea Artemidei. Şi s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încât a căzut îndată capiştea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Şi a zis Apostolul către diavolul cel ce şedea acolo: „Ţie îţi zic, necuratule diavole: spune câţi ani ai de când petreci aici şi de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?” Iar dracul a zis: „Sunt două sute patruzeci şi nouă de ani de când petrec aici şi eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră”. Iar i-a zis Ioan lui: „Ţie îţi poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta”. Şi îndată a ieşit diavolul. Şi s-a spăimântat tot poporul, şi au crezut în Hristos. Încă s-au făcut şi mai mari semne de Ioan şi multă mulţime de oameni s-au întors la Domnul.

     În acea vreme Domiţian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridicat prigonire mare asupra creştinilor. Ioan a fost pârât la dânsul şi, prinzindu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întâi l-au bătut, apoi l-au adăpat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvântul lui Hristos: „Şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma” (Marcu 16,18).

     Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar şi de acolo a ieşit nevătămat. Şi strigau mulţimile: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osândit la deportare în insula Patmos, precum şi în vis a zis Domnul lui Ioan: „Ţi se cade ţie multe să pătimeşti, şi vei fi izgonit la un ostrov, care are mare trebuinţă de tine”.

     Deci, luând ostaşii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie şi începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, şezură oamenii împărăteşti la masă, şi s-au veselit având mulţime de bucate şi de băuturi. Dar unul dintre dânşii, tânăr fiind, jucându-se a căzut din corabie în mare şi s-a înecat. Atunci veselia lor întru plângere li s-a întors şi bucuria în tânguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adâncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tânguia foarte, şi era cât pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ţinut de alţii. Ştiind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toţi l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dânşii pe care Dumnezeu cinsteşte.

     Şi ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias şi alţii pe Artemida Efesului. Şi a zis către dânşii Ioan: „Atâţia zei aveţi şi nu pot să mântuiască un om din înecare?” Şi i-a lăsat pe ei ca să fie în mâhnire până a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale şi lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul şi îndată s-a făcut fierbere în mare, şi ridicându-se spre corabie un val, a aruncat pe tânăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toţi văzându-l s-au spăimântat şi s-au bucurat de tânărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte şi au luat de pe dânsul lanţurile cu care era ferecat.

     Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, şi toţi deznădăjduindu-se de viaţa lor, strigau. Şi când corabia era să se sfărâme au strigat către Ioan rugându-l ca să-i ajute, şi să roage pe Dumnezeul său ca să-i mântuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, şi îndată a încetat furtuna şi s-a făcut linişte numaidecât. Unul din ostaşi era cuprins de durerea pântecului şi, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfârşit apa din corabie şi mulţi slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; şi când erau pline vasele, a zis: „În numele lui Iisus Hristos scoateţi şi beţi”. Şi scoţând au aflat apă dulce, şi bând s-au răcorit, şi pentru aceasta toţi s-au botezat şi vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dânşii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Şi ajungând la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan şi pe Prohor în casa sa.

     Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Şi toţi aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar când a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neştiut. El a fugit într-altă cetate, temându-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel iscoditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neştiut, a venit o scrisoare de la dânsul la Miron, care îl înştiinţa că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, şi nu poate să se întoarcă până ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunându-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzind pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mâncarea fiarelor.

     Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puţin şi să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis ucenicul, dar pe Ioan legându-l cu două lanţuri, l-a aruncat în temniţă. Şi s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris aşa: „Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscoditorului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu, şi să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni”. Când a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieşit dintr-însul dracul. Iar Apollonid şi-a venit în fire, şi că din somn deşteptându-se, a plecat cu Prohor, întorcându-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întâi la Ioan în temniţă şi, căzând la picioarele lui, îi dă lui mulţumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Şi înştiinţându-se părinţii, fraţii şi rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toţi, şi s-au bucurat şi l-au scos pe Ioan din lanţuri şi din închisoare.

     Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicând aşa: „Iată, mulţi ani sunt de când mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, şi un om de-a stânga patului stând, m-a scuturat şi m-a deşteptat. Era mai negru decât un trunchi pârlit şi putred, şi ochii lui ardeau ca luminile, şi m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: „Deschide-ţi gura ta” şi am deschis-o, şi a intrat în gura mea, şi a umplut pântecele meu, şi din ceasul acela cunoştinţă mi-a făcut mie şi la bine şi la rău, şi pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar când a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce şedea în mine: „Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor şi vă să te omoare pe tine”. Şi îndată am ieşit, şi am fugit în altă cetate. Iar când am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicându-mi: „De nu va muri Ioan, tu nu vei putea să trăieşti în casa ta”.

     Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieşit din mine cu acelaşi chip cu care a intrat întâi în pântecele meu. Şi m-am uşurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat şi m-am făcut sănătos”. Auzind acestea, toţi au căzut în faţa lui Ioan. Iar el, deschizându-şi gura sa, i-a învăţat pe ei credinţa cea în Domnul nostru Iisus Hristos.

     Şi au crezut Miron cu femeia şi cu fiii săi, şi s-au botezat, şi s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă şi femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfântul botez cu fiul său şi cu toate slugile sale. Iar după dânsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat şi şi-a lepădat stăpânirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Şi au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Şi multe semne şi minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit şi dracii au gonit, a răsturnat la pământ numai cu cuvântul capiştea lui Apollon cu toţi idolii lui, şi pe mulţi aducând la credinţă, i-a botezat.

     Era în părţile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecând în loc pustiu şi sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulaţi. Oamenii din ostrov îl aveau toţi pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dânsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mâniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiştei lui Apollon, şi pentru că i-a întors pe toţi oamenii la credinţa sa, învăţându-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops şi s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugându-l pe el să izbândească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulţi ani petrecea în locul acela neieşitorul, ci mai mult cetăţenii mergeau la dânsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan şi să-l dea pe el judecăţii celei veşnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dânsul sufletul lui.

     Iar diavolul, mergând în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă ştiind de acel diavol, i-a zis: „Îţi poruncesc ţie, în numele lui Hristos, să nu ieşi din locul acesta până nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine”. Diavolul însă stă legat de cuvântul lui Ioan, zicând către dânsul: „Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops şi s-au rugat lui ca să meargă în cetate şi să aducă asupra ta moarte, şi n-a vrut, zicând: „De mulţi ani trăiesc în locul acesta neieşind, şi acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost şi de nimic? Ci mergeţi şi vă vedeţi de treabă în calea voastră, iar de dimineaţă eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine, şi eu îl voi da pe el judecăţii celei veşnice”. Şi a zis Ioan către diavolul acela: „Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc şi să-l aduci la dânsul?” Şi a zis diavolul: „Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat”. Iar Ioan zise: „Dar pentru ce îl ascultaţi pe el?” Şi diavolul zise: „Toată puterea satanei este întru dânsul şi are învoire cu boierii noştri şi noi cu dânsul suntem şi Chinops ne ascultă pe noi, şi noi pe el”. Apoi i-a zis Ioan: „Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duhule viclean, să nu mai intri în locuinţele omeneşti, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieşi şi să te munceşti afară din ostrovul acesta. Şi îndată a ieşit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzând că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar şi acela a pătimit tot aşa. Apoi pe alţi doi din mai marii întunericului a trimis, şi a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrând un diavol la Ioan, şi pătimind aceleaşi ca şi cei ce au mers mai întâi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzând nevoia tovarăşului său, a fugit la Chinops şi i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mânie pentru aceasta, şi luând toată mulţimea diavolească, a mers în cetate, şi s-a bucurat toată cetatea văzând pe Chinops şi toţi mergând, i se închinau lui. Aflând pe Ioan că învăţa poporul, s-a umplut de multă mânie, şi a zis către popor: „Oameni orbi, de ce aţi rătăcit din calea adevărului? Ascultaţi-mă pe mine. De este drept Ioan şi de sunt drepte cele grăite de dânsul, să vorbească cu mine şi să facă acel fel de minuni, pe care şi eu le voi face, şi veţi vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decât mine, voi crede şi eu cele grăite şi făcute de dânsul”.

     Şi luând Chinops pe un tânăr, i-a zis lui: „Tinere, dar viu este tatăl tău?” Iar el i-a răspuns lui: „A murit”. Şi a zis Chinops: „Cu ce moarte a murit?”Acela a zis: „Corăbier a fost şi spărgându-se corabia, s-a înecat în mare”. Şi a zis Chinops către Ioan: „Acum să-ţi arăţi Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său”. Şi a zis Ioan: „Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morţi din mare, ci pe oamenii cei amăgiţi să-i învăţ”. Şi a zis Chinops tuturor oamenilor: „Măcar acum să mă credeţi pe mine că Ioan este înşelător şi vă amăgeşte pe voi. Prindeţi-l pe el şi-l ţineţi, până ce voi aduce pe tatăl tinărului viu. Şi ţinură pe Ioan. Chinops şi-a întins mâinile şi a lovit cu ele şi a făcut plesnet în mare, şi toţi temându-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Şi toţi şi-au ridicat glasurile lor, zicând: „Mare eşti Chinopse”. Şi de năprasnă a ieşit Chinops din mare, ţiind precum a zis pe tatăl tânărului, şi toţi se mirară.

