Carul de Sfântul Ilie

Poate o sa credeti ca-i doar poveste. Nicidecum. Era o vorba: „Uite o poveste, s-a gatat si nu mai este…“, pe când aceasta de-acum nu-i gatata si, parca, an ce trece o înteleg altfel, sau, ma rog, altcum…

Gheorghe Birtasu se chema. Poate ca vreunul din neamul lui va fi tinut vreun birt, adica o crâsma de tara, unde trageau carele sa se bea aldamasele sau sa se-nece amintirile. Gurile rele spuneau, si nu erau rele, ca-n fond asa era, ca de la cât trascau era în stare sa-nghita i se tragea numele… Dupa ce ca era betiv, mai era si artagos tare, tare. Nu numai cu strainii de sat, pe care, Doamne, îi hamaia ca un câine turbat, ci si cu cei ai satului. Ba chiar mama-sa zicea, se pare, ca taica-sau plecase mai grabnic din lumea aceasta în cealalta si pentru ca, la o zi cu betie crunta, strigase la dânsul, amarându-l într-atât încât murise de suparare. Bogatia ce-o strânsesera babacii o tineau înca bine. Ba chiar strânsese mai multa, caci altfel nu era lenes. Da’ pornit pe rautatea bauturii, se-ndârjea când era treaz sa dovedeasca, mereu, ca mai poate… Si strânsese mult cu îndârjire, ba chiar cu oarecare rautate… Pentru a avea, încalca orice. Si proprietatea celuilalt, si ziua Duminicii sau de sarbatoare… Cum sa-i fi zis ceva, caci îndata sarea la harta, ca unul apucat de turbare, ce mai… Ba, când îi spuneai câte ceva despre Dumnezeu, despre legea pe care Acesta a lasat-o, a res­pec­tului, a dragostei de aproapele, rânjea cu dintii îngalbeniti de tutun, de gândeai ca l-a apucat vreo boala…

Cel mai tare era pornit pe parintele. Din lenes si om de „vrajeala“ – cum auzise el, si-i placuse, c-ar fi cei care te cumpara si te vând cu vorbe – nu-l scotea, cu toate ca, în scoala, toti stiau ca parintele fusese singurul care-l ajutase sa strânga cele zece clase ce le avea si cum, nu de putine ori, era singurul motiv de a se bate în piept dinaintea „prostilor fara scoala“, cum îi socotea el pe ceilalti. Si-acum parintele-i înghitea toate toanele si îi lua apararea când câte unii din sat ziceau c-ar fi bun cel mult de spânzurat. Mai ales de când auzisera cum o certa pe Lenuta, fata firava si saraca a Bosân­cenilor, care, pentru mai toti din sat, era chipul evlaviei si al bucuriei. Mereu veseloasa si plina de inima, gata oricând sa sara pentru ceilalti, mereu prezenta în balconul bisericii – locul în care tinerele dau raspunsurile la „Leturghie“, cum spuneau ei Sfintei Liturghii – ce mai, fata cea mai de dorit de nora, ea era acum în tinta tomnatecului si zanatecului flacau. Iar când constata ca nu are nici o sansa la inima ei, începu s-o încon­joare cu vorbe, una mai alunecoasa ca cealalta, care, „de-ar fi mirosit, ar fi umplut satul de un iz de iad“, cum zicea fata. Iar ca sa forteze mâna parintilor fetei, cumpara datoriile acestora – oameni muncitori, da’ saraci lipiti, mai ales ca, pe când Lenuta era mica, le luase apa totul, când iesise Murasul mare – de pe la toti cei care-i ajutasera, multora nevenindu-le a crede ca Gheorghe Birtasu platea, cu bani buni, datoriile acelora, pâna întelesera jocul perfid al flacaului, regretând câte unii, dar prea târziu… Ba unele babe chiar ziceau ca fata doar se fandoseste asa, de ochii lumii…

Fata se sfatui cu Parintele, cu doamna preoteasa si, ajutata de ei, pleca pentru un timp la scoala mai departe… Birtasu forta mâna batrânilor si nu reusi decât sa obtina o parte din suma, caci mâna fetei „nu-i, domni­sorule, de vânzare“, cum spusese batrânul Bosânceanu, bunicul, caci tatal fetei pierise în apele ucigase ale Muresului… De la o vreme, tot cu ajutorul oamenilor îndemnati de parintele sa faca ajutor familiei, platira si tot restul de bani, de paru ca totu-i încheiat. Vreo cinci ani, Lenuta – intrata la Medicina – nici nu se arata pe-acasa, de teama sa nu-nceapa duhul lui Gheorghe sa spumege iarasi…

*

În vara acelui an, Gheorghe era mai nebun decât oricând. Sa fi fost faptul ca trecuse de 35 de ani si tot nu se alegea de zdroaba lui decât casoaia de pe creasta, burdusita cu de toate, dar la care nici un suflet nu se aciua, nici macar o pisica, sau poate multa bautura pe care Pista, birtasul cel adevarat, i-o turna la îndemâna, pros­tindu-l cu totul…

Cert este ca în iulie, pe 20, când se praznuieste Sfântul Ilie, pe când oamenii se îndreptau spre biserica, Gheorghe, cu clopul pe-o râna, ametit de cu seara sau ciupit înca de cu zori, venea îndol­dorat cu un car de fân… La toti le-arunca un cuvânt mai urât ca altul, dar când o vazu si pe maica-sa pe cale spre slujba aproape ca exploda: „Ho, baba nebuna, tu ai de hranit porcii si toate cele, sa ma trasneasca de nu te omor amu! Ce sa cauti la nemuncitul cela de popa?…“ Si continua, amestecând într-ale bisericii cuvintele iadului. Si, cu biciul, lovi în aer, sfichiuind însa în obrazul batrânei. Noroc ca boii, mai cu minte, grei si frumosi, continuara sa traga la car, îndepartându-l… Dar gura nu-i tacea nicicum: „Hi, sa ma trasneasca!… Ho, sa ma trasneasca!…“

