Care este sensul binecuvântării, în general, şi care este valoarea ei?

Atunci când un credincios se apropie de un preot să-i ceară binecuvântare, Domnul îl binecuvântează pe preot, iar apoi preotul, pe credincios. Astfel, preotul este transmiţătorul harului lui Dumnezeu. Se sărută, de fapt, nu mâna preotului, ci mâna Domnului. Să presupunem că vrem să primim binecuvântarea Domnului şi dorim să ştim cu exactitate dacă ne-a binecuvântat sau nu. Domnul a lăsat preoţii pe pământ şi le-a dat putere deosebită, ca harul Lui să se pogoare peste credincioşi prin ei.

Din Părintele Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol.1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 166 – 167

***

În privința sensului binecuvântării vom pleca de la o definiţie ad-hoc, cum că binecuvântarea este actul paşnic şi benevol prin care o persoană doreşte (urează) binele adevărat unei alte persoane, cu care comunică. Binele adevărat este binele universal valabil, iar acesta nu poate fi decat binele care are izvor în Dumnezeu ca singur Veşnic şi Desăvârşit. Ca binecuvântarea să aibă lucrare este necesar ca ambele persoane să creadă în acelaşi „bine”.

.

Binecuvântarea este de două feluri: (1) binecuvântarea de la Dumnezeu şi (2) binecuvântarea de la oameni. Există şi o situaţie specială, ce împlineşte amândouă binecuvântările: binecuvântarea ce o face preotul către oameni, atunci când binecuvânteaza în numele lui Dumnezeu. Doar în credinţa creştină întâlnim aceasta putere de a binecuvânta astfel, deoarece preotul creştin este purtător al unui har (putere, trimitere) ce este chiar de la Dumnezeu spre aceasta. Preotul creştin poate binecuvânta şi în numele său personal, dar poate binecuvânta şi în numele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va împlini binecuvântarea acestuia. Se face aceasta nu pentru că Dumnezeu nu are timp de lume şi şi-a angajat ajutoare, ci pentru Biserica Lui, pe care o iubeşte şi care este, prin întoarcerea către Dumnezeu prin pocăinta, a omului cazut, împlinirea Cuvântului şi Jertfei Sale. Tot omul este căzut, dar nu tot omul rămâne căzut! Cel care se întoarce prin plângere şi părere de rău sincere, acela devine fiu al Bisericii şi astfel, beneficiar potent al binecuvântării preotului! Oamenii de azi înţeleg mai greu că lucrarea Bisericii este de a naşte sfinţi din toţi cei care devin mădulare ale ei. Oamenii solicită azi ceea ce ei doresc de la Biserică, spre împlinirea unor nevoi şi neputinţe ce solicită milă uneori (deci cu greu pot fi refuzate), este drept, dar nu mai solicită binecuvântarea!

.

Acum, să le luăm pe rând:

Când omul binecuvântează pe alt om, nu contează decât scopul pentru care se face acea binecuvântare. Omul care binecuvântează trebuie să aibă, mai întâi, aşezarea spre a face aceasta, căci spune Scriptura: „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare.”(Evrei 7,7), deci să binecuvânteze din ale sale, adică să aibă în el „materia” ce doreşte să o transmită celuilalt, binele! Preotul va binecuvânta pe credincios spre întărire, spre ocrotire de la Dumnezeu a celui binecuvântat şi spre mântuire. Credinciosul va binecuvânta pe alt credincios cu iubire, tot spre mântuire! Acesta binecuvântare conţine deci, implicit, o rugăciune către Cel ce ţine toate, către Dumnezeu, din partea celui care binecuvântează pentru cel ce primeşte binecuvântarea. Această binecuvântare respectă, întotdeauna, principiul ierarhiei lucrării harice. Astfel ea se transmite de sus în jos şi pe orizontală, dar niciodată de jos în sus! Episcopul va binecuvânta pe alt episcop, pe preot, pe diacon şi pe credincios; preotul va binecuvânta pe alt preot, pe diacon, sau pe credincios, dar nu pe episcop; tot aşa mai departe! Aici este de observat diferenţa dintre binecuvântarea acesta şi rugăciunea pentru alt om. Amândouă se fac din iubire, dar binecuvântarea, chiar dacă include obligatoriu o formă de rugăciune, se bazează pe curgerea Darului de la Izvor (Dumnezeu) către vărsare (omul); rugăciunea însă, este ca şi aerul, înconjoară pe toţi şi răcoreşte pe toţi cu bucurie. Deci a nu se confunda binecuvântarea cu rugăciunea, chiar dacă uneori la forma văzută seamană destul de mult! Foarte importantă este nevoia de binecuvântare ce există în relaţia dintre părintele trupesc şi copilul său. Părintele (tata sau mama, chiar bunicii) pot şi trebuie să-şi binecuvânteze copiii (nepoţii), pentru că numai astfel îi vor feri de apariţia în viața lor a stării opuse binecuvântarii, blestemul. Un copil care este însemnat de părinţii săi cu semnul crucii (şi nu numai când este mic!) şi este binecuvântat cu cuvinte precum „Domnul nostru Iisus Hristos să te ocrotească”, va reuşi să evite părtăşia cu blestemul de oriunde ar veni acesta, din neam, de la lume sau de la cel rău!

.

Cazul special, cum spuneam mai sus, al binecuvântarii preotului către credincios şi care conţine în acelasi timp atât binecuvântarea Lui Dumnezeu cât şi cea a omului, apare ca urmare a puterii transmisă preotului prin împreună-lucrarea cu Harul Preoţiei. În general, aceasta binecuvântare este folosită atunci când este solicitată de o rânduială de cult sau când preotul vede nevoia acesteia. Exemplu poate fi dezlegarea păcatelor la Taina Sfintei Spovedanii, sau situaţii excepţionale în care preotul se implică, cu voia şi ştiinţa sa deplină, cerând lui Dumnezeu, în baza puterii de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, ca voia sa să fie împlinită exact aşa. Preotul va da socoteală însă de felul cum foloseşte această putere ce i-a fost încredinţată.

.

Cu excepţia situaţiei în care omul binecuvântează pe Dumnezeu, cel care este binecuvântat trebuie să colaboreze în iubire identică cu cel ce binecuvintează, acceptând binecuvântarea şi întărind această acceptare printr-o formulă clară, cel mai indicat spunând “Amin!”. Roadele binecuvântarii se vor vedea în mod sigur prin răbdare. Dacă cel binecuvântat nu răspunde prin această aşezare corectă în primirea binecuvântării, binecuvântarea se va întoarce la cel care a trimis-o. Se întelege deci, că binecuvântarea nu este ceva abstract, ci o formă clară şi reală a unei puteri care se poate transmite, cu condiţia ca cel ce doreşte să o trimită să aibă de unde să “rupă” aceasta putere! Altfel este nebunie: cum să dai ceea ce nu ai! Iată de ce oricine este lepădat, căzut, necunoscător, sau răuvoitor, nu poate da Binele prin binecuvântare vreunui om, cu atât mai puţin lui Dumnezeu! Aceştia trebuie mai întâi să facă pocăinţă spre reaşezarea lor pe calea cea bună, căci doar una este Calea, iar apoi să încerce să dea din preaplinul inimii lor, când îl vor dobândi!

.

Sper că toate acestea să vă folosească. De am greşit ceva, iertaţi-mă şi rugaţi-L pe Domnul să mă înţeleptească spre mântuire!

.

Cu dragoste de Hristos şi dor de Rai,

.
Pr. Gheorghe Iftimi

.

Sursa:  www.preotia.ro