     Şi a zis Chinops: „Oare acesta este tatăl tău ?” Şi a zis tânărul: „Aşa Doamne”, şi s-au închinat toţi lui Chinops. Şi popoarele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicându-le: „Când veţi vedea mai mari decât acestea, atunci să fie chinuit”. Şi chemând pe alt om i-a zis lui: „Dar tu ai avut fii?”. „Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva”. Şi îndată a strigat Chinops, chemând pe nume pe ucigaş şi pe cel ucis, şi amândoi au stat de faţă. Şi a zis Chinops omului aceluia: „Oare acesta este fiul tău?” Şi a zis omul: „Da, Doamne”. Şi a zis Chinops lui Ioan: „Ce te minunezi Ioane?” Şi i-a zis Ioan: „Eu de aceasta nu mă minunez”. Şi a zis Chinops: „Mai mari decât acestea vei vedea, şi atunci te vei minuna, şi nu vei muri până ce te voi înfricoşa pe tine cu semnele”. Şi a zis Ioan lui Chinops: „Semnele tale de grabă se vor strica”. Iar mulţimea auzind un cuvânt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, şi l-a bătut foarte mult, până când a crezut că este mort. Şi a zis Chinops către popor: „Lăsaţi-l neîngropat, ca să-l mănânce păsările cerului”. Şi se duseră toţi de la acel loc, bucurându-se cu Chinops. Iar după aceasta, auzind Chinops că Ioan învaţă la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Şi mergând la locul acela, a zis lui Ioan: „Gândesc că mai multă ruşine şi înfruntare să-ţi fac ţie şi pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării şi vei vedea puterea mea, şi te vei ruşina”. Şi urmau după dânsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morţi. Şi lovind tare, cu plesnet mâinile sale, s-a afundat şi de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut.

     Iar mulţimea a strigat: „Mare eşti Chinopse şi nu este altul mai mare decât tine!”. Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în omenesc stau, să nu se ducă de la dânsul, şi s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, şi aşa a fost.

     Pentru că deodată s-a tulburat marea, şi fierbea cu valurile, şi n-a mai ieşit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adâncul mării, precum Faraon cel de demult, afundându-se ticălosul. Iar diavolilor acelora pe care îi socotea poporul că sunt oameni sculaţi din morţi, le-a zis Ioan: „Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, şi a treia zi înviat, să ieşiţi din ostrovul acesta”. Şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar poporul stăruia, aşteptând pe Chinops trei zile şi trei nopţi pe nisip, până când de foame şi de sete, şi de arşiţa soarelui, cei mai mulţi dintr-înşii au slăbit şi zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan şi ru-gându-se pentru mântuirea lor, şi vorbindu-le mult despre credinţă, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioşii lor, şi toţi apropiindu-se, cu un gând la Domnul s-au botezat şi s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron şi mergând adeseori la popor, îi învăţa în numele lui Iisus Hristos.

     Odată, a găsit lângă cale un om bolnav zăcând, cuprins cumplit de fierbinţeală, şi l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzându-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dânsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Şi era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol şi îndată s-a tămăduit de lepră şi a crezut în Hristos. Atunci şi iudeul însuşi a crezut şi a primit sfântul botez în casa sa. După aceasta sfântul Ioan a ieşit la târg şi s-a adunat la dânsul poporul că să asculte din gura lui învăţătura cea mântuitoare. Apoi au venit şi jertfitorii idoleşti, dintre care unul ispitindu-l pe sfântul, a zis: „Învăţătorule, am un fiu olog de amândouă picioarele, mă rog ţie să-l tămăduieşti pe el şi de-l vei tămădui voi crede şi eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduieşti”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Pentru ce ispiteşti aşa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleşugul inimii tale?”

     Zicând acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: „În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te şi vino la mine”. Iar el sculându-se, îndată a venit la sfântul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amândouă picioarele şi a căzut la pământ de cumplită durere, şi striga rugind pe sfântul: „Miluieşte-mă sfinte al lui Dumnezeu şi mă tămăduieşte cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El”. Deci, milostivindu-se sfântul, a făcut pe jertfitor sănătos şi învăţându-l credinţa, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.

