Casa. Un cântec atemporal…

S-a dus Turea. Și iată că la o mică distanță, Vlad Olarescu. Plângem. Acasă suntem jefuiți, până la ultima ață, de clanuri mafiotice cu rădăcini adânci în ofchoruri. Departe, în străinătăți unde-am fugit chipurile să scăpam de ei, să ne facem un rost minim murim, fără șansa măcar de a fi aduși și înmormântați în țarina străbunilor. Vii n-are nevoie nimeni de noi. Dar morți? Și atunici ce ne rămâne, acum când am început să plecăm unul după altul? Să fim arși pe rug și să ni se împrăștie cenușa pe vânt, doar astfel ne mai putem întâlni cu visele noastre de început. Ce om uriaș ai fost. Doar cei tari își măsoară puterile cu America! Adio, Vlad!

…

Am încheiat lectura romanului Păpușa de Ismail Kadare. Un roman trist. Un roman devastator despre mama scriitorului. L-am dat deoparte. L-am reluat iarăși. În câteva rânduri. Ce m-a mișcat? Mama desigur, felul ei ușor, inocent, aparent alogic și inexplicabil de a-și fi iubit fiul, bărbatul, viața. Bunica. Tatăl. Unchii. Prietenii. Personaje austere, rupte parcă din roca montană a Albaniei. Dar mai presus de toate casa din Gjirokastra, lemnul și piatra ei. Cântecul final de nuntă, apoteotic, de la sfârșitul romanului despre aceasta casă în care biruie morții. Iata-l. „Mireasă, pe ușa pe unde-ai intrat… acolo să-ți cadă dinții.” Repet acest cântec poate a suta, a mia oară dupa ce-am închis cartea și-mi zic:” Prin cinci case am trecut în viața mea, pe care am tot năzuit s-o opresc. Să nu se destrame. Cu fiecare din case. Toate au dispărut. Iată de ce au avut nevoie casele mele, viața mea ca să nu se cheltuie în gol. Dar n-au avut. Un cântec atemporal.”