Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei duhovniceşti

Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei duhovniceşti

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, Duminică 13 aprilie 2014:

Duminica a 6-a din Postul Mare

(a Floriilor) Ioan 12, 1-18

„Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Be­tania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mi­rului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre uce­nicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se pu­nea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit ar­hiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit înt­ru întâm­pinarea Lui şi striga: Osana! Bi­ne­cuvântat este Cel ce vine întru nu­mele Domnului, Împăratul lui Is­rael! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăra­tul tău vine şezând pe mân­zul asi­nei». Acestea nu le-au înţeles uce­nicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scri­se despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea  mărturie mul­ţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.”

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile de oameni şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ieru­­salim a lui Iisus ca Domn şi Împărat.

Evan­ghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru Iisus, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vor­beşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deose­bit de bogată. Când Iuda Iscario­teanul a întrebat: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” (Ioan 12, 5), Domnul Hristos a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Dom­nului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul şi Marele Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă, întrucât Sfânta Masă închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost pus şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul şi Marele Mir se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în apă şi în Duh Sfânt, adică în taina Morţii şi Învierii Domnului, se face tot cu Sfântul şi Marele Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din multe aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ sim­bolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul cre­dincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au în ele parfumul mi­rului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea ose­mintelor (moaştelor) şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul du­­hovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Mirul de mare preţ este un simbol al frumuseţii Bisericii

Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate bisericile noi zidite care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.

Însă, la darurile materiale de mare preţ pe care le aduc credincioşii în biserică trebuie să adăugăm darul cel mai de preţ al mi­resmei cre­dinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este, în primul rând, sufletul omului dreptcredincios şi curăţit de păcate. Sufletul creştinului curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte în fiecare zi lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi curăţirea de pa­timi păcătoase trans­formă viaţa omului în miros duhov­nicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului creştinului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptă­mână înainte de sărbătoarea Învierii Domnului, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin toată lucrarea duhovnicească săvârşită în timpul de pregătire pentru Sfintele Paşti.

Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi, deci, de preînchipuire a Învierii de obşte, după cum se spune în Troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.

Mulţi dintre iudei văzând că Iisus a înviat un om mort de patru zile şi intrat în descompunere, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, adică pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Deci, motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania era să-L vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prie­tenul Său, pe care Iisus l-a înviat din morţi.

Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli de minunile lui Iisus, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţi­milor faţă de Iisus creşteau cu fiecare minune, cu fiecare vinde­care şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii care credeau în Iisus şi alţii care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învă­ţătura lui Iisus era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. În mod deosebit, Hristos, Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25), Se arată biruitor asupra morţii, înviind pe Lazăr. În acest sens, intrarea lui Iisus în Ierusalim are două înţelesuri: unul de biruinţă asupra morţii lui Lazăr, iar celălalt de anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a înviat pe Lazăr din morţi, peste puţin timp, va trece prin moarte şi apoi Îşi va învia şi propriul Său trup din mormânt. Prin aceasta El va arăta definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de auto­rităţile politice şi militare împreună cu cele religioase din Ierusalim, este prezentată, totuşi, de Sfântul Evanghelist Ioan ca fiind o jertfă de bunăvoie. În această privinţă, Mântu­itorul Iisus Hristos spune: „Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi pu­tere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am pri­mit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18). Prin urmare, Biserica înţelege intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos ca fiind mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. Iisus putea să evite sufe­rinţele şi moartea dacă-şi distrugea sau elimina adversarii. Însă El a dorit să biruiască moartea din interiorul ei, prin puterea iubirii Sale smerite care este ascunsă în Cruce şi care se va arăta apoi ca iubire preaslăvită în Învierea Sa din morţi a treia zi. Aşadar, intrarea Domnului Hristos în Ierusalim este biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anti­cipare a biruinţei Mântu­itorului Iisus Hristos asupra propriei Sale morţi.

Dar intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este şi prefigurarea intrării Sale ca om în Ieru­salimul ceresc

Însă această intrare în Ierusalimul ceresc se va realiza prin Învierea lui Hristos din morţi şi prin Înălţarea Sa la cer. De aceea, în noaptea de Paşti noi cântăm: „Lumi­nează-te, luminează-te, noule Ierusalime…”, adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos-Domnul intră prin Înviere şi umanitatea Lui nu va mai muri nicio­dată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă un sălaş ceresc în Împărăţia Preasfintei Treimi, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusali­mului ceresc. Din acest motiv, când se sfinţeşte o Bise­rică nouă, cântăm: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit”. Intrarea Mântuitorului în Ierusa­limul ceresc priveşte, deci, şi taina Bisericii, care ne ajută, prin viaţa în Hristos, să ajungem în casa Tatălui ceresc.

Deci, participarea la viaţa Bisericii este în mod tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întru­cât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin ru­găciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a dobândi în­vierea sufletului nostru din moartea păcatului.

Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ie­ru­salim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu din cauza păcatelor, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.

Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti la intrarea în Săptămâna Sfintelor Pa­timi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhov­nicească legată mai direct de Taina Crucii şi Învierii Domnului.

Stâlpările şi florile sunt simbolul virtuţilor adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos-Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.

De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. În al doilea rând, purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia este cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă crengile sale permanent înaintea Domnului), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă şi bucurie, spre slava Lui şi mântuirea noastră.

Cu prilejul Sărbătorii Floriilor, adresăm părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie tuturor celor care poartă nume de flori: Floare, Florin, Viorel, Mugur, Lăcrămioara, Brânduşa şi alte nume de flori, dorindu-le ani mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa http://basilica.ro