     A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, având neputinţa udului, şi nu se sculase de pe patul său şaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvântul şi l-a luminat cu sfântul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugându-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul naşterii şi suferea cumplit neputând să nască.

     Sfântul a mers degrab şi numai cât a păşit cu piciorul pe pragul casei, îndată femeia a născut şi i s-a uşurat durerea. Văzând aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casă sa. Apoi, petrecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecaţi cu întunerecul închinării la idoli.

     Intrând el acolo, a văzut pe popor făcând praznic idolilor şi pe nişte tineri legaţi şi a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: „Pentru ce sunt legaţi tinerii aceştia?” Omul acela i-a răspuns: „Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvârşim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceştia spre jertfă”. Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate şi lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: „De vrei să-l vezi pe el, să aştepţi până la al patrulea ceas din zi, şi vei vedea jertfitorii cu poporul mergând la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge şi tu cu dânşii şi vei vedea pe Dumnezeul Lup”. Iar Ioan i-a zis: „Te văd pe tine om bun, iar eu sunt nou-venit aici, mă rog ţie ca tu însuţi să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru şi de mi-l vei arăta, îţi voi da un mărgăritar de mare preţ”. El, luând pe Ioan, l-a dus şi i-a arătat un loc de luncă noroios şi plin de apă şi i-a zis: „De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, şi se arată la popor”. Ioan aştepta deci ieşirea acelui dumnezeu şi, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieşind din apă, pe care sfântul Ioan, cu numele lui Hristos legându-l, l-a întrebat: „De câţi ani locuieşti aici?” Diavolul i-a răspuns: „De şaptezeci de ani”. Iar Apostolul lui Hristos a zis: „Îţi poruncesc ţie în numele Tatălui, şi al Fiului şi al sfântului Duh, să ieşi din ostrovul acesta şi să nu mai vii niciodată aici!” Şi îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzând ceea ce se făcuse, s-a spăimântat şi a căzut la picioarele sfântului. Iar el l-a învăţat pe dânsul sfânta credinţă şi i-a zis: „Iată, îţi dau mărgăritarul pe care ţi l-am făgăduit ţie”. În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legaţi, având cuţite în mâinile lor şi popor mult cu dânşii şi aştepta ieşirea lupului, vrând să-i junghie pe tineri spre mâncarea lui. Dar după ce au aşteptat mult, neputând să mai îngăduiască, s-a apropiat de dânşii Ioan şi i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovaţi, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el şi l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lupul s-au înfricoşat, şi aşteptând mult pe dumnezeul lor şi neaflîndu-l, au dezlegat pe tineri şi i-au lăsat slobozi, sănătoşi. Atunci sfântul a început a le propovădui pe Hristos şi a le arăta greşeala lor, din care mulţi crezând, s-au botezat.

     Era în acea cetate o baie, în care spălându-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plângere la sfântul, rugându-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfântul a mers cu dânsul şi a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tânăr care a fost pricina morţii lui. El a răspuns: „Spălându-mă, a ieşit ceva negru din apă, m-a apucat şi m-a sugrumat”. Deci, sfântul cunoscând că diavolul locuieşte în baia aceea, l-a jurat pe el şi l-a întrebat: „Cine eşti tu şi de ce locuieşti aici?” Diavolul a răspuns: „Eu sunt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie şi stau aici de şase ani supărând poporul”. Atunci sfântul l-a izgonit pe el şi din hotarul acela. Văzând aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul şi cu toată casa sa.

     După această a ieşit Ioan puţin la târg, unde s-a adunat lumea din toată cetatea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugându-l cu lacrimi să-i tămăduiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care îşi cheltuise mai toată averea la doftori. Sfântul a poruncit ca să-l aducă la dânsul, şi cum au spus îndrăcitului trimişii că îl chiamă Ioan, îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi venind sănătos la sfântul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu maică să.

     În aceeaşi cetate era o capişte vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunându-se acolo bărbaţi şi muieri, dănţuiau cu mâncări şi băuturi. Şi îmbătându-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergând Ioan în vremea praznicului lor, îi mustra pentru spurcata lor sărbătoare.

     Iar jertfitorii – care erau foarte mulţi – prinzându-l pe el, l-au bătut şi trăgându-l afară, l-au târât lăsându-l legat şi s-au întors iar la dănţuirile lor. Apoi, Sfântul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, şi îndată capiştea a căzut din temelie şi i-a ucis pe toţi jertfitorii. Iar ceilalţi tremurând, dezlegară pe sfântul şi-l rugau pe el să nu-i piardă şi pe dânşii cu ceilalţi. În aceeaşi cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înştiinţându-se de căderea capiştei şi de pierzarea jertfitorilor, s-a mâniat foarte şi venind la Sfântul Ioan i-a zis: „Nu ai făcut bine că ai stricat capiştea lui Dionisie şi ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mânie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ţie ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie şi eu voi crede în Dumnezeul tău”. Răspuns-a sfântul: „Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sunt vrednici ca să vieţuiască aici, ci să se muncească în iad”. Răspuns-a Nuchian: „De nu poţi tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioşii zeilor, şi capiştea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte”.

     Aceasta zicând, se despărţiră. Ioan s-a dus să înveţe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiştei cea căzută, şi a înconjurat-o pe ea vrăjind. Şi a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor ucişi, cărora le-a poruncit ca să meargă după dânsul şi să ucidă pe Ioan. Şi ziseră diavolii: „Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi şi să aduci aici poporul, ca văzându-ne pe noi să se mânie asupra lui Ioan şi să-l piardă pe el”.

     Deci, ducându-se Nuchian, a aflat mult popor ascultând învăţătura Sfântului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: „O, nepricepuţilor, pentru ce v-aţi dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiştea voastră cu jertfitorii şi pe voi să vă amăgească? De-i veţi da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniţi cu mine, şi veţi vedea pe jertfitorii voştri, pe care eu i-am înviat. Încă şi capiştea voastră cea risipită, înaintea ochilor voştri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă”. Iar poporenii, ca nişte fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, şi cu toţii au mers după dânsul. Sfântul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviaţi. Deci, văzând diavolii pe Ioan îndată au pierit, şi iată Nuchian a venit cu poporul. Şi fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, şi iar a început a înconjura capiştea cea risipită, vrăjind şi chemându-i pe dânşii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat şi mâniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit şi i-a înstrăinat de sfântul. Iar alţii au zis: „Luându-l, să-l ducem pe el la Ioan, şi ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem”.

     Auzind aceasta sfântul, a apucat pe aceeaşi cale înaintea lor, şi a ajuns la locul acela cel dintâi, unde poporul, aducând pe Nuchian înaintea sfântului, a zis: „Acest amăgitor şi vrăjmaş al tău a gândit să te piardă! Ce zici să-i facem?” Sfântul le-a zis: „Să-i daţi drumul ca să se pocăiască!”

     A doua zi Ioan învăţa iar poporul să creadă în Hristos şi mulţi dintre dânşii crezând, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar când Ioan i-a dus la râu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sânge. Sfântul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, şi făcând apă iar curată a botezat într-însa pe toţi cei ce au crezut.

     Cu aceasta biruindu-se Nuchian, şi-a venit în simţire şi, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfântul, văzându-i pocăinţa lui, l-a învăţat din destul şi l-a botezat şi îndată a văzut şi a dus pe Ioan în casa sa, în care când a intrat Ioan, deodată toţi idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut şi s-au sfărâmat ca praful. Această minune văzând-o casnicii lui s-au înfricoşat şi crezând, s-au botezat cu toţii.

     Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată şi frumoasă, anume Procliania. Aceasta având un fiu frumos la vedere, cu numele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, şi se sârguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, priceput fiind şi urând-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dânsa, şi a mers la locul unde Sfântul Ioan învăţa atunci şi ascultă cu dulceaţă cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfânt, pe toate cele de dânsul gândite văzându-le, l-a luat deoparte şi-l învăţa să-şi cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greşeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflându-l Procliania, l-a apucat de haină şi-l trăgea cu sila acasă.

     La acest ţipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în cetatea aceea, şi a întrebat pentru ce femeia trage aşa pe acel tânăr. Iar mama, ascunzându-şi gândul său cel fărădelege, a aruncat clevetire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, şi-şi rupea părul său cu plângere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei şi a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osândindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, şi să-l arunce în mare. Înştiinţându-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe faţă nedreapta judecată şi mustrându-l că a osândit la moarte pe nevinovatul tânăr, necercetând bine pricina. Iar Procliania a grăit şi asupra sfântului, cum că acest amăgitor a învăţat pe fiul ei la această răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în acelaşi sac cosându-l şi pe Sfântul Apostol cu Sosipatru şi cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfântul s-a rugat, şi îndată s-a cutremurat pământul. Şi mâna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfântului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amândouă mâinile şi ochii i s-au întors.