Oamenii intrasera tulburati în bisericuta lor, umbrita de ramurile ciresilor, si numai glasul blând al parintelui îi linisti si le dadu iarasi nadejdea ca seceta, care-i supsese de toata roada, va înceta. Ca niciodata, parintele vorbi despre Sfântul Ilie, de parca-l vazuse. Si mama lui Gheorghe, furata de cuvântarea înaripata a parintelui, parea ca uita de dureri si umilinta… Când a fost însa sa plece oamenii, ciugulind anafora si atinsi de untdelemn sfintit pe frunti, un nor întunecos se coborî peste sat si, din seninul ce fusese, un trasnet lovi, mai întâi pe cale, pe unde erau lanurile cu porumb, si-apoi în creasta dealului, în casa lui Gheorghe, care se aprinse ca o claie de fân uscat. Atât de mare era palalaia, ca s-a facut parca iarasi lumina, ca de la soarele arzator…. Alergara cu totii într-un suflet si vazura cum casa se prabusea, ca o zidire de vreascuri, pornind dinspre sura spre poarta înalta ce-ascundea grozavia, ca un umbrar nefolositor… Parintele striga prima data pe Gheorghe si, lepadându-si vesmintele – caci asa fugise pâna-n culme – se-arunca peste poarta spre fundul curtii, unde, dupa groaza ani­malelor, întelese ca si Gheorghe s-ar fi putut afla, caci, remarcase printre urlete mama-sa, usa era închisa cum o lasase. Printre stâlpii de foc ce pareau ca tin sura, caci ceilalti arsesera a­proape pâna-n maduva, parintele-l vazu pe Gheorghe cazut, probabil lovit. Îl lua si nu mai apuca sa gândeasca prea mult, caci focu-i ardea anteriul, fugi spre singura gura de scapare prin poarta de la grajd. Abia afara simti cum ploaia cadea în coloane de apa, ca un foc de racoare, cu o asemenea forta, ca aproape-l facea sa îngenunche la pamânt. De-acolo, oamenii-l eliberara de greutatea din spate si-l purtara afara din curte. Mai vazu doar cum îl urcara în masina, zicând ca-i arsa toata reverenda…

*

Când Gheorghe se trezise la spital, nu-si mai aducea aminte decât de carul de foc în care se zbatuse si, cu coada ochiului, fura din pleava mocnita cazuta de la fân… Atât. Ba, parca si-un brat puternic saltându-l din arsita ce-l cuprinsese. Simtea ca-i ars pe mâini si, când pe la miezul noptii asistenta-l împunsese cu un calmant, auzise la aceea cum zice „a lucrat bine docto­rita…“, dar nu-si închipuise ca tocmai Lenutei îi datora faptul ca era întreg si neurâtit de foc. Ba, când asistenta insistase sa stea linistit, sa nu-l scoale pe celalalt bolnav din salon, amutise, cum n-o facuse-n viata lui, întelegând ca celalalt era nu doar parintele din sat, ci si salvatorul lui.

Când acela se trezi, n-avea cum vorbi cu el. O fasa îi tinea gura astupata, si-i conveni. Ce sa-i spuna? Cât a fost de nenorocit? În schimb îl auzi pe acela, care, întelegând de la Lenuta, doctorita, ca Gheorghe n-avea cum vorbi o vreme, îi povesti câte-n luna si-n stele, dându-i amanunte despre cum se refacuse soprul si sura unde focul se coborâse peste averea lui Gheorghe.

Îl vizita mama-sa; nici nu banuise vreodata ca batrânei îi poate pasa atâta de el, dupa toate prostiile ce le fa­cuse…

Mut ramase si când Lenuta, zâm­bind, îl duse în fata oglinzii sa vada ce-a iesit din mâna ei, „cu ajutorul lui Dumnezeu“, cum sublinia ea mereu. Când fasele-i cazura, scoase un: „Hi, sa ma…“, dar, zâmbind ca unul ce se maturizase cât de cât, continua: „…sa ma ierte Dumnezeu!“

* *

Ilie îmi povesti cum acolo, în lunga convalescenta de la spital, Lenuta întelese ca Gheorghe mai are o sansa de a fi „om“ cum „treba“ – cum ziceau oa­menii în satul lor de pe Mures. Si era mândru cum mama-sa reusise de facuse din tata-sau alt om… „E drept, mai îmi spuse el, dezlegându-mi poarta de la curtea casei parohiale, caci de câteva zile era mutat paroh în satul sau, nu s-ar fi putut muta daca nasu’ – adica parintele, întelesei eu bine – nu s-ar fi aflat mereu lânga ei… Si-acum, lânga mine…“

Intrând în casa, toti ne privira mirati. Ne luase prea mult plimbarea la care Ilie, parintele cel nou, ma invitase prin sat, sa-i cunosc mai bine parohia… Când m-asezai la masa, îmi paru ca-l vad pe Sfântul Ilie, zâmbind, pe-o creasta de nor ce-alerga gonit de-un vânticel ce-adia dinspre Mures… Si Gheorghe, urma­rindu-ma, privea zâmbind si el: „Hi, sa ma… ierte Dumnezeu…“ Si toti pufnira în hohot de râs…