Arhimandritul Roman Braga: “Părintele Sofian era convins că noi existăm atâta cât ajutăm pe alţii”

De mai multe ori, în anii 90, Părintele Sofian mi-a vorbit cu căldură despre un prieten apropiat coleg de generaţie, tot basarabean – Părintele Roman Braga din America. Încă de atunci mi-am dorit să-l întâlnesc pe acest Părinte. Dumnezeu a rânduit ca, la începutul acestui an, să ajung la Mănăstirea românească a Adormirii Maicii Domnului de lângă  Detroit unde Părintele Roman se nevoieşte de peste două decenii. Părintele (care, în acest moment, are nevoie de rugăciunile noastre, fiind grav bolnav) a primit să vorbească despre Părintele Sofian, mărturie pe care v-o prezentăm în cele ce urmează….

Pe Părintele Sofian l-am întâlnit prima dată la Seminarul Călugăresc. Era cu şase ani înaintea mea. Îl vedeam din când în când, ştiam că e fratele Serghie Boghiu. Era foarte cuminte şi la locul lui şi vesel — n-a fost niciodată trist, asta era natura lui.

Şi să ştiţi că asta e natura omului duhovnicesc, pentru că e păcat să fii trist când Dumnezeu este cu noi. Nu se poate, tristeţea este un păcat! Asta o spun şi eu – poate că de aia Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc aşa de lung. Le spun şi la surori, şi aici am lăsat ca un fel de moştenire: surorile sunt vesele în mănăstirea noastră. Nu cred că Dumnezeu ne-a făcut ca să umblăm cu capul în pământ numai. Dumnezeu ne-a făcut să ne bucurăm de toată creaţia Lui. Suntem în grădina asta mare a lui Dumnezeu, cu atâtea planete frumoase şi atâtea stele, şi copaci şi păduri şi flori, şi copii frumoşi — ca să ne bucurăm! Să ne bucurăm duhovniceşte, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu este bun, iar tristeţea este rezultatul păcatului. Postul, chiar şi Postul Mare este plin de veselie. Sigur, azi am mâncat bine şi mâncăm bine, iar mâine postim să avem Liturghie — dar trebuie să postim cu veselie. Să mulţumim lui Dumnezeu că avem şi o zi în care ne gândim la părţile negative ale noastre, dar niciodată să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu!

“Nu s-a contrazis niciodată, a fost egal cu el însuşi”
Părintele Sofian — şi asta e caracteristica lui -, Părintele Sofian nu s-a contrazis niciodată. A fost egal cu el însuşi, din copilărie. Era vesel tot timpul, tăcut, nu vorbea decât ce trebuie. Aproape că spuneau că e mut; toţi ceilalţi făceau glume proaste, dar Părintele Sofian zâmbea şi tăcea. Aşa a fost până la sfârşitul vieţii. Dacă te-ai fi dus la Antim, chiar şi când era bătrân el stătea cu capul în pământ zâmbea şi te asculta. Părintele Sofian nu s-a contrazis.

A fost bătrân de când era copil. I se spunea „copilul bătrân”. Cuminte, curat, tăcut, ascultător, dar ascultător într-o limită. Făcea tot ce-i spuneau mai-marii lui. Nu s-a contrazis niciodată, a fost egal cu el însuşi. Este dovada unei maturităţi duhovniceşti înnăscute, care n-a căpătat-o prin efort, cum facem noi, ci i-a dat-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Este o inspiraţie. A fost ascultător, mănăstirea depindea de el ca administraţie, ceilalţi erau numai cu poruncile. Vasile Vasilache nici nu ştia ce se întâmplă la Antim. Părintele Sofian era cu totul: cu masă, cu organizarea, cu relaţiile externe, cu tot. Cuviincios în toate, încât a stârnit admiraţia atâtor intelectuali din Universitatea Bucureşti, care au năvălit în Antim. Antim a avut o elită de credincioşi: Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu, care citeau la strană, erau foarte credincioşi – toţi intelectuali din Universitatea Bucureşti, veneau datorită Părintelui Sofian.

Mai târziu a fost evenimentul ăsta, cu „Rugul Aprins”, în care doi ani de zile a stat acolo Sandu Tudor. Părintele Sofian slujea cu credinţă, cu bucurie. Slujea Liturghia cu bucurie, mare bucurie şi, în acelaşi timp, cu seriozitate. Îmi amintesc cum l-a repezit odată pe un diacon, profesor de la Teologie, care stătea acolo şi slujea cu el la Antim, l-a repezit că vorbea în timpul Liturghiei cu un preot — acolo se găsea să vorbească! Da, îi repezea cu o seriozitate:
„E Liturghie! Aveţi timp după aia. E Duhul Sfânt aici!”.
Era foarte serios, dar în aceiaşi timp bun la suflet, foarte bun la suflet. Asta e o altă caracteristică a lui.

După aceea a doua mare caracteristică, după mine, a duhovniciei Părintelui Sofian este că el era un duhovnic practic, nu meditativ. Să nu vi-l închipuiţi acuma pe Părintele Sofian pe un scăunaş, făcând Rugăciunea inimii. Părintele Sofian era practic: punea mâna în buzunar şi dădea. De aia umblau cerşetorii droaie după el. Uneori se repezea într-înşii, pentru că veneau până la uşă şi intrau şi-n casă—stii cum sunt ţiganii — dar nu refuza pe nimeni.

El era un duhovnic practic. Avea o listă a tuturor pe care i-a cunoscut: văduve care stau în pat acasă, nu pot să vină la biserică, n-au ce să mănânce, săraci, în apartamente din Bucureşti — avea adresa, numărul, apartamentul unde stau, tot. Mai ales acuma, după Revoluţie, când era stareţ complet la Antim, singurul, se ducea la înstăriţii ăştia de după Revoluţie, la toţi securiştii care şi-au deschis firme de import-export şi de tot felul, şi:
„Uite ce! Nu mă interesează, eu nu te critic în ziare, cum te critică ziariştii, de unde ai luat banii şi ce-ai făcut. Bine că ai deschis uşa, da’ uite lista asta de săraci: apartamentul cutare, numărul cutare”.
Şi se uitau şi executau. Se ducea la ăştia toţi:
„Nu uita lista asta! N-au ce să mănânce – Dumnezeu ţi-a dat, da’ nu ţi-a dat degeaba!”
Erau impresionaţi, i-a cucerit pe toţi. Era o duhovnicie practică a lui. El nu era omul care să stea cu mâinile în sân, de aceea l-a iubit şi Patriarhul Iustinian enorm- şi Teoctist… Şi el a avut o influenţă bună şi asupra acestor doi patriarhi.
Iustinian l-a întrebuinţat pentru că era practic:
„Du-te şi fă recepţia la biserică cutare care a terminat pictura. Du-te pentru proiectul de la Elefterie”.
Îl întrebuinţa ca profesor la Şcoala de Pictură Bizantină de pe lângă Patriarhia Romană şi acolo, şi stareţ la Antim, şi slujitor la Antim, tot timpul. El nu avea timp să stea undeva să facă Rugăciunea inimii, ca să spui că este un duhovnic contemplativ şi un sfânt care stătea şi se ruga tot timpul zi şi noapte — nici n-avea timp să termine rugăciunile! Le citea, nu le citea, poate noaptea, Dumnezeu ştie!

„Întotdeauna cu zâmbetul pe buze”

Am dormit la el în cameră vreo două-trei nopţi venind din America, până când ne-au cazat la blocul ăla al Patriarhiei care e acuma cămin. Da, el prefera să dorm la el, şi mă lasa în cameră, şi mă uitam acolo în cărţile lui, în cărţile de rugăciune. N-avea timp. Venea fulgerător, trecea prin cameră şi:
„Te deranjez puţin, dar n-am timp să stau, trebuie să mă duc, mă cheamă Patriarhul!”.
Plus de asta, stătea la biserică, îşi făcea timp pentru mărturisire până la 2 noaptea. Aşa l-am văzut când am venit din America.
A fost tăcut, vesel, dar de o veselie interioară — de aceea era întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Stătea şi te ascultă şi zâmbea. Duhovnicia era într-însul înnăscută, dar el a pus mâna, a ajutat unde vedea că trebuie, a fost un administrator bun şi ascultător. Ascultător de doi patriarhi, care au fost foarte impresionaţi de el şi care au fost influenţaţi de el. Patriarhul Teoctist s-a şi spovedit la Părintele Sofian.
Sofian era tăcut, dar se bucura de toate. El se bucura de toate. Aşa cum spune Şanţul Pavel:

„Totdeauna să vă bucuraţi” (Tesaloniceni 5:16)
La fel şi la închisoare. La închisoare, el cu pictura lui şi cu cunoştinţele de pictură, împreună cu Părintele Felix, n-au lucrat aşa greu ca noi — cu lopata la roaba şi făcând diguri zi şi noapte, ca braţele Dunării să nu inunde, iar vara la agricultură, la sfeclă. Comuniştii ăştia au dat cultivării Balta Brăilei şi Balta Ialomiţei, dar era şi Siberia României acolo, cu câteva zeci de colonei… Am stat doi ani într-o singură colonie. Iniţial eu eram mai bătrân acolo, dar el o venit din Aiud cu Părintele Felix (Dubneac), şi ne-am trezit într-un colţ al unui dormitor mare, o baracă mare foarte friguroasă — într-un colţ eram opt călugări. Era o mănăstire întreagă!
Altceva nu-mi mai amintesc din închisoare, decât tot aşa: veselia lui înnăscută, duhovnicia lui tăcută. Ajută şi acolo pe cine putea — dacă era un bătrân care nu putea să facă ceva, el era singurul care sărea primul ca să-l ajute.

Asta a fost a Părintelui Sofian: să ajuţi pe cineva, pentru că el era convins că noi existăm atâta cât ajutăm pe alţii. Cât facem pentru noi, noi nu existăm, nu trăim.Viaţa creştinului este „Ce pot să fac pentru tine?”. Poate că ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva! Asta dădea sens vieţii Părintelui. Atâta timp cât faci şi faci caz de tine însuţi:
”Da, dar eu? Da’ ce, eu n-am fost ..? Eu! Al meu! Asta eu l-am făcut! Dacă nu eram eu…”.
Dacă tot aşa spui, nu exişti ca persoană, exişti ca individ. Ori individul în greceşte este atomos — cuvântul însemnează izolare completă; de aici vine atom. Când eşti în comunitate, trăieşti în comunitate, şi ai nevoie de alţii şi te ajuţi unul cu altul, în dragostea asta practică, atunci eşti o persoană. Deci viaţa creştină are sens atâta timp cât faci ceva pentru altul. Ori Părintele Sofian asta a fost. Nu s-a gândit la el niciodată.
(Părintele Sofian † 14 septembrie 2002)