     Văzând acestea, judecătorul s-a spăimântat foarte tare şi toţi cei ce erau acolo au căzut la pământ de frică. Şi a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el şi să-i tămăduiască mâna cea uscată. Iar Ioan, învăţându-l despre dreapta judecată şi despre credinţa cea în Hristos, l-a tămăduit şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi aşa s-a mântuit de ispită şi de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

     De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, având asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luând pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Însă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăţa să nu fie rău, încredinţându-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înţelepţit, care lucru s-a şi întâmplat. Când au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plângere şi căindu-se de toate greşelile. Şi tămăduind-o de durere şi învăţând-o la credinţă şi la curăţie, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Şi aşa înţelepţindu-se Procliania, şi-a petrecut zilele sale în mare pocăinţă.

     În aceea vreme a fost ucis împăratul Domiţian († 96), iar după dânsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toţi cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberându-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos.

     Înştiinţându-se creştinii cei din Patmos de un aşa gând, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvârşit. Apoi, dacă sfântul n-a vrut să rămână cu dânşii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scris-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învăţăturii sale. Căci odinioară, poruncind post pentru toţi, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor şi a ieşit din cetate ca la cinci stadii, şi s-a suit într-un munte înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare şi fulgere şi s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pământ de frică. Ioan, întorcându-se la dânsul, l-a ridicat şi l-a pus de-a dreapta sa şi i-a zis: „Să scrii cele ce vei auzi din gura mea”. Şi iar ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat şi după rugăciune a început a grăi „La început era Cuvântul” şi celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Şi a scris sfânta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorându-se din munte, şi a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creştinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintâi a ţinut-o la sine. În acelaşi ostrov a scris sfântul Ioan cu mâna sa şi Apocalipsa, pentru că postind în munte câteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, şi prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioşilor.

     Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întâmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dânsul, rugându-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzând că are să câştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!” Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său.

     În toate cetăţile acelui ostrov sfântul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punându-le lor episcopi şi preoţi, şi învăţându-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au pe-trecut pe el credincioşii cu plângere şi cu tânguire multă, nevrând să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrând în corabie şi dându-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungând el la Efes, l-au întâmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigând şi zicând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecând n-a încetat niciodată lucrul, învăţând totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mântuirii.

     Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărturiseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe când umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tânăr pornit din fire a face binele, pe care luându-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrând să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tânărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luând pe tânăr, l-a învăţat pe el Sfânta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dânsul, aşa precum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură că aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tânărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura.

     Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tâlharii, care luându-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după câtăva vreme, întorcându-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tânăr că s-a îndărătnicit şi s-a făcut tâlhar, a zis către episcop: „Să-mi dai amanetul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mâini credincioase. Să-mi aduci tânărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu”. Iar episcopul a zis cu plângere: „A pierit tânărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tâlhărie pe la drumuri”. Iar Ioan a zis episcopului: „Oare aşa se cădea ţie să păzeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”. Şi plecând, când a sosit Ioan la tâlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzând tânărul pe Sfântul Ioan s-a ruşinat şi, sculându-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitându-şi bătrâneţile sale, alerga după dânsul strigând: „Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te deznădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”.

     Apoi întorcându-se tânărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfântului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătându-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutându-l şi luându-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

     Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tânărul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi câştigând iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

     În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavând cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărât din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugind pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luând de la dânsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnând cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dânsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputând suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luând-o, a mers la casa lui. Gândindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătându-i-se lui sănătos şi ocă-rîndu-l că este neiscusit în meşteşugul său.

     Iar evreul, cutremurându-se, l-a întrebat ce făcea când o bea El îi zise: „Nimic altceva decât numai cu sfânta Cruce am însemnat paharul”. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrând să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui câine, care bând din ea îndată a murit înaintea lui.

     Văzând aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunându-i cele ce li s-au întâmplat lor. Sfântul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fin, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fânul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi petrecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni.

     Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi câţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergând la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpând ucenicii un mormânt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă până la sfârşitul său. Învăţându-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

     Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. Plâns-au foarte mult şi rugându-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormântul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfântului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

     Despre anii câţi a vieţuit sfântul Apostol Ioan nu se ştie exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.