Cât de importantă este milostenia pentru cei răposați

Prin anii 1930-1932 a trăit un preot de mir în Moldova, care a rămas văduv către bătrânețe. Atunci el, după ce și-a rânduit copiii la casele lor, a intrat într-o mănăstire și s-a călugărit. Îl chema Paisie. După puțină vreme însă, s-a dus din viața acesta. Una din fiicele sale era foarte credincioasă și milostivă. Și de câteva ori dădea de pomană la săraci, zicea acestea cuvinte:

– Să fie de sufletul tatei!

Într-o noapte iată că dânsa l-a visat pe Arhimandritul Paisie. Se afla în tinda bisericii din sat. Din timp în timp bătea la ușa bisericii încuiată, să-i dea drumul înăuntru, apoi asculta cu urechea la ușă.

– Tată, dar ce faci aici ? – îl întrba fata.

– Uite, aștept să-mi deschida ușa bisericii.

Apoi arătă cu mâna spre fereasta bisericii, unde se aflau niște pahare; unele erau goale, altele cu ceva băutură neagră pe fundul lor.

– Iată, atât mi-a rămas de băut și îmi dă drumul înăuntrul bisericii! continuă el.

Și iarăși bătea în ușă, apoi lipea urechea de ușa bisericii și asculta doar i-ar deschide cineva…

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 